Îmbrăcat în blugi

cumpărați de la studenții arabi, cu o geantă mare, neagră, pe care scrie, aproape șters, Camel, un bărbat tânăr se întoarce acasă. În articulata galbenă, rece și plină, oamenii tac. Unii tac pentru că știu, alții tac pentru că bănuiesc ce se întâmplă. Toți se uită, pe rând sau deodată, la el: înalt, tras la față, cu părul mare și negru, tăcut, în picioare, aproape de șoferul cu care glumește din când în când, el vine de la București. Lor le e frică să întrebe ceva, lui îi este frică să aducă vorba cumva. Autobuzul trece prin sate, lumea coboară în stații, lumea se preface, bolborosind sau vorbind cu o solemnitate neutră, că totul este ca și anul trecut, că așa o să fie și mâine, normal. El lasă, încet, în urmă, căminul și facultatea, și se așază cu mintea în sat: în fond, acasă venise doar să taie un porc și să vadă cum i s-a fiert vinul în cele două butoaie din beci.

Porcul, o să-l taie azi, vineri, că au treabă. Mai chemă doi vecini, îl așteptă și pe tac-so, și toți patru vlăjganii mearsără în grădină, unde aveau cocina. Porcul era mare, mare, crescut mai mult de doi ani, și ei aveau, un pic, inima strânsă, ca înaintea unei bătălii uriașe, ca la un război. Își făcură lațuri din sârme de la baloții colectivului, legate la bucăți scurte de lemn tare. Unul prinse gura scroafei; ceilalți, pe rând, picioarele. Traseră animalul, care guița ca de moarte, afară, în mijlocul unui loc așternut cu paie, și-l culcară pe-o rână. El îi înfipse un ditamai cuțitul în gât, răsucindu-l într-un fel curios, ca să-i găsească, cică, inima. Sângele se scurse încet, iar ei băură țuică fiartă, de tescovină. Țuica avea gust de sâmburi de strugure sparți și era slabă, parcă cenușie nițel.

Îl pârliră pe îndelete, frecându-i părul mare cu o sapă, apoi cu o perie; îl spălară cu apă fiartă. La tăierea capului, căruia îi făcură o despicătură clară în formă de cruce, mă-sa aduse tămâie, pe un făraș mare, și dădu ocol sacrificiului zicând rugăciuni. Un vecin zise Hai, să-l mâncați sănătoși, bucuroși! Și mai băură un ibric din țuica cea fiartă.

Pe la zece-unșpe ascultară la aparat despre generalul Milea, trădător și sinucigaș. Lor li se păru, dintr-o dată, că se intră pe-o scurtătură fără întoarcere, și se grăbiră să despice porcul cât mai repede. Carne bună, de cârnați și sarmale; ălea dinăuntru, pentru mațe și tobă; carne pentru topit, șuncă, șorici, picioare pentru piftii, osânză de săpun. Pomana porcului o făcură cu o mămăligă care părea, cumva, roșie, și asta îi duse pe toți, fiecare în parte, să creadă că au băut mai mult decât se cuvenea. În picioare, pe fundul unei putini scoase din beci și pe ghizura fântânii, cum putură. O nerăbdare fără cuvinte, vizibilă mai mult pe încordarea fețelor, începu să ia culoarea unei amiezi înnegurate, cețoase, reci și fără vreo urmă de zăpadă.

Puțin după doișpe, Dinescu strigă ceva la televizor. Lui îi dădură lacrimile, inima i se puse în gât, fugi pe drum lăsând ușa de la sală și poarta cea verde, de fier, deschise, și începu să zbiere ca apucatul: Băăă, băăă, am scăpaaat, băăă! Am scăpat, am scăpat! Nu pot să cred, băăăă! Ieșiț, ieșiț, ieșiț, că am scăpat! Stătu, ca să răsufle un pic, că nu mai avea aer. Râdea în neștire, ca prostul.

Ieși tata Luci, după câteva minute, cu o vestă căcănie, de lână, peste un flaner negru, cu mânecile suflecate, cu părul de pe ele lipit, ud. Intră, mă, nepoate, în bătătură, nu mai vorbi aiureli…! Vin ăștea peste voi și vă belesc ca pă oi… Pă toț, auz?  Intră, înjurând de irozi și scuipând. Oada veni să ia apă, din drum, de la ai lu Stancu, dar nu zise nimic. Fugi repede, șchiopătând fals. Ai lu Stancu stăteau în casă, că se vedea fumul ieșind gros. Pe toată șoseaua era liniște și mirosea a paie arse, a șorici sau a fum gol, din sobe. De la Fănela se auzea ceva de popa, că vine cu Icoana: Mai are, că ie pân Chioroiești, abia…

Adormi, beat și necăjit. Când se trezi, era beznă. Văzu la televizor lucruri, nu mai vru să înțeleagă nimic, de parc-ar fi stat în pragul unui veac ce se arată, de-acum, golit ca o târnă aruncată de pe umăr cu o zvâcnire seacă. Pisoiul se strecură pe lângă ușa lăsată crăpată, veni sub masa scundă, rotundă, se frecă mult de picioarele calde ale oamenilor și fură, iute, un pui de la cloța ce-și avea lada cu paie în casă, la căldură. El se ridică brusc, își luă scaunul mic de dedesubt și-l aruncă tare. Prinse motanul în strânsoarea mâinii stângi și ieși cu el. Îl agăță cu gâtul în sârmele ce coborau dinspre crengile înalte ale mărului din grădină și îl lovi, de trei ori, cu latul unei furci.

Puiul furat de la cloță muri. Mărul din grădină era înalt, bătrân, cu crengile tăiate să crească mult în sus, ca un plop. De el agăța un scârcium și atârnau câteva sârme colorate frumos.

Yassine porni camionul în șuturi

și Isma, colegul din dreapta, își dădu capul pe spate privind supărat în tavanul cabinei, lovindu-și tare, apoi, pieptul, cu ascuțișul bărbiei. Își auzi un pârâit sănătos, iar șoferul prinse un reproș ireproductibil. Încărcătura păru și ea să tropăie nițel, dar totul se liniști, apoi, repede, când ieșiră la drumul lin, curat, drept, ce mergea către nord, către mare. Din Naufaliya până în golf erau mai puțin de cincisprezece kilometri; măcar de s-ar lăsa nisipul din aer…, gândiră deodată.

Isma ațipi. Se trezi strâmbând din gură și uitându-se în oglinda de pe partea lui. Ceilalți îi urmau în ordine, iar nisipul dădea să se aștearnă. Începu să vorbească brusc, ca și când nu ar fi trebuit decât să continue gândurile colegului. Mie nu-mi plac deloc mieii mici, cruzi. Nu înțeleg cum pot să-i mănânce unii! De mic, mereu m-am prefăcut că nu mi-e foame ca să nu mănânc carnea aia prea moale, băloasă, plină de grăsimi neclare, în forme imprecise. Mi s-a părut, tot timpul, o mâncare fără consistență. Îmi da greață nu prin mucozități, ci prin lipsa de fermitate. Frate, și aproape strigă, mielul nu este o moluscă, o nevertebrată gelatinoasă, pe Allah!

Yassine îl ignoră și continuă accelerând. De sus, coloana lor scria o literă mare, lungă, șerpuitoare la coadă, ca la arabi, prin pustiu. Eu i-am zis nevesti-mii să-l coacă bine mereu. E bună, mă ascultă. Să vezi, când ajung acasă: o să fie așa de crocant că o să râd, la masă, amintindu-mi de mieii tăi albi, cruzi, nefăcuți și fragezi ca o gelatină… Râse continuu patruzeci și șapte de secunde. Râdea sacadat, ca ținând ritmul unui dans, ca bătând la două tobe mici și ascuțite. Bărbatul scund, din dreapta, roșcat și cu dinții mici, pe jumătate stricați, se supără și întoarse capul spre răsărit, poate că spre Mecca. Glasul prietenos al celuilalt, mai tânăr și mai vesel, brunet, cu ochii mari, cu dinți albi și curați, îl îmblânzi. Dar și mieii cruzi sunt buni, frate. Îți dau senzația că mănânci ceva care nu-ți cere să te implici prea mult: nu tai, nu mesteci, ci doar înghiți savurând, cu voluptatea de a te ghiftui repede. E o mâncare ușoară: cu gust, dar fără textură. Unui om bătrân, ca tine, ar trebui ca tocmai asta să-i placă… Și aproape strigă: Ești ciudat, frate; pe Allah!

Ajunseră. Îi așteptau alții, făcuseră un foc. Cerul era clar, acum, bătea vântul. Dinspre Europa, peste valuri, veni un puternic miros de mâncare caldă, poate că supă de pui, after-shave, plastilină și fum care iese din casele unde se face căldură în sobă. Dinspre Balcani, un țambal, o bunică ce-și cheamă nepoții, o împușcătură care spulberă un aprilie, poate. Se strânseră treizeci și trei de oameni înalți, cu cagule. Își puseră centuri cu cuțite. Un copil cu fața neascunsă trecu pe la toți și mai dădu, o dată, cu o gresie, peste lame. Spre sfârșit, se tăie, din grabă, și-și termină treaba rușinat și cu buricul degetului mare drept șiroind sânge. Ultimul bărbat, cu o armă pe piept, nu-l mai lăsă; îl împinse în umăr, iar copilul căzu în cur, mușcându-și buza de jos. Urcară în camion și coborâră oamenii. Fiecare bărbat cu cagulă își luă de umăr un bărbat fără cagulă, îmbrăcat într-un roșu portocaliu urât, udat pe la umeri și pe la piept de sudoarea așteptării încordate. Cel care filma îi întoarse din drum, răstit, la mașini și le zise să meargă în șir, ordonat, fiecare cu creștinul său, pe aceeași parte, cea cu marea. Când le făcu semn, porniră. Mergeau frumos și totul părea coregrafia studiată îndelung, luni de zile, a unui balet de muncitori de la fabrica de sticlă și bibelouri dintr-un oraș oarecare. Un om negru, ascuns, c-un om roșu, la vedere; alt om negru, ascuns, c-un om roșu, cu fața goală. Și tot așa, până la ultimul, în simetrie și liniște.

