Scurte povestiri de pe lumea cealaltă

ia-mă la tine/ înfiază-mă uit chestii îmi tremură mâna / în spasme hilare apleacă-te înspre mine (ades) zgâlțâie-mi umerii șoptește tu ești (oricum) luceafărul dimineții / lumina

ultimele ore din noapte sedează nu se aude nimic niciun zgomot de fond plouă cu pilitură de fier e o ninsoare absurdă peste pereții lumii căptușiți în câmpuri magnetice

furgoneta mea încărcată cu ouă aleargă prin varii orașe într-o febrilitate nebună idei felurite îmi merg înainte ca un iepure fals unor câini de la curse accelerez temerar ignor semne și reguli scot capul pe geam întind mâna/ cu ochii holbați din portbagajul mașinilor dimprejur iese/ livid/ adrian păunescu îi citesc pe buze că-mi zice…

camera mea/ lungă/ are o fereastră spre răsărit când stau în pat/ desigur/ par un mort așa cu capul în pernă/ cu picioarele înainte poate chiar locuiesc într-o criptă lumea îmi dă târcoale pe-afară/ prin cimitir oamenii se opresc și comentează bonom da ce face ăsta aici înăuntru se aude foit și plimbat de papuci…

îmi expiră unele sentimente îmi îmbătrânesc niște trăiri la ghișeu/ un domn cu butoni pune întrebări extrem de ciudate prescrie terapii alandala o actualizare imperioasă de date instalare de aplicații recente în mine/ cuvinte înșurubează ieșiri

între mine și tine/ iubito se tot cască o gaură neagră în luminosul ei orizont al evenimentelor zâmbetele noastre subțiindu-se paroxistic stânjenite/ false/ lăbărțate la infinit o încremenită singularitate

văd/ în salon al treilea pentru pian de beethoven sfântul solista vine desculță mă plagiază ha ha dirijorul e rotofei îmbrăcat în chinez interpreta-i conduce pe toți din ochi și sprâncene pare că duce o luptă sau face amor cu dantura ei nealiniată corect mimează mereu pam pam și pam agonizând dirijorul e mic/ stă…

visez urât un ravel derulat foarte rapid înainte nostalgia singură doar mai naște poeme la contactul cu oameni concreți ideile-mi scrâșnesc dinții-ntre ele în mizantropice strânsori canibale

timp de una sută sentimente minore mintea îmi fusese cu totul răpită jos viața se scurgea cu totul firesc munceam mult beam vin amestecat cu fiere creșteam copiii analizele îmi ieșiseră bine plămânii ficatul rinichii normal luciditatea mărită

trecerea verii mă doare ca o iubită fugită cu altul ridic mâna dreaptă și jur niciodată eu n-o să scriu despre toamnă ca poet am puterea aceasta de-a coborî în neființă lucrurile despre care nu povestesc

locuiesc într-un oraș mare îți ia o viață întreagă s-ajungi de la un capăt la altul poți trăi fără să te cunoască nimeni doar cel de la bar care-ți dă o cafea neagră și rom de jamaica bătrâna de la frizerie întârzie cu mâini translucide printre firele tăiate de păr tu nu te mai speli…

una mărioaca știa să le ia vacilor/ colastra vorbeam puțin/ înainte din două litere și un semn făceam o bună impresie povesteam/ succint/ sensuri baba asta descântătoarea c-un blestem/ doar/ m-a și îmbolnăvit de cuvinte

țiganii de pe avenida juventud vorbesc mult în fața scării de bloc seara vine unu și zice să zidim un turn putem sări din planetă-n planetă se face liniște o mie de ani un copil ne-nțărcat rupe tăcerea iar e cald/ zice vecina de la trei o să fie mai bine/ de vineri încolo răspunde…

ca unui bucătar firimituri și resturi ție-ți rămân pe birou ciorne sunt frunze de tutun sunt vreascuri când cad sună uscat/ și crapă nu servesc la nimic le arunci și le uiți ca pe o zgaibă

am  întotdeauna o armă cu mine te-aș putea învinge ușor cuțite bricege trei săbii și-o lance îți pot strivi inima îți pot fărâma oase dar nu dintr-o incomprehensibilă și perplexă nedumerire nu

anotimpul acesta scriu proză din burtoiul stafidit/ al minții ies întâmplări rare personaje anoste bat schilodesc mă lasă mort la marginea foii

mi se cere să fac o exhaustivă analiză unor case cu geamlâc refuz îmi rezultă/ firește imposibil e cu neputință/ zic/ să clasifici pe specii de sticlă/ pe genuri de fier aluminiu plastic sau lemn cum au găsit de cuviință/ unii să se închidă în spatele unor sticle/ colorate poate frenetic cetățenii își pun flori…

noaptea gările de tren sunt lipsite de zgomot oamenii se ascund unii de alții tristețea se trăiește promiscuu din când în când pe hora unirii sau pe marșul lui iancu difuzoarele de deasupra anunță suntem într-o gară tovarăși încă se pleacă încă se vine prefăceți-vă deci fericiți ce naiba

te tot sun cu taxă inversă iubito am numai folk în cap (se fierb ouă moi se iartă minciuni) intră robotul și zice cinstite om al muncii manifești o ilegală cădere în proză călătoria în timp este evident interzisă

pândarii de noapte trăiesc în coverci făcute pe câmpuri păzesc roșiile castraveții porumbul și să nu vină moartea peste cei de acasă soarta lor atârnă de producția la hectar își taie venele pe tură și picură sânge la rădăcini legumele cresc se obțin recolte record cei rămași în sat pot trăi veșnic și mâine

mie îmi pare că poeții toți sunt niște masculi alfa cuvintele  pe care nu le-au trăit  niciodată sunt trimise în față sunt cuvinte slabe necunoscute fără vlagă și nerv stafii cărora cu greu li se mai recunoaște existența în dex în mijloc de tot stau cuvintele mari  fapte importante le știi după gheare după urma…

despre lumină oamenii/  lozesc oamenii/ aiurează în afara legilor fizicii nu se înțeleg/ de exemplu chestiuni foarte simple/ cum ar fi strălucirea unor fire de iarbă deci/ nu se cunoaște sigur aproape nimic despre natura cea mai intrinsecă a acestor înalte a acestor subțiri și uscate fire de iarbă de pe marginea drumului oamenii sunt…

ia zi-mi nu ți se face și ție câteodată dor de cele mai simple lucruri din lume e ca și când ai tot vrea să-ți ridici o bucătărie de vară c-o prispă micuță pătrată pe care încet să dormi noaptea dar tu te trezești mai apoi nădușit zbuciumat și spui răgușit bă fraților ascultați la…

păi noi suntem pești de apă sărată noi suntem pești din apele dulci păi noi ieșim uneori pe uscat să vânăm caprele negre păi noi ieșim uneori din bulboane să vânăm antilope

aruncam lipii maro de pe mal pe verdele bălții (o baltă întinsă era) piatra sărea de n ori și murea apoi înecată odată cu-azvârlitura  ne pleca mâna ne plecau ochii ne goleam așa pe de-a-ntregul ca o căpistere râcâită bine de coajă cei mai buni dintre noi profețeau apoi pe potecă declamau precum platon mai-ncales…

oamenii încep ca să își puie dinți unii își pun dinții din față alții își repară măsele cel mai rău e de cei care au gingiile tari ca o copită de iapă au ros așa în carne la poame/ la sensuri acuma cohorte întregi de bărbați și femei umblă să le râcâie bătătura

lucrurile cele mai din adânc au o lege a lor cuantică atunci când vorbești/ despre ele pălesc se-mpuținează/ și mor

țara mea este o țară mică e doar o miriște întinsă un prund cu corcoduși într-un colț niște guguștiuci care cântă câteva babe îmbrăcate în negru de deasupra ne-ndeasă domol un cer pustiit ca de-o vară țara mea e o țară perfectă eu definitiv  aici sunt născut sunt zidit în limba lui sorescu

s-au pierdut tratatele toate despre cum se face mai potrivit tescovina pe mine m-au hrănit mai apoi cu suc de la dozatorul din capătul străzii îmi plăcea unul albicios/ de-ananas lumea cumpăra în bidoane mari cu capac ca-n pragul unei secete  ce aprinde păduri ce aprinde păduri ce aprinde păduri

am ars într-o zi vreo paișpe icoane le-am pus eu dintr-odată pe foc umplutu-s-a casa întreagă de căldură mireasmă și fum un albastru așa ca de prună un albastru așa ca de țuici