Se citi ceva, se fluturară steaguri, se strigară lozinci. Briza își schimbă direcția, nemaiavând vreuna, ci bătând în cercuri, în spirale, ca și când ar fi vrut să răcorească, brusc, o casă în flăcări. Acum se făcu și mai liniște. Se dădu semnalul și celor treizeci și trei de bărbați îngenuncheați cu spatele spre valuri începu să li se taie gâtul: repede, tare, apăsat, cu hărnicia unor muncitori simpli și îndatorați. Unora le luă mai mult, că nu-și ascuțiseră cuțitele ori că puseseră să taie mai sus ori mai jos de locul prin care lama trece ușor, spărgând în două părți egale și frumos dezlipite mărul lui Adam din beregată.

Yassine îl prinse, mai târziu, de umăr, pe Isma, și-i zise: Când o să se termine totul, vino la noi, într-o zi, să mănânci… Eiko a mea gătește iezii cum nu știi tu că poate să fie! Isma scuipă, se uită supărat înspre stânga, spre Marocul de departe, tăcu. I se mișca, rău, un dinte. Mai scuipă, ascuțit, în partea cealaltă și răspunse parcă-ntr-o doară, înveselit brusc: Frate, ești un om bun, pe ce am mai eu mai scump! Ești un bărbat minunat!

Lasă, lasă… Hai, să mergem! Și plecară.

Tică Ștef Soare

caută aur, pe dealuri, c-un detector de metale. Pentru că umblă mult, ține și un jurnal al picioarelor mele. Își vorbește picioarelor, le povestește și le întreabă, le alintă și le încurajează de parcă ar fi nu o parte din el, ci doi colegi la școala de demult ori niște tovarăși de mină. Sau poate că sunt. Merg, toți trei, pe coclaurile, pe vârfurile, prin văile ori pădurile de la el și din cele trei comune vecine. Știe tot, cunoaște și ciorile. Seara, scrie: pe unde-a fost, ce-a văzut, cum i se pare că se încrețesc, încet, pieile de iarbă ale poienilor în locurile care ascund, dedesubt, comori, cum se deformează trupurile copacilor care își trimit rădăcinile printre galbeni și lănțișoare scumpe sau cum se face toamnă cu mult mai repede, încă de la Rusalii, în desișurile umezite de strălucirea ascunsă a cine-știe-căror giuvaieruri. Uneori, face sau corectează hărți. Cu detectorul are, însă, o dușmănie pe față. Măciulia-i largă, tocită printre roua, bruma și foșnitul uscat de pe locurile oamenilor, nu-i zice nimic. Pârâituri seci, bâzâituri extraterestre, piuituri de frecvențe născute pe alte continente. Când o să vadă aurul, în sfârșit, măgăoaia asta grea și urâtă, cărată pe spate și susținută cu umerii, o să înceapă să cânte, el este sigur. O să cânte molcom, cu două glasuri deodată, deslușindu-se un pic de bucurie a descoperirii, un pic de na, mă, satură-te și tu!, un pic de lehamite, de sictir. Oricum, lui o să-i placă. Uneori cântă el, ca să-l pregătească; în cinșpe ani, a adăugat jelaniei sale încă o strofă și a schimbat tonalitatea ultimei părți mutându-se într-un si bemol minor, alterat tot la două cuvinte jumate de melisme ce alunecau repede pe sferturi de semiton. Ciocăninudu-și cu unghia unui bobârnac un dinte de aur, în colțul de sus al gurii, întotdeauna obține un La de 430,54 Hz și toate ale cântului i se așează, apoi, într-o ordine ce-l face bine. Normal, insistă; cumva, ce este în pământ și ce simte el în inimă se va acorda cu ce va începe, deodată, să emită Fisherul negru. De-asta, e sigur. Până acum a găsit cuie, oale, tigăi, conserve, o cruce de căruță, un ciochinar și nasturi. Când găsește nasturi, se pune în genunchi, se roagă și toarnă vin pe loc, dintr-o litră ce-o are mereu într-un rucsac prăzuliu. S-a ridicat, odată, un soldat roșu-n obraji, dar fără dinți în gură, și i-a mulțumit frumos. Na, el doar a bombănit încurcat și a plecat repede, c-avea treabă multă. A găsit și gloanțe turtite, obuze. Caschete, doar una, mai sus de Braniște, unde încep fagii și de unde vezi spre Argeș.

Azi ajunse de noapte, pe-o chiciură ascuțită, că n-avea somn. Haiducii erau strânși în coasta unui deal prăbușit de mult, sub niște nuci vechi. O mână, se rotiseră în jurul unui foc, numai în cămăși. Descheiat, doar unu avea și-un pieptar; se dădu mai așa, să stea și Tică. Lipie, de murise acu câțiva ani, începu să cânte din caval și câțiva, mai tineri, bătură cu picioarele chiuind și strigând Cine n-are patru boi, să nu stea în rând cu noi; cine are numa vacă, cu noi n-o să să petreacă!, și tot așa. La cobză, Iancu Jianu; mai erau un fluier mic și-o tobă mare, din blană de urs și din ulubele încolăcite ale unei căruțe verzi, de brâncovean.

Lui îi sună telefonul, dintr-o dată, zbârnâind ca un apucat mic, cu butoane murdare, șterse. Vino, mă, repede, acasă, că ne taie ăștea curentu!, zicea nevastă-sa, plângând. În curte îl găsi pe Florin a lu Dumitrescu sigilând o cutie și scriind pe-un formular colorat frumos. N-am, bă, Tică, ce să-ț fac. S-au strâns prea multe, prea multe… Asta e.  După ceva timp: Da, uite, ca să nu zâci că sunt io al dracu, du-te după poștăriță, la Blidari; dacă-ț dă c-ai plătit ieri și-mi aduci chitanța, scapi. Ca să te leg iar, tre să plătești mai mult, apoi! Știi. Plescăi roșu; butonă ceva, la o drăcie cu internet.

Tică Ștef Soare tăcu, îmbufnat, și intră în grajd, după iapă. Găsi iapa sângerată, pe spate, cu burta în sus și cu picioarele țepene. Avea clăbuci la gură și frâiele căpăstrului legat la iesle îi spintecaseră buzele moi. Dădu să taie, să strige, să tragă. Dar se opri brusc, lovindu-și gura cu arătătorul stâng îndoit și prins în strânsoarea pumnului; ieși, zâmbind șugubăț. Prin spatele casei, pe după grădinile oamenilor, o apucă, alergând, spre pădure.

Odă fratelui Marius, paraclisierul,

care trăiește într-o liniște mare.

A făcut mătănii la mormântul lu mă-sa, necăjită pe el, până i-au înghețat genunchii; părintele Lavrentie l-a încredințat, într-un târziu, de iertare.

Spre catedrală, urcă o stradă: case, tei înfloriți tot anul și magazine cu de mâna doua, covrigi, gogoși, taxiuri. El însuși, rămas cu o nevastă moartă din greșeală, trăiește într-o casă frumoasă, la un colț fără arbori. Soarele bate mereu, iar conacul îi e negru, vechi, ca de piatră, nedorind vopseluri, sigur pe rocile mari din pereții care, când cântă axioane, strigând, în odaia din mijloc, pulsând imperceptibil împing încârligările psaltice pe coș; liniile melodiilor ies ca o pulbere și se aștern pe țigle, în jur, rază de un sud al țării. Are un halat de lăcătuș-mecanic, de magazioner sau vraci, pe deasupra: nu de toate zilele, ci de toată viața; cândva, a fost albastru intens. Barbă gri; miroase a ulei ieftin, de la masluri. Candelele, pesemne, i-au îngrășat pielea feței, și strălucește, acum. Degetele sunt galben-roșii, ca un foc, și cu el aprinde, din dânsele, fitilele arse. A surzit, nițel, trăgând clopotele. Sunt multe; și aleargă, cu unu pitic și mai vesel, să aducă în jos nodurile multor frânghii. În capetele funiilor, bronzurile vechi calinicesc doar pentru cei ce știu. El știe, și trage în neștire. Odată, au venit să îl scoată: Dar mai oprește-te, frate!, i-au zis. A, nu!, a răspuns. Niciodată n-o să putem, soro, să tragem îndeajuns clopotele din curtea bisericii… Mă rog, prostii de oameni singuri, care cântă noaptea în picioarele goale.

 Pe mâna stângă i-au rămas dungi, cum le rămân chitariștilor, în buricele degetelor: adânci, bătătorite, definitive, și pentru lumea cealaltă, că așa ne facem noi: definitivi, nu ne mai pierdem timpul în șirul unor cozi inutile; dungile sunt de la cădelnița pe care nu a pus-o niciodată în cârligul fixat sub un picior de sfânt. A stat așa, cu ea în mână, întinsă cu încăpățânare spre altar, respirând fum și văzând doar bobițe de tămâie micșorându-se: albastre intens, la început, galbene, roșii, negre un pic, la urmă. Mă rog, prostii de oameni singuri, care ard și ei cum pot, săracii. Care ard și ei cum pot, fericiții.

Cu unii vorbind, cu alții tăcând,

a trecut bietul om prin tot satul. Un văr primar, mai de-aproape, cu care învățase niște mânji la căruță, nici n-a vrut să audă. Și după el, toți ceilalți l-au lăsat singur. Plosca, o ținea în odaie, agățată cu o curelușă în ciucuri,  lângă contorul de curent, negru și zumzăitor; niște fire de păianjen încenușiseră adânciturile făcute în lemnul de tei. I-a înviat culorile ștergând-o c-un prosop slinos și a umplut-o cu vin din butoiul destupat ieri. Și-a oprit inima trei ani de zile, dar mereu a ținut pregătite optzeci de vedre din vinul cel bun: nu voia să-i treacă, dar știa că inima i se va-nmuia până la urmă, c-așa făcea totdeauna. Acum, dacă nu-l ajută nimeni, cum e obiceiul, o să meargă el pe la casele ălora pe care și-i știe datori, și-o să și-i cheme la nuntă.

Nunta asta nu trebuia să fie, cică.

Dar la o altă nuntă, mare și cu fală, fie-sa a mică, pe care o voia cu el în casă, măritată aproape, a fugit c-un lăutar. Ca un alt Florică Roșioru, țiganul cântase Omule cu supărare din inimă, plângând cu ochii închiși. Toată lumea din cort s-a oprit și a oftat împreună cu tinerelul ăsta răgușit, brunet, cu dinții albi, cu mânecile cămășii aproape albe suflecate, cu părul ud și cu linia spatelui stricată de căratul unui acordeon prea mare, prea greu. Cânta mai mereu în falset, împingându-și clarul vocii subțiate cât mai sus, imposibil mai mult, și însoțindu-și fiecare silabă cu clapele unui Hohner capabil să urmeze exact toate răsucirile glasului. Avea înapoie un țambalagiu bun și pe unu cu contrabasul de rânjea tot timpul. Lumea era uimită de bătrânețea glasului la un țigan așa de crud, de o voce așa pățită, dureroasă, în gâții și piepții unui abia flăcău. Și cânta sigur pe el, că cine îl auzea fără să-l vadă jura că din ale lui vorbește, nu din ce-a învățat de la ăi bătrâni, și ei țigani, lăutari, știrbi și uscați. Hăhăia curajos, șerpuind vocale și guturale ca un jazman școlit prin vreo mlaștină de pe Coasta de Est. Au chiuit toată nunta, au jelit și s-au îmbrățișat, iar nunta a căpătat haina ciudată a unei socoteli cu viața la care nu mai poate încăpea vreo horă cuminte, vreo sârbă ce-ți pune toată țărâna curții în cap, vreun brâu de băieți și fete.

Ei doi și-au vorbit puțin, iar dimineața, când a dat soarele, nu mai erau în sat.

Șeful de post, cumsecade, trezit și el greu din beție, a trimis o scrisoare regelui, pe care-l iubea mult și în care avea deplină încredere: Majestatea Voastră fata lu Costel Zdrăilă a fugit az noapte cu unu cun țâgan tânăr și bun la acordeon. Era bun și la cântat că toț am petrecut cu el am băut rău șam sbierat ca niște descreieraț. Vă rugăm toț dar mai încales Costel taso să trimiteț oastea și să rezolve: ori vine și zice co ia dă nevastă cu zestre și făgăduințe la biserică unde o voi iel or să li să dea foc la sat. Să piară toț că noi dastea nu vrem. Să trăiț mulț ani Majestate și să nu uitaț dă fata lu Costel Zdrăilă să nu uitaț dă noi amărâțîî. Întru mulț ani Stâpâne! Trimise scrisoarea urgent; ajunse repede, în aceeași zi, că regele sta aproape.

Regele sta aproape. Dimineața se sculă, plânse mult pentru oamenii lui și plecă în satul cu lăutarul acela tânăr cu care fugise biata fată. Le vorbi de bine și îi convinse să intre în rânduială. Ei fură de acord. Plânseră și primiră pe degete inele care arătau că au fost priviți cu milă de rege și că sunt pe drumul iertării.

Marți dimineața plecară, traversând un câmp, apoi alt câmp, un dig de irigații și un izlaz cu vaci, oi, gâște. Și niște copii. Costel îi primi, le privi atent inelele, puse masa: rață și mălai nou. Dar ăilalți din sat nu putură uita cum s-au lăsat ei fermecați de acordeon, de glas, de cântece și de șerpuirile guturale din piepții rudarului. Când terminau borcanul de vin, un om străin veni la poartă și strigă rece: Costele! Costele! Băăă, Costeeeleee!  

Acuma, el, pentru copiii lui cu inele de la rege pe degete, o să facă nuntă. Cine vrea vine, cine nu vrea nu vine! Punct.

Șeful de post, un om cumsecade, scrise regelui: Majestate tată Costel Zdrăilă e un om bun. Costel Zdrăilă își iubește fata îl iubește pă lăutar și le face nuntă. Îi iartă pă toț. Cine vrea vine cine nu vrea nu vine. Punct. Să ne trăiți mult!

Regele a primit scrisoarea repede, că sta aproape. A lăsat vorbă că vine.

Gherontie de la Tismana. Teatru mut

Scena 1.

Casă veche, cu camere înalte, cu uși de lemn, în curtea unei episcopii, ascunsă de o alee și de câțiva peri ce se coc doar în octombrie. Cerdac. Un seminarist aproape copil, fără barbă, fără mustață, fără habar, citește dintr-o carte ce pune pe copertă un călugăr îmbrăcat c-un cojocel frumos de cioban. Călugărul vorbește, vorbește, vorbește, seminaristul adoarme. La capătul culoarului în câteva trepte de întuneric, două maici rămân treze până târziu: se aud vorbind tare și se simt fierbând ceva ciorbe de oase. Sau varză.

Indicații pentru regizor. Sfârșitul anilor nouăzeci. Curtea episcopiei trebuie să fie verde și tăcută. Orașul trebuie să se vadă la vale, mut și sclipind cu ferestre și faruri. Prin curte trece un vânt cuminte, precis prin răcoare, prin claritatea direcției: lăsându-se colorat de frunzele pomilor și de acele brazilor de lângă bolniță, bate numai dintr-o parte în alta. Din reflectoare, din luminile de urgență de la ieșiri ori din lucirea fermoarelor, nasturilor, bijuteriilor celor din sala de teatru, piesa va naște, obligatoriu, în sufletelor cumpărătorilor de bilete sentimentul că lumea e bine, odihnește, și-a găsit pacea. Razele de lumină se împuținează; un fascicul se va opri, douăzeci și nouă de secunde, pe talpa goală, scăpată de sub pătură, a tânărului. Nu se mai aude nimic, nici măcar maicile alea două.

Scena 2.

E noapte. Ușa se deschide și în cameră se intră. Intră sigur, pe întuneric, ca unul care știe, agățând într-o mână o legătură cusută dintr-o velință cu cerbi, tăiată după necesități, pentru că nu am găsit altă rimă. Seminaristul se trezește buimac, ridicat la nouăzeci de grade, ca în mijlocul unei sete mari, opăritoare, uscătoare de suflete; belește ochii, îl vede pe moș, se culcă la loc fără să înțeleagă o iotă. Bătrânul intră în cealaltă cameră, de alături. E noapte, totuși; oamenii dorm.

Indicații pentru regizor. Stropit cu ceva din culise, seminaristul se va vedea nădușit leoarcă; spectatorii vor pricepe, poate, că sunt martorii unei întâlniri care transformă pe dinăuntru. Ei trebuie să plece acasă cu convingerea că transformările pe dinăuntru te fac să nădușești abundent. Oaspetele e îmbrăcat cenușiu- verde, anonim; mulți se vor gândi la vântul care trecea prin minutele scenei 1. Asta e de bine.

Scena 3.

Seminaristul se trezește brusc, dar nu la nouă zeci de grade, ci într-o rână, pe cot, cu urechea ciulită aiurea, nedumerit de îngânarea unui cântec, de cântarea unui îngânat molcom. Se ridică împins de niște resorturi doar bănuite și, nemaiaducându-și aminte de vreun bărbat în vârstă intrat în cameră și ieșit în partea cealaltă în negura nopții, se duce sfoară la ușa de sub care se lingeau niște fire de lumină și o deschide brusc, cu mâna cea stângă. Moșul nici nu întoarce ochii spre el. Stă în genunchi, lângă patul învelit în alb și pus sub fereastra de la răsărit, și spune ceva cu mâinile ridicate. Își aduce palmele pe față, aplecându-și capul și legănându-se încet, ca un singuratec ce se jelește pe sine. Copilul se rușinează, sau poate că se sperie, doar, și trântește ușa la loc. Adoarme repede, amețit.

Indicații pentru regizor. Cu lumina din camera cealaltă se întâmplă ceva rar: se împuținează și pare că se înnegrește în valuri concentrice. Pare că apasă. Barba moșneagului se face din ce în ce mai căruntă și sclipește argintiu. Rugăciunea are forma unei doine improvizate ad-hoc: Doamne, m-ai strigat pă nume, na-na-na, na, na-na-na; Doamne, m-ai strigat pă numele mic, na-na-na, na, na-na-na. Doamne, numai Tu mă știi, mă știi, mă știi, măi- măi. Se va folosi o înregistrare; ar fi, totuși, mai bine, să vină Vasile Chira și să doinească într-un colț al scenei, neluminat. Copilul roșește, albește și se pierde în mai puțin de două secunde. Când se întoarce cu fața spre public, trebuie să aibă altă față: dacă tehnicienilor nu li se pare prea greu, cu trepte de întuneric concentrice, din ce în ce mai intense, și cu un trup ca o umbră, prin care se vede ușa uitată deschisă.