păi să-i luăm ochii din cap ei și-au zis și mi-au luat ochii din cap erau niște ochi ce văzuseră multe. nu știu nunți rochii și pajiști copii ferice de cel ce-mi va primi ochii ziceam eu dintr-un colț. fără vreo osteneală de-acum înainte va vedea bine păi să-i luăm și plămânii au zis și…

caso căsuțo căsoaio o să mă las îndrăgostit și de tine inima-mi s-a lipit totdeauna de locuri de oameni de lucruri din satul acesta nu am putut ca să plec niciodată să mă îngropi în grădinița din spatele casei muiere

am amețit când m-am uitat înapoi mersesem mult mult în neștire și-acum printre niște pereți făcuți ca din linii de ceață mă vedeam singur se pare că și eu trec prin criza bărbatului de patruj de ani văd nebunia lumii și-mi zic e pierdut totul deja frate totul deja și când a fost ca să…

mi s-a părut tată că te văd prin curtea unui spital de nebuni ochii ți-erau transparenți parcă atunci și prin ei în spatele capului foarte lipite de ceafă agățate răsfirate ți se zăreau gânduri multe toate mărunte și moi ca niște boabe de fasole nefiartă se făcea mai apoi că îmi zici îndrăgostitu-m-am copile de…

eu nu am văzut niciodată pe nimeni murind ori tocmai trecând pe lumea cealaltă știi muribunzii mereu îți lasă ție drept moștenire privirea din urmă a lor ca o apă cu gust de stătut și de rece asta-mi aduce aminte de ursu un câine mărunt într-un galben sătul de culoare cumva a aflat că plecăm…

nici nu m-au lăsat să stau jos am mâncat așa din picioare și le-am suportat privirile multe sunt străin sunt străin m-au pus ca să strig eu mi-am scrijelit asta pe oase cu dintele rămas înfipt în bucata de pâine mă aștepta un înger la ușă mi-a întins șervețele de plâns care miroseau a ierburi…

m-am așezat  m-am culcat  m-am întins  sunt convins că pot ca să mor dacă renunț cu toată puterea la mine  în fond ce altceva mă ține în viață  decât  simpla și inconștienta mea voință de-a trăi  așa că mă lepăd de mine  mă lepăd de mine mă lepăd de mine  întâi o s-adorm  și-apoi legăturile…

în curtea unui spital de nebuni  un bărbat c-o sticlă de pepsi în mână  îmi zice  or să m-omoare aci închis ca un câine închis ca un câine  io na am rămas cu gura căscată  și mi-am împins mai departe căruciorul albastru de împărțitor de ouă  și n-am avut tăria să zic  rezistă iubitule  rezistă…

câteva milioane de făgăduințe nu mi le-am putut ține desăvârșit săpat-am apoi adâncuri în carne ca să-mi scot o țepușă dar lasă-m-acum să resuflu nițel sunt ostenit pe de-a-ntregul

cum mintea mea umblă pe străzi desfăcută la șliț unii chiar au putut ca să-mi vadă goliciunea câtorva poezii

Doamne Iisuse Hristoase  nu nu așa ci doamne iisuse hristoase fiul lui dumnezeu  îți mulțumesc pentru toate  sunt bucuros foarte că mă lași să te scriu cu literă mică  ești bun ești aproape  și aștepți după colț  nu ca un zeu ci ca un câine flămând  bucuros de chemarea abia mișcată din ochi a stăpânului…

păi  am pierdut și anul acesta răsăritul din pământ al primăverii  uitat printre griji și umblat îndelung cu treburi pe dealuri  n-am mai simțit cum pământul își stoarce sufletul-n mâini  ca să picure din el sevă pentru copaci pentru pădure pentru duzi iarbă și laptele cucului  mugurii au plesnit în liniște și nebăgați vreunul în…

unele ferestre sunt mici multe alte ferestre sunt mari prin toate-n încăperi intră lumină e ca o pastă fierbinte şi rece rămâne aici persistentă trecând prin lucruri şi oameni vindecându-le rostul întregindu-le forma

doamne cât de ostenit mi-s  mă întind aici lângă șanț lângă drum aproape de gard  zăpușeala ăstei veri fără picătură de ploaie a descojit casele toate  a surpat ziduri și a gonit oameni  eu stau aici liniștit ca să mă-ncarc cu putere  când o să mă scol o să-nverzesc pretutindeni  ș-o să zidesc lumea întreagă…

domnilor  mi-au zis copiii pe drum  în satul meu dintr-o luncă  hai bă pavele să facem muma ploii  că e vară târzie  și n-am mai văzut un strop de când dumnezeu a-necat lumea întreagă demult  știm noi să tot fie fix câteva mii de ani  da ce-i aia muma ploii  am întrebat ridicând din sprâncenele-mi…

îmbătrânește-mă doamne odată  am zis  fața mea e prea ca de prunci  și privirea-mi pare să vadă încă prea multe din lumea de-aici  mersul mi-e țanțoș săltând voinicește  văd că abia fața cutată și părul albit le spun celorlalți  că și eu sunt unul de-al lor  și eu am zis mereu cu tărie  că  timpul…

frate  mă așteaptă sau nu  lumina  unde se termină beuca  mă întreb încontinuu  căci văd cum  până şi vântul își zgârie carnea  grăbind spre nainte  printre vârfetele reci  din pădure

aerul tot  cade spre pământ  în picături mari  ca de ploaie  m-am învățat să trăiesc  precum o șopârlă  ținându-mi răsuflarea  cu greu  de la o boabă  la alta

toate păcatele te mănâncă pe dinăuntru  eu am crezu că șerpii sunt vegani  se încolăcesc în jurul ierbii până storc de acolo poate că laptele cucului  pe care-l beau cu gura căscată spre cer  dară nu

eu și acum aștept la capătul locului  moleșit de căldură  să-mi treacă zilele toate  un cocean de porumb învelit în ziarul scânteia  a fost pus ca dop  în damigeana-aceasta nămolită  a fericitei mele nedumeriri

lumea toată a ajuns de nesuportat  fericiți sunt cei cărora le este lipsă de domnul  s-a zis păcatele dor îmi vine totuși așa de greu să mă despart  de  închegarea aceasta care nu este cum fusese menită să fie

știu că de la tine vin culorile  fericitule mă întind pe pământ cu mâinile spre nainte  renunțând la tot  până și la a mă preda cu totul ție  -ndurate

acum știu și eu  că  psaltirea/ domnilor/ se citește-n picioare  de fapt orice poezie trebuie citită stând drept  pentru ca întregul adevăr care vine din ea  să-ți facă picioarele grele  și fuga de ce nu știi că trebuie să te faci  să devină cu neputință  așa cum așa cum așa cum

zilele vieții mele pline de datorii iartă-mi-le  n-am putut să înfrâng lumea aceasta  luptele mele se văd în pieile fețișoarei mele  mor zdrobit  mor călcat în picioare ca țestul din vatră  dar câștigat  într-un fel mai înalt decât toți plopii cei vechi de la marginea satului

în universul acesta proclamat infinit  se va găsi și pentru tine  preablândule  un loc destul de departe  îmi vine să zic  un loc destul de ferit  am auzit că două infinituri nu se întâlnesc totuși nicicând  împinse în direcții opuse de o bună uitare ce vindecă  toate

lui nichita i te-ai descoperit  drept  cubul perfect ciobit la un colț  singurătății mele doamne  i te-ai ascuns  și  nicio formă cât de cât geometrică nu se vede  mai încolo de acoperișul surpat al zilelor mele/ preastrâmbe

ce bine și-a spus pe marginea gropii tocmai săpate o să mor zicând ceva rugăciuni și făcându-mi prieteni doamne plângea la sfârșit am mâncat înaintea ta cu unghiile mari pline de mizerii iertare iertare iertare

doamne  tu știi toate  nu te iubesc nicicum  nu te iubesc așa cum iubesc o cadână frumoasă  nu te iubesc cum iubesc lumina cea caldă din casă  ochii din cap doamne și copiii ce mi i-ai dat  mi-s cu mult mai scumpi decât tine  dar vezi  numai de tine preadulce/ mărite/ mi-e dor  ca de…

am rămas fără ochi am rămas fără chip călcând ca în străchini spre bezna ce-o văd spre în margini  împins de lumina ce-aleargă nebunește din urmă

soarele m-a privit  alb  toată ziua  tânăr cu barbă  cuminte  așezat pe-această scară de bloc  cu paharul de cerșit înainte  maturitatea mi-o tot plimb pe trotuar  oamenii trec/ soarele pare să clipească încet  bătând între ele două pleoape/ ca două monede infime  odihnit desăvârșit în această lumină  sunt nevoit totuși să vă las să îmi…