Scena 4.

Soare intens. Seminaristul se trezește odihnit, puternic și convins. Mănâncă niște sâmburi de nucă găsiți în pervaz. Spre livadă, mai jos, Mugurel, șofer de camion, ascultă o barcarolă de Offenbach, lustruindu-și parbrizul. Un bătrân coboară spre lumea din vale jucând când pe stângul, când pe dreptul, făcând piruete și arătând un deget unor trecători evlavioși. Dinspre gardul de sârmă, Anna Netrebko vine tăcând și cerând binecuvântare; moșul îi sfințește, cu o cruce, căușul palmelor.

Indicații pentru regizor. Li se va pune în vedere spectatorilor că nu se poate aplauda. Ieșirea trebuie să se facă încet, plătitor de bilet cu plătitor de bilet. Fiecăruia i se va arăta, de către actorul bătrân, la ușă, un deget. Cei care se vor înfuria vor ieși spre stânga, primindu-și banii înapoi. Cei care vor zâmbi înțelegător vor intra spre dreapta, trezindu-se brusc în strada din spatele teatrului, în întuneric și ploaie, coborând niște trepte prea înalte, așezate într-o ordine lipsită de sens. Neapărat, pe jos trebuie să fie bălți. Se aud câini lătrând și se deslușesc niște umbre.

Scena 5.

Nu există nicio scenă 5.

Câțiva mormoloci

ieșiră să se joace într-un ochi puțin de apă senină. Vâltoarea năvălise multă, dintr-o ploaie neagră de departe, aproape de dincolo de linia cerului. Norii s-au adunat repede, s-au unit într-o  întunericire disciplinată, lăsându-și toate marginile goale, dezvelite, tivite strălucit de razele soarelui din prejur, de pe celelalte resturi de cer. Și și-au dat drumul scurt, năprasnic, cu toată puterea, prefăcându-și ploaia într-o săgeată trimisă, parcă, să omoare ce-o prinde.

La vale, în marginea dinspre apus a satului ăstuia dintre câmpuri, un pâlc de mesteceni a luminat dintotdeauna grădinile bieților oameni. Au îmbătrânit așa, mari groși luminoși, albi și pătați, p-ici, pi colo, tremurând în toate zilele în frunzele verzi ori în crengile gheață. Se vedeau de departe, până și noaptea. Într-un albastru adânc, precum în septembre, lumina încetinea lângă ei și alcătuirea umilă a lumii de-aici se boltea înspre sus nevibrând de vreun zgomot deloc. Doar vânt tremurat, aburi, greieri, broaște, cai, măgari, oameni lucrând, oameni trecând, oameni venind.

A venit și un câine. Un câine cenușiu, nu prea tânăr. A coborât valea dintre doi pomi cei mai albi și a dat într-un laț. Pusese, cineva, un laț de sârmă tăioasă. I-a cuprins gâtul și juma de spinare, că apucase, simțind, să își treacă pe dreptul. Lațul s-a strâns repede și o gaură neagră mâncătoare de vaiete a început să înghită, nesățioasă, oricare scâncet.

A venit, mai târziu, ș-un flăcăiaș. Oprindu-și fluieratul șui într-un glissando măiastru, a rupt-o la fugă spre casă după un clește destul de știrbit între buze. Și alergă, alergă, el, ca un apucat dintr-o poveste cu feți care fug să salveze fecioare captive în nu știu ce văi ale plângerii, alergă mult. Și acasă, în curte, îl izbi în moalele capului, sau poate că în moalele inimii, galbenul clar al căruței plină cu porumbii vile și în tarlale. Căzu lat, se trezi după o veșnicie și se târâ sus, în vârful grămezii adunate între loitrele vechi, adormind izbit de mătăsuri tot într-un moale, în moalele sufletului crud. Nu, nu, nu, asta nu se face, asta nu se face deloc! Dar el stătu acolo, absorbit de drugile  noi, scufundat printre șapte mii șapte sute șapte zeci și șapte de arome din câmp, adâncindu-se într-un somn alb, spiralat, fără vise.

De departe, dinspre norii de care vă povesteam la-nceput, iată că și sosiră apele multe. Nu veniră încet, crescând spre înalt cât-un pic, cât-un pic, ci veniră de-odat, din destul, umplând toată valea, înecând niște lunci și scăldând coaja pădurii de-argint până spre sânii copacilor fete. Obosit, câinele acela, nici prea tânăr, nici foarte bătrân, abia avu timp ca să vadă cum apa îi tulbură, roată-mprejur, ultimele fire de iarbă zărite între un urlet jelit și-o zbatere lungă. Obosit, muri iute, lăsându-și picioarele din dărăt îndreptate de torente spre soare-răsare.

El se trezi mai târziu, de niște bubuituri, de niște bulboane, poate de trăsnet ori de câteva picături rătăcite, aduse de trecerea auzită a unui vânt. Se sculă uimit, cu gura acră, cu câteva fire de roșu despicându-i privirea. Fără vreun clește, plângând mult, chirăind la niște răscruci de miriști, ajunse pe-aproape. Pe deasupra lațului de sârmă lucită, apa lua forma unei burți de câine umflate cu mâluri.

Noaptea, el dormi nădușit, cu oprituri și întortocheli bruște, ca o moroșană horire cu noduri. Martin Fröst îl urmări pe deasupra unor dealuri pârlite, căutând a-l cotonogi c-un clarinet de pământ ars în nesfârșirea unor zile de vară. Și căută, în lumina zilei de-apoi, frecând înverșunat cu o palmă, să-și ia de pe gât urma unei strângeri de beregăți care, absentă, se făcea tot mereu mai vânătă încă, mai neagră și tot mai adâncă.

Țipă mult, răgușit, câteva ceasuri întregi.

Petrică Coneac

se trezește, iarna sau vara, la șase dimineața. Se îmbracă frumos și-și dă cu un gel albastru în păr, care îi strălucește toată ziua. Așezat cu fundul pe trepte și privind pe lângă tuburile înverzite ale fântânii de la gard sau plimbându-se, adus de șale, în prispă, numără până la patru sute unu, nici mai mult, nici mai puțin. Rostește clar, cu răbdare, înțelegând ce spune. Invariabil, merge, apoi, întins, la gardul din spatele casei și o strigă pe vecină-sa, care nu-i răspunde niciodată. Damianco! Fa, Damianco, vino să vorbim, hai, vino!, și tot așa. Stă cu fața împinsă în plasa de sârmă de la granița dintre curți, cu degetele agățate; pe frunte și pe obraji îi rămân urme și vergeturi, vârfurile degetelor se vinețesc puțin. Din când în când mai iese bărba-so: Lasă, mă, Petrică, nu te mai căzni atâta… Dacă nu vrea, nu vrea, și pace. Nu vrea! Ce poț să-i faci?! Pleacă încet. Când era hoț, mai de mult, spărgând casele oamenilor și strângând într-o coșare din câmp toate scumpeturile, ea l-a descoperit și i-a chemat pe milițieni. Întors din pușcărie, s-a răzbunat certându-se cu ei într-o livadă, la marginea satului, ca să audă lumea, și apoi s-a tăvălit singur prin bolovani, s-a scrijelit pe ochi și s-a lovit peste tot, mergând, apoi, la șeful de post. L-a crezut că a mâncat bătaie, iar ceilalți au primit, după multe drumuri la oraș, o amendă așa de mare că au vândut un țap bătrân, puturos, și o junincă roșie. Ea l-a blestemat și l-a ocolit, de atunci, mereu, bombănind neagră.

Așa făcu, deci, și azi. Dinspre vecini nu se auzi decât un lătrat, o ușă cu geamuri trântită și ceva ce părea o înjurătură. Plecă. Se închină larg, fără grabă, pe la toate troițele de pe drumul spre magazin. La troița de la Burcoci coborî de pe pod, spre albia pârâiașului, ca să ia poteca ce-l urca spre crucile, multe, lipite de gardul unei fântâni adânci, neslăită de ani. Se trase cu mâinile de prăjina coborâtă pe lungul celor câteva trepte abrupte. Crucile noi sunt pictate și vopseaua în ulei se vede proaspăt, desenând un hristos îngăduitor, care primește să fie mâzgălit oricum, strâmbat și schimonosit. Crucile vechi, șterse și umezite, sunt date cu var. Mai bine. În răscrucea de la Ionică Oșanu stătu în drum, că nu trecea nimeni, și făcu metanii mici. Se descoperi după primele câteva, când pălăria lui maro, înnegrită în vârf ca o căpiță plouată o vară, i se lăsă pe streașina ochilor. La troița de la izvoare așteptă două femei ce săturau vacile, apoi își zise psalmii de la utrenie, în picioare, că-i știa pe din cap, și bău apă aducându-și căușul mâinii spre sine de vreo o mie de ori. Nu fu de ajuns, așa că-și băgă și gura, un pic, în ciutura șuie de-o parte.

Inima i se lenevi, dintr-o dată, când se apropie de magazin: aici avea mereu datorii. Doamna Tănțica  răsfiră  tacticos foaie cu foaie și ajunse la el. El cere o pâine, un kil de cârnăciori oltenești, o margarină, două pateuri, un borcănel de tocăniță de legume, brânză bulgărească, mai ieftină, niște șunculiță afumată. Și-o pâine, și niște ulei. Nu, că pâine a luat, deja. Biscuiți de post, că a citit eticheta. Și suc galben. Trece de două zeci și cinci de lei și se lasă notat în caiet.

Pentru viermii de mătase de la școală, adună zilnic frunze de dud. Cam un sac îndesat bine, cu piciorul drept. Directorul i-a promis unul dintre fagii pe care o să-i primească de la primărie pentru sobele din iarnă dacă pune în ordine toate cărțile din bibliotecă. El a cumpărat role de staniol și a îmbrăcat toate volumele; le-a pus pe rafturi, după aceea, în ordinea înălțimii. Sala s-a umplut de lumină și totul a căpătat strălucirea unui depozit de lingouri de argint fără nume, fără autor. Curate, la fel, așezate ordonat și simetric.

Seara numără din nou: de la patru sute unu înapoi, tare și răspicat, până la doi. Pe unu şi-l ţine mereu nenumărat şi din el simte că îşi face, cumva, o treaptă. Adoarme ușor și nu visează, niciodată, nimic.

În ale mă-tii poale moi

te trimit acu, japiță ce ești!, îi zise tac-so, zbierând ca apucatul.

El se miră, o jumătate de secundă,  de poezia din înjurătura bătrânului și dădu să râdă. Se reținu, precaut. Era cenușiu la față, nebărbierit, cu pielea porționată generos de riduri și nedormit, că fierbea la cazan, continuu, de două zile. Părul, vâlvoi: ca într-un film mut, acum neidentificabil. Și-i zisese să-l ajute. Aveau câteva buți cu prune culese greu, cu oameni plătiți; îi dădea tare că și alții așteptau să le zică hai, nea cutare, c-am băgat ultimu cazan; pregătește-te! Și asta putea să fie dimineața, când trec copiii la școală, sau pe la patru, cinci, când încep să adoarmă toate, de frig și de întuneric, sau noaptea, când nu-ți venea să ieși din pat și să pleci aiurea, mânând căruța și ținând de butoaiele cu fiertură.

Dar el o pățise, acum. Cu ochii după jelitul unei păsări sau toropit de osteneală, își propti căruța și vacile, două, în nucul ciuntit de lângă punte și prăvăli două vase mari, cubice, dintr-un plastic alb, murdar, nelegate bine, în Sâmnicul pe care-l auzea zorind rece spre Oltul de la vale, printre malurile sorcovite cu zăpadă și gheață. Sub coverca urâtă, făcută pentru tot satul iubitor de tărie, luminată de focul buștenilor groși, când băgați pe de-a-ntregul, când piguliți cu grijă, să nu se prindă zeama de prea multa pălălaie, omul învârtea de un fier îndoit și lucit în atâtea palme, abia ținându-se pe un scăunel în trei picioare. Flăcările te pârleau pe buze, pe ochi și în piepți, iar spatele îți îngheța de la gerul pe care noaptea ți-l împingea în șale, în ceafă, între umeri. Înjură de morți, acum, și de prăpăstii, și copilul întoarse capul, mușcându-și o buză, mutându-și niște gânduri.

Își puse Panis angelicus de pe o casetă neagră și fugi spre inima satului. Walkmanul rămase fără baterii repede și ultima parte se auzi ca trasă de cozi, ca târâtă pe o potecă pe care spinii culeg, toți, câte ceva din tine: până rămâi fâșii, fâșii, numai o carne vie, înțepenită, lipsită de vlagă.

Dintr-o parte, cântatul cocoșilor se lăți printre case.

Al Savetii

intră în casă, scuturându-și umerii hainei vechi cu grijă, ca zăpada să nu cadă pe masa de lângă vatră. Cizmele verzi și le scoase greu, pe una împingând-o c-un picior, iar pe cealaltă trăgând-o tare, cu amândouă mâinile. Ciorapii de lână îl mâncau, și sus, la jumătatea pulpei, făcuseră o dungă vânătă, cu model de împletitură. Se frecă mulțumit, lung. Nici prea aproape, ca să nu se ardă, nici prea departe, ca să se zvânte cât de cât, le apropie de foc. În untura unei tigăi care a fost, cândva, roșie, întinse c-un dumicat de pâine turtită, înainte, în mâna dreaptă. Se ștearsă pe sub haină, la spate; și-o dădu jos și învârti de rotița unui Milcov 7 cu gri-bleu învechit și negru murdar. Ascultă cotele apelor Dunării și căzu pe gânduri, zburând peste sat, dând roată pădurii și chiuind deasupra ceții bucuros de pustiu. Baziaș, 568 cm.; scade 6 cm. Moldova Veche, 712 cm.; scade 8 cm. Orșova, 2520 cm.; scade 10 cm. Drobeta Turnu- Severin, 800 cm.; staționează. Ațipi așa, pe dunga patului, în fund. Clătinat, se trezi la final, cu Tulcea crescând mult și curgând în mare. Căscă ochii și se frecă pe față.

Îi căzuse o cloță. Cât a fost în spital, unchi-so a urcat dealul și-a avut grijă. Îndopat bine cu nasturi de moleșeală, a putut pleca numai după mai bine de-o lună, că-l apucase între Crăciun și Sân Vasile. Acum, na,  doar să mai pună ceva ouă. Bolborosind, își aduce un paner de răchită înfofolit în lâna unui cojoc vechi; bucată cu bucată, în lumina becului ce iese din perete în spatele ușii, la colțul de sus, le caută de sămânță. Le învârte precaut și le privește cu un ochi închis, înălțându-le cu mâinile întinse de tot; pare a căuta nu să descopere, ci să așeze, în toate, ceva. Numără vreo nouă, și le bagă în cuibar. Găina, ținută aci, la căldură, spre fereastră, sub a doua masă, cea cu televizor, se înfoaie, îl ceartă și-l trimite pe coclauri, dar el îi vorbește încet, cu mamă, mamă, puica lu tata, și se lasă, apoi, unul pe altul în pace.

Se făcu aproape negură, ziua. Streșinile începură să pice, subțiind acoperișurile de gheață. Îi veni un gând, așa. Se pregăti și începu să coboare spre sat. Casa lui rămase păzită de fumul din sobă; el se ținu bine, frânând cu călcâiele tălpilor groase, călcând mai mult pe buza potecii, pe unde se vede iarba, mănunchiuri umede. Are și ciumag și căciulă cu Sky, roșu pe negru, ca în pozele cu ieroschimonahi privite când a fost trimis să cumpere ceară curată pentru târnosirea bisericii, în vreunul din anii trecuți. Jos, până să dea în drumul mare, în dreptul lui Ion de la Grădină, căzu; se târî câțiva metri, fleașcă, râzând ca un nătărău.

Spre adâncitura văii, casele începură să o ia la fugă, curte după curte, grădină după grădină prăvălindu-se una peste alta precum piesele unui puzzle geologic răsturnat din greșeală. El fugi, urlând și îngrozindu-se: băă, băă, vin dealurile, frate, toate, peste noooi!, dar nu-l auzi nimeni, se pare. Jos, la punte, îl văzu pe domnul Vasile Voiculescu, cu părul albit, cu barba țepoasă, așezând o mie de sonete închipuite, o cântare a cântărilor și câteva zile de pușcărie la despărțitura a două cornișe de măgură, ca să nu fugă aiurea, lăbărțându-se în dezordine, într-un șpagat cosmic. Se ținea tare, împingând într-o tărie nevăzută, ținând vacile oamenilor legate la iesle, căpițele de fân în ogrăzi, soții amorțiți pe lângă vetre și troițele la răscrucile ulițelor. Când văzu că se face iarăși liniște, zise săru mâna, domnu de la oraș, da ce putere mare au cuvintele dumneavoastră, mulțumim că nu ne lăsați să ne ducem dreacu odată cu noroiul măcinat mărunt de umblările noastre, dar nu se mai auzi niciun răspuns. O rupse la fugă, urcă pe scara de fier de pe latura albastră a bisericii, ajunse în clopotnița cu roiuri de viespi, poate de albine, și scrise pe toaca de lemn, cu un creion chimic, înmuiat mereu, la câteva litere, în scuipatul gurii: dămiduamneșimiesăscuatăcloțapuimulț. Mai jos: șiunumăcarunusăfiecugâtulgol. Apoi, încleștat în efort, și mai jos: căașataremiemiedragdepuinegrigolași. Încheie așa: aminaminamincumzîcetatapărintele.

Tremurând de frig, că începuse să bată vântul și să înmurgească, o luă spre Braniște. Urca încet, că sfârșitul lumii se oprise, vedea bine, așa că se oprea și el, tot la al patrule pas, răsuflând și fluierând greu, ca un astmatic, privind în jos, ca de pe o scară, să-și dea seama cât de mult s-a îndepărtat de vâltoarea din sat. Mai sus se întâlni cu domnul Ioan Alexandru, care părea tot de la oraș, cu multe cărți mirosind a miere sub braț. Răgușit, tare, cu o voce de orator disperat de nesimțirea gloatelor, îi zise blând:

Drăguțule bace, mergi acasă! Trei oameni au venit să te vadă.

Aplauzele se opriseră brusc;

el reveni la casetofonul negru, cu boxe mari, și derulă înapoi aprins. Aplauzele, repezi și hotărâte ca o punere văratică de ploaie, se transformară, după câteva secunde, într-un ritm precis, știut bine: taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, și tot așa, patru minute și cinzeci și șapte de secunde. Stătu în fața catedrei, cu mâinile ridicate, un timp, apoi dădu să oprească ovațiile venite dinspre clasa, goală, de geografie- biologie, dar se lăsă învins: ultimul minut și-l petrecu mulțumind, salutând, zâmbind împăcat cu recunoașterea ce i se face, cu gratitudinea ce i se arată, și se căzni, modest, să tacă mulțimea biruită de carisma lui. Aplauzele se opriră brusc. Rezistă tentației de a-și porni iarăși Panasonicul negru, cumpărat dintr-o consignație din Craiova, și-și aranjă manșetele cămășii albe, neștergându-și fruntea.

Peste cămașa totdeauna albă, totdeauna purta un brâu de piele, simplu, lat și lucios, sprijin pentru niște șale oleacă betege. Betegite în Maroc, zicea, că tovarășii îl trimiseseră, în anii ’80, să-i ajute pe camarazii nehotărâți și nepricepuți în ale mărețelor făuriri proletare. Venise cu o franceză elegantă, cu Julio Iglesias fredonat în spaniolă și cu o mie de povești despre nisipul Saharei, despre cum se văd, în miraj, Canarele, sau despre cum se conturează, din avion, ca un cocoș căzut pe aripa dreaptă, peninsula scandinavă.

Oane este prostul școlii. Capul său mare, prea mare, cu urechi atârnânde, cu ochi clari și excesiv de miloși, nehotărârea din vorbă și rămasul năuc la întrebările seci ale oamenilor, care abia îl trecuseră, la el în sat, clasa, nu pot primi o lume atât de largă și de necunoscută. Mutat la oraș, că intrase tac-so la Aluminiu, amuțise de tot. Scria lăbărțat, fără forme clare, trecându-se de pe un rând pe altul, incapabil să deseneze gânduri. Lui, profesorul ăsta, înaintea tuturor, îi părea un om rău: îi mutila sufletul, printre crestături picurând o rară, prea rușinoasă dorință de a pleca de-acasă, de a te plimba aiurea, de a cunoaște oameni de care nu ai nevoie și de a povesti, apoi, încântat, cai verzi pe pereți.

Când îl dibui, în ultima bancă, printre petele de întuneric ale dimineții de iarnă, ghemuit și holbat, lângă burta deschisă a unui manechin de anatomie, namila de profesor se opri, nădușit. Tușind, îl dădu afară: Ieși, milogule! Ieși! Ieși.

Că era și diriginte, le verifică, tuturor, la intrarea în clasă, batistele și unghiile. Pe cei cu mâinile netrecute prin baie după joaca din duminica de ieri, cu ghearele cărând țărâna dintre blocuri și cu batistele întărite cu toți mucii din lume, îi opri direct la ascultat. Nu putu nimeni să spună fără greșeală cum se leagă mușchii de oasele bazinului, și nici drumul pe care-l face sângele din călcâi până în spatele ochiului stâng. Numai Oane se trezi, îngrozit de verdele crud-uscat al indicatorului ținut în mână de domn profesor, că știe, el, de la mă-sa mare, de la țară, cum că inima, plină de sânge, când o cauți în tine, o găsești singură, uscată și fără vlagă, ca un șervet năclăit prin toate mâinile sătule de unsoarea mâncării. Și că, dacă te uiți cu ochi înțelegători la tine, plângând mult înaintea icoanei, poți să-ți înverzești iarăși inima, s-o faci, dar nu tu, așa cum afli straturile de iarbă la cules de tămâioară, printre salcâmi, primăvara înainte de Paști. Cei din bănci amuțiră, cei de alături începură să râdă și să fluture mâinile, cu două dește ridicate, isteric.

Profesorul intră în cămăruța cu ușă lângă colțul din spatele catedrei. Își puse Primăvara de Stravinsky, tare, și trimise în clasă un puternic miros de cafea la ibric. Cei din față albiră, cei din spate repetară toate lecțiile din primul trimestru. Unora le veni foame, amețind.

Opri dintr-o dată, după o sută optzeci de măsuri. Reveni, alb; elevii se rezemară, pe rând, în dunga catedrei, aplecați corespunzător, și profesorul îi bătu la fund cu nuiaua lui mare, verde-alb uscat, câte zece plesnituri. Lui Oane îi dădu și câte două la palme, iar prostul de el nu știu, toată ziua, cum să-și îndese șezutul în scaun, de durere, sau să-și pitule palmele roșii sub pulpele picioarele, de usturime. Dinspre inimă, nicio grijă: și-o împinsese, de mult, verde-luminat și palpitând liniștit, spre înadânc, acasă.

În această zi de duminică își alesese Marcelino să moară.

Nevăzut, neștiut, necuprins de uitătura urâtă a vreunuia, a vreuneia. Avea să-și taie priponul cu dinții și să fugă spre câmpuri. Slăbiciunea îl va cuprinde încet, alergând la galop prin miriște ca pe un portocaliu culoar al morții, până când îngerul măgarilor îl va face să treacă în partea cealaltă fără ca cineva să poată privi cum își dă el sufletul. Se simțea fiind gri, un gri luminos, un fel de albastru, sau bleu, și credea că aerul se colorează, cumva, în urma lui, când își fugărește cărucioara verde, cu roți de dacie, printre porumbii mai înalți decât el. A cărat cotoloane de floarea soarelui, paie, lucernă, coceni și iarbă verde, grea, pietriș, cărămizi și oameni. La munte, n-a fost. A fost pe plajă: câțiva ani a făcut poze cu toată lume venită la mare. Nevasta fotografului mort înghețat, într-un decembrie de beții, l-a vândut. A ajuns, până la urmă, între olturi și-a înțeles că își va trăi cealaltă jumătate de viață privind cuminte, cu ochii lui necăjiți de muște, oamenii ăștia iuți și gălăgioși, asudați la cules de susai pentru gâște ori bălur pentru porci.

Dar nu. Niciodată nu mai fusese pus la căruță duminica și mânat, vrăjmășește, spre tarlalele de tutun. Nu putea suferi tutunul: frunzele îi  erau amare, lipicioase și grele. Doamna Leana de la biserică, de la glasul căreia îi țiuiau urechile, era nesuferită când se culegea tutunul: mirosea rău și-i înnegrea mâinile. Îl grăbi tăindu-i, cu biciușca, rondele infinite din urechi și luându-l de-a dreptul, la stânga, peste cartofii pârjoliți de vară. Zdruncinăturile căruței îi împingeau ulubele în gâtul albit, când într-o parte, când în alta, și îl plesneau cu chinga hamului peste burta bătrână. Plânse tot drumul așteptând să vadă cum mama-dreacului o să mai moară el azi, azi!, cu așa nebuni împilându-l și usturându-l în inimă.

Doamna Leana de la biserică plânse și ea toată ziua, și-și repetă utrenia, apoi liturghia, apoi vreo colivă, apoi predica popii, boabă cu boabă, neagră și înciudată. Culeasă tutunul singură, alegând doar frunzele bune, date-n galben, mari și coapte, de jos, dinspre țărână. Chitite meticulos, ca niște bancnote câștigate din vinderea sclavilor, și urâte din fundul inimii ei de femeie amărâtă, curbau spațiul- timpul cu gravitația lor enormă, făcând duminica înceată, lungă, prelinsă spre aiurea cu viteza luminii. Spre miază-zi, satul va fi dispărut, desigur, rămas pierdut într-un viitor grăbit, necunoscut și absolutamente străin, de-acum.

Săracul Marcelino se trezi legat de șleaurile amândouă, fixat în bănuielile nedeslușite ale muierii, părăsit în pustiul strălucitor al dogorii. Așa că se hotărî să moară când o fi ea pe la jumătatea locului, bătătorită de soare și tremurată de căldurile verii ăsteia. Când o văzu departe, trudită și cu basmaua trasă spre față, leoarcă, se puse jos, dădu pentru ultima dată ora exactă, ihăind prelungit, ca un jelet din Greci, că era exact ora când se scoate pâinea din țăste, și muri încet, lung, adânc, până la ultimul fir de păr, până la despicătura dintre tristeți și bucurii.

Ea îl prăvăli în digul de irigații. El se umflă bute, înfundând o pompă a stației albe, minimaliste, unde lucra a lu Ponea. Șase zile, câmpurile rămaseră fără apă și se uscară. Urmă o foamete uriașă. Muri doamna Leana de la biserică, muri satul întreg.

Nea Sandu

era un bărbat gras și înnebunise făcând poezii toată ziua. Apoi, i s-a lărgit fața, i-a căzut o gușă enormă, iar burta i s-a lăsat în neștire, peste curea, peste pantaloni, trăgându-i în față niște șale ce obosiseră, de mult, să-l mai țină biped. Nădușea continuu și răsufla speriat, ca scos de la înec. Din dosul celor aproape două sute de kile ieșeau niște cearcăne pământii și privirea învinsă a unui om copleșit de o întâmplare ciudată, vâslind cu mâinile albe, curate, într-un împrejur inconsistent. A plecat la țară, singur: creștea varii orătănii, pe dealuri, și asculta, dintr-o Marshall uriașă, neagră, pusă la colțul casei, Gary Moore.

La vale, într-o vineri seară, a început o nuntă. S-a rostogolit, ținându-se de garduri când cu o mână, când cu alta, până acolo. Și-a revenit încet, în cortul de pânză verde, pe colțul unei bănci, privind cum lăutarii pun cabluri, instrumente, reglează boxe. După doi-zece, doi zece, zece-doi-zece ale unuia cu mustăți îngălbenite de tutun, s-a urcat pe scenă, ca țâșnit din arc, și a început să declame marțial în microfonul țiganilor:

fraților stați un pic niciun doi zece zece doi zece nimic io nu am trăit în toate zilele vieții mele v-o zic am fost plecat din propria-mi trăire mult infinit de mult dar m-am întors obosit stors de orice urmă de vlagă mi se mai întâmplase asta într-una din copilăriile mele când pe un mal de olt o burta-vacii m-a sorbit cum te soarbe o gaură neagră așezată strategic chiar în măduva galaxiei așa că am pierdut odată cu anii un șirag foarte măreț de-nceputuri și m-am ofilit nebunește necăutând altceva decât țărmul așa că acuma vă zic

Ăla cu vioara, Ionel a lu Dică a lu Măneață, apăsă pe un buton argintiu, lung, cu vopseaua luată printre literele mici, care făcu pac și tăie sunetul. Nea Sandu continuă, încă, puțin, dar, printre reverberațiile aparatelor și vocile scandalizate ale oamenilor de prin bătătură, nu se mai auzi deloc. Îl goniră, și el plecă împăcat, că nu se aștepta ca cineva să mai vorbească o limbă așa de veche și clară. În cort rămaseră copii mulți, împletind, din hârtii colorate, ghirlande romboidale și coroane ce aminteau de flori de aiurea. Ai casei le puneau în față măsline negre, stafidite amar, sărate incredibil, sticle mari de sifon și sirop de căpșuni.

Oamenii toți au petrecut sâmbătă noaptea mâncând, bând și jucând nebunește în cortul verde, de pânză, al nunții. Alergătorii au venit cu sarmale și lăutarii s-au hotărât să oprească jumătate de oră. Din drumul de țărână așezat sub două neoane grozave, magnetofonul ălora tineri ajungea până la ei, în valuri ridicate de vânt, cu Elton John, Phil Collins și ceva Beatles. Nea Sandu a pândit din spate, dintr-un loc înghesuit în gardul de sârmă unde niște femei bătrâne și amețite oleacă aruncau apa din cratițele de spălat vase. Trosnind niște scânduri ale scenei înalte cât până la genunchi, cu pantalonii ținuți de bretele înnodate stângaci, nea Sandu a urcat țintă spre stativul din vârful căruia sclipea un microfon roșu. Și-a șters fruntea cu cămașa albă de pe brațe și a început, din nou, să declame:

să știți că io am văzut odată un camion plin cu porci duși la tăiere m-am făcut una cu ultimul vier cel mai din spate oare înțelege ceva dar nu el a grohăit liniștit toată noaptea și mi-a mâncat boabe din mână pe care le-a molfăit mulțumit până ce un zbârnâit ca de fulger i-a nemișcat trupul atunci am zis fraților

Dar nu mai apucă să zică nimic. Tăbărâră pe el toți, meseni și bucătari, copii adormiți în brațele bunicilor și alergători osteniți, ginerele și mireasa, toboșarul. Îl bătură cu pumnii, cu picioarele și-i scuipară în cap înjurăturile mii. Îi dădură peste gură, ca să tacă odată. Și-l goniră acasă zicând ei, drăcie, vine grasu ăsta aci să ne strice nouă chefu! Nu l-a chemat nimeni aici, la vreo  nuntă! Pleacă, bă, nenorocitule, că punem câinii pă tine!

Plecă greu, că nu mai putea. Doi nepoți mai miloși l-au ținut de coate până în stația de autobuz, că avea acoperiș, ca să nu-l plouă, cumva. Și-a revenit duminică dimineața, trezit în fumul unora cu broboade negre ce treceau la tămâiat, odată cu roua.

Duminica i-a fost clară, fără zgomot, la fântână, lângă tufa mare de leuștean. A ascultat Karen Dalton, plângând fără grabă. S-a întrebat toată ziua dacă nu ar fi trebuit, cumva, să țină un jurnal; a întors gândul în fel și chip. Seara, când i-a venit foame, i-a venit și gândul că dacă nu a scris nimic în el însuși, la ce bun să mai scrie altceva pe nu se știe ce foi mâzgălite aiurea… Și s-a liniștit pe prispă, adormind repede, pe spate, sforăind, cu burta lăsată în dreapta, ca pentru-a acoperi toți ficații din el, rărunchii, mădularele dinăuntru.

Nuntașii s-au trezit greu, luni dimineața. Au fript o oaie, după obicei; au mâncat-o repede, cu doar o vioară și un acordeon. Pentru danț, soacra mare s-a pregătit îndelung: fardată ca un clovn, cu basma legată șui, cu ciorapi cu jartea lăsați ispre până la genunchi, cu bani în piept, cu o sticlă de vin, gătită, în stânga, și cu un cocoș mare, gălăgios și zurbagiu, în dreapta, înfumurat, și el, cu ciucuri și panglici colorate de bâlci. Pe toate ulițele, a mers înainte jucând și chiuind. Cortul a rămas pustiu, și curtea la fel. Vântul a bătut rău, adunând șervețelele albe și prăvălind niște sticle mai goale. Bradul mirilor strălucea tare la streașina casei și un guguștuc așternu un cearceaf de viață cuminte peste câteva curți.

El declamă sigur, arcuind cu vârfetele mâinii drepte spre mesele murdare din fund:

cândva am plecat la prășit cu bunicu am sărit mai târziu din căruță și m-am oprit să mănânc corcodușe am mers apoi singur pe drum pe tarlale când am ajuns io nu mai era nimic să ajut tataia se mutase pe lumea cealaltă iapa căruța și mânzul putreziseră pe de-a-ntregul iar mie nu mi se mai lăsase nimic de făcut okay mi-am zis atunci o să tac câteva milioane de ani și apoi o să povestesc celor care vor mai vrea să asculte

Plecă acasă, mulțumit. În curte, un înger i se închină zicându-i Iona, sunt aici să te slujesc. El gâfâi de multe ori, apă, și zise: Vă rog, trebuie să fie o greșeală… Eu sunt nea Sandu.

Căldura din vara aceasta

a fost nefirească. Gălbuie și spălăcită, cu orizontul de peste câmpuri tremurând năuc, extenuat, lăsat cu coatele pe genunchi ca după o alergătură să-ți iasă sufletul. Încet, zăpușeala a prins coji maronii, de trebuie să treci prin ea ca prin zidurile uriașe ale unei cetățui din foi uscate de ceapă. A copleșit împrejurul întreg cu liniștea ei mută, seacă, fierbinte până la nebunie. Oamenii s-au târât, pe pământ, cum au putut și ei. N-au mai săpat porumbii, n-au mai legat viile, n-au mai cosit lucerna, că se fripsese, de mult, totul. S-au ascuns în curți, sub corcodușii care s-au învârtoșat să moară cu frunzele verzi, și au tăcut împreună.

Lui i-au zis într-o duminică pe la prânz: vezi, mă, că la noapte mergi cu noi! Într-un fel, aștepta asta de mult, ca s-o scrie, la patruzeci de ani, sictirit de lume, într-o carte; într-un altul, ar fi vrut să zacă și azi, să doarmă visând spaime ieșite din curți cu ulucile, văruite în alb, sparte jos, toate, dinspre înăuntru, cu lovituri puternice de picior, ca să se trezească, iar, nădușit leoarcă, îngrozit că vrăjmașul e aci, vrăjmașul e aci!, cu el în casă: nu mai e timp să se întâmple nimic bun, s-a sfârșit!.

Dar se hotărî să meargă cu ei. Ai lu Ciumete erau trei: tata, înalt, cu obraji supți de sărăcie, și doi băieți, sfrijiți, tractoriști de pe vremea colectivului. Aveau o geantă mare, neagră, adusă de la turci, cu lopeți scurte, ciocane, tesle, măturică, prosoape de legat la gură, lanternă cu multe butoane și o sticlă de unu jumate de țuică tare: de, ne apucă, uneori, urâtu…, lămuri ăl bătrân.

El avea zile multe de când nu mai auzea bine. Simțea, la rădăcina urechilor, o apăsare, ca și când aerul i-ar fi împins spre negura căpățânii, în coloratele lui vibrații, cârpe murdare. Totul se estompa, vocile își pierdeau forma clară, vârfurile și geometriile precise, memorate ca dantelate atent, și la el ajungea doar un huruit grav, ca de pe fundul mării, groaznic, ce învârtea pământul cu tine. Ca încuiat într-o cutie de fier, lumea începea să-i devină străină, de netălmăcit în cuvinte.

Pe la unu noaptea, plecară. Căruța, o lăsară într-o vale de la marginea izlazului albit de sete, cu iapa mâncând un braț de cocenași prăzulii. Intrară în cimitir siguri pe ei, ca niște trimiși de Iezechiel proorocul să ducă vestea cea bună oaselor albite de moarte. El se dădu mai la fereală și, de pe marginea lucită a pridvorului bisericii, se uită la ei cum lucrează. Săpau atent; grămada de pământ se înălța frumos, curat, ca într-un joc de castele de nisip sub faleza de la Eforie Sud. Lu nea Aurel, nepoată-sa îi scosese vorba că e strigoi; n-a crezut-o nimeni, știind-o femeie-a dreacu. Iar pe unchi-so, toți îl văzuseră trăind cuminte, singur cuc, într-o casă acoperită cu tablă vopsită roșu, trecând în fiecare seară, pe bicicletă, spre cooperativă, ca să ia nimicuri în plasa lui de sfoară împletită; la strană, duminica, citea cazania; înalt, cu chelie, salutând și rămânând grav fără întrerupere. Avea ceva din prezența unui soldat care mută mereu bombe dintr-un loc în altul. Până la urmă, au primit să meargă la groapă, să scape de nebună.

Tronul, ieftin, de brad lucrat repede, rămase curat. El își dădu muzica și mai tare, bălăngănindu-și picioarele, acum, de pe coama unui cavou de aproape, ca să vadă mai bine. În căștile telefonului său, Amato ben, tu sei la mia speranza sună clar, fix, în beucă, a șaizeci și opta oară; în cap îi  ajunseră frânturi, doar, din viori și alte coarde ce acompaniau o voce pe care și-o aducea aminte, totuși, prea bine. Ridicară, toți trei, capacul; încet, încet, potecile înguste și făcute la întâmplare din cimitir se umplură de miros frumos, de leuștean frecat în palme, de floare de soc și de crini albi, înfloriți pe lângă gardurile oamenilor. Lor, gura li se umplu ca de mestecatul unor petale de trandafir: amar, dulce și sângeriu. Dădură, albi, la o parte învelitoarea urâtă, ca de plastic sclipitor, pe care se vedea urma unei cruci făcute cu vin amestecat cu ulei, pătura de dedesubt și ultima pânzuială. Mortul era, cumva, cald, moale, zâmbind a nepricepere, larg și blajin. Ăl mic, Gigi, începu să plângă, iar tac-so zise scurt: taci, mă, prostule, că ne-aude careva p-aci…! Ălălalt se închină, repede, ca din instinct, și ieși pe marginea gropii, cu gura căscată, împingând, din călcâiele bocancilor, câțiva bolovani înspre hău.

Țepușa, o avea pregătită, pusă la spate, în strânsura curelei tocite de piele. Scurtă, de corn luat din pădure, ca un păstârnac alb, ascuțit bine, curățat în unghiuri drepte. O puse lângă reverul hainei negre, dezgolite, și lovi tare, cu ciocanul, ca să scape mai repede. Dădu și a doua oară, dar mai încet, ca de probă: era bine, de-acum. Zâmbi și el, țuguindu-și buzele și mormăind ceva, nesigur ca în șoaptă.

Supusă, inima lu nea Aurel răsuflă egal, lăsând vârful lemnului să treacă, ușor, până dincolo de coaste.

Pe când soarele nu răsărise încă, acoperiră și plecară buimaci, nimic zicând, nimic zicând, nimic zicând.

Necrolog la un croitor

Casa lui e dărăpănată și curtea e plină cu gunoaiele pe care nu le mai ia nimeni să le ducă în văgăuna de la marginea pădurii, spre Olt. Are o nevastă; grea, bolnavă. Cândva, a fost tânăr. Încă mai pare. La pomenile din tot satul merge cu bicicleta și se mișcă iute, cu părul său aproape negru. Copiii i-au plecat: unii cu treburi, alții de supărare, certați. Când vine vorba de albine și de politică, știe. Ține minte nume de filozofi, auzite la te miri ce rude cu carte, și de oameni de care la televizor se spune că au fost importanți; adică mari, cum zice el. Băăă (își înghite scuipații), păi ăștia au fost oameni mari, mari de tot, nu niște proști ca noi…! Ochii îi sclipesc și toți tac, crezând.

Ziua de azi se sparse, dintr-o dată, în cioburi mărunte; nu e ca celelalte, câteva mii, din urmă. Înaltă, subțire, belă, stând sub umbra pomilor lăsați să crească în voie. O fată în rochie albă, atârnând langa, înaltă, crudă și mică, stă proptită în mijlocul curții; vorbește clar, luminos, fără vreo frică. Mirosul ei, slobod și insistent, îl lovi iute în amorțirea gândurilor cu obrăznicia nevoită a celor abia intrați în tinerețe. Copila instalată dintr-o dată pe meterezele curții miroase străin. Aduce a haine bune luate de cineva de pe culme, a vopsea verde-n ulei, pentru banca lucită din drum, a vișinată neagră, făcută bine, turnată în păhăruțe curate, a prune de vară, dulci, a cafea de la turcii din Slatină, din orașul de jos, a pulovere de mohair chitite-mpreună, a mâncăruri necunoscute, dar, sigur!, mâncăruri, a oraș, a tutungerie, a săpunuri din iarbă. Am auzit că ești croitor, nene; mi-a zis Nuica. Tușa, o știi… E d-ai lu Șoarece, de pe uliț-ailaltă. Vreo nepoată, ceva, gândi, că p-ăștia tineri nu-i mai cunoaște; trece pe lângă ei ca pe lângă niște curți păzite de ziduri înalte. Parfumurile ei, că vor fi fiind câteva zeci, secrete și din sticluțe pe care el le știe nefiresc îndoite, acoperă, invizibil și persistent, toate acareturile stricate părăsite prin bătătura bătrână, înghesuită grozav. Rochia și părul îi sunt de o noutate pe care nimic de pe-aci n-o mai are de mult. Pare puternică, ca având câștigate strălucirile universului în neștire. Infailibilă, deja victorioasă definitiv. Mă rog…, gândi el. Din punga de plastic albastră, scoate-un taior. A fost al mamaiesii, de când era ea tânără, că acu a murit, doar știi matale…, și e păcat să se piardă. Nu mi-l schimba; fă-l, doar, să îmi vină!

O lăsă în curte, sub un păr, lângă grădinița unde, odată, fuseseră stupii. Pe o ladă ce-și pierduse culoarea, îi puse înainte un pește fript și un fagure de miere.

El plecă. Intră în casa mică, cu numai două camere și o sală, unde-și ținea mașinile de cusut. O dormeză anostă, saci cu tăieturi, cârpe, echere și tipare atârnate, scame, scame, scame și ghemuri căzute; papiote. Un covor, persan și murdar. Praf mult, ceva păianjeni și liniște. Din doi pereți cu ferestre, venea lumina. Îi fu greu să se apuce din nou. Era ca și cum și-ar fi înnodat bătrânețile, ca și cum și-ar fi acoperit cu farduri și pomezi tremurul mâinilor și negura privirii. Degeaba! Și cu asta, basta! Dar se concentră: ca în ultimele secunde ale unui meci de care pe care, ca într-o rugăciune, ca într-un martiriu. După o oră, o chemă la măsură. Ea stătuse în curte, vorbind; o ploaie grăbită o înghesuise pe treptele scării, stropindu-i sandalele și udându-i marginile albe de deasupra genunchilor. Rămase, și lui îi fu greu să nu zică nimic. Și-ar fi ascuns groaza vorbind în neștire, punând întrebări ciudate și făcând glume; numai să nu fie liniște. Dar reuși să tacă. La fel făcu și ea, pusă pe un scaun maro, privind atent și solemn, nemișcându-se de frica de a nu scârțâi surzenia locului în vreun fel.

Îi venea bine. Un nod i se puse în gât și nu mai putu să zică mulțumesc, nene, vine tușica să te plătească…!. Se plecă, doar, puțin, ca după eticheta nu se știe cărei curți de departe. Nici el nu putu să zică ceva, înciudat, cu gura căscată, cu glasul cusut în mii de modele și cu mintea brodată într-o uriașă dar stăpânită neacceptare.

Gustarea, o termină el, singur, în curte. Privi în jur, necunoscând. Era, deja, noapte, de-acum.

Un buboi îi ieșise

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este sat.jpg

în spatele genunchiului drept. Mai avusese: pe umăr, pe burtă, la subsuoară. Cel mai rău a fost cu cel de pe spate, dintre umeri: nu putea ajunge la el orice-ar fi făcut. Știa mereu când vin: ceva se întărea sub piele și o roșeață dureroasă făcea vârf în scurt timp, cucerind în jur sate și poieni, vreo palmă. Trebuia să ai răbdarea de a nu le stoarce până ce nu se coc bine. Puroiul se aduna, câștiga contur și forță. Pielea se subția și orice mișcare mai curajoasă, un bobârnac ori o atingere mai nesfioasă putea scoate dopul vulcanului gălbui. Asta îi și plăcea la buboaie: se luptau cu tine în luptă dreaptă și atacau cu toată oastea; știai o treabă, totuși! Cu bubele dulci e mai rău, gândi… Îi ieșeau la colțul buzelor sau pe față, aiurea, de parcă bubele dulci ar fi vrut să-ți semene, să te înlocuiască, să te facă asemenea lor. Îi sclipi un gând: Eu sunt ca bubele dulci; eu nasc bube dulci. Umblau ascunse, perfid; când apăreau, erau, deja, întinse pe două tarlale și trei postațe plecând de la despicătura tânără a gurii. Le gustase, odată, scoțând limba și îndesându-și-o cu degetele spre pustiul neted al pecinginii. Păi, n-au gust. Mai degrabă sărate, de la nădușeală… Aiurea! Le zice dulci pentru că se iau ușor, ca halvița. D-asta, buboaiele erau preferatele lui, cumva.

Se hotărî să și-l stoarcă. Pantalonii albaștri de trening, și-i ridică de tot, înghesuindu-i sus, pe pulpa de copil, strânsă. Pe scaun, se aplecă spre golul genunchiului răsucit ca într-o schimonosire din născare. Buboiul răsări drept: un Fuji pompat de un sânge otrăvit ce vine din adânc.

Mâna stângă și-o împinse într-acolo căznindu-se mult, sprijinindu-se pe vârful piciorului celălalt și rărindu-și șalele de pe-o latură. Între buricele învățate ale degetelor mari, buboiul plesni lesne, repede și pe un ton înalt, de tenor. Zeama bolnavă se prelinse la vale. Scoase tot, până la sânge. Rămase o gaură mare, crudă. În locul țâțânii aruncate din el, câteva raze de soare apucară să intre.

Fugi repede spre târlă,

înainte