nu-ți număra deci poeziile  cum și-a numărat david poporul  chiar dacă n-o să faci lepră și n-o să-ți moară niciun cuvânt  pocăința de după te va durea  de parcă te-ai naște iară și iară cu greu  de parcă te-ai naște iară și iară în chinuri

vântul a înghesuit într-un colț toată lumina ce intra abundent pe fereastră strălucea atât de puternic  și din cauza ei totul a devenit de nevăzut în cei treisprezece metri pătrați ai camerei mele

mi-au aruncat la gunoi  fotoliul în care stând am scris câteva poezii  ceva din lumina aceea se va fi scurgând întru totul smerit  și pe străzile-acestea  cu mult mai înguste de-acum

tataie al meu  dumnezeu să-l odihnească printre sfinții cei buni  s-a pogorât dintr-o dată din cer  în mijlocul acestui oraș cu totul amnezic  a venit cu căruța normal ca orice om de la țară  biciușca și-a lăsat-o prinsă-n loitră  și când s-a dat jos bucuros a luat cu el numai coasa bătută bine nainte  madridul…

au început să îmi moară  oamenii de aproape  și rădăcinile mele atunci se vor fi mutând  încet  încet de nestăvilit pe lumea ailaltă

ce prostie să mă rog să nu piară frumusețea din lume  îngrozit că sunt martor la sfârșitul acesta  m-am găsit pe mine rătăcind și uitat  printre ceea ce un era nicidecum menit ca să fie

peste pământ s-a lăsat un întuneric lăptos ca o ceață înaltă ori ca un fum de dup-un război ce a cuprins lumea întreagă nemaiavând umbră oamenii au început dintr-odată să caute soarele înecați cu totul în praf și-au dorit cu ardoare să vadă mai bine

dă-mi un loc al meu doamne  îngrădit din toate cele o mie de laturi cu cotloane-nsorite și ferite de vânt  cu liniște multă și bine-nchegat pe la colțuri  să pot s-ațipesc fără frică  și să mă scol mulțumit ca un țăran oarecare/ dintr-o câmpie-nverzită

mi-e teamă că vom arde cu totul  sau nu  mi-e teamă că vor arde toate rândurile scrise vreodată de mine  în lumea aceasta eu n-am lăsat nicio urmă  și nici încropirile mele n-au lăsat vreo urmă în mine  le țin pe toate captive/ închise-n cutii  dacă ele dispar  voi fi un poet care n-a scris…

în urma mea n-o să rămână nimic  viața aceasta urâtă și rea a pârjolit totul  în cel mai bun caz  eu însumi îmi voi aminti de mine însumi  încercând să transform alergatul în cerc  într-o spirală perfectă

mănâncă din când în când din pomul însingurării  a zis dumnezeu  de toți pomii ceilalți e musai să fugi  dar caută-l caută-l pe acesta  până când vei vedea că a început să crească năuntru-ți  atunci n-o să mai trebuiască să călătorești decât spre în tine  consumându-te deci  te vei face treptat ceva numai bun de…

mergi încet  ca să nu prăpădești cafeaua mi-am zis  mergi încet  îmi zic mai mereu  neatent cum eşti vei strica poate ceva mai frumos decât tine  bine bine aud  mă fac mic mă fac nevăzut  şi privesc cuminte spre lumea ce trece

ochii mei nu se odihnesc niciodată  când nu se mișcă ciudat sub pleoapele care dorm  ochii mei privesc  spre  miezul cel cald şi pururea născător  al sufletului

dacă lumina toată ar fi ca apa  o străpungere oricât de mică a zidurilor sau o spărtură cea mai mică spărtură  ar fi de-ajuns pentru ca încet într-un timp t  întregul gol întreaga cameră să se umple ca un bazin imens de lumină încet definitiv  târându-se mulându-se pe potriva oricărui contur  ca o apă iată…

credeți-mă dragilor stau ca un moș într-un scaun la geam nu văd nu sunt văzut soarele doar mă zărește şi cade milostiv și cade luminos peste case  de-afară pare-ntuneric năuntru şi poate că este  liniștea mea însă luminează întreaga făptură  tot milostiv tot luminos poate chiar mai strălucitor  căci şi eu sunt credeți-mă dragilor un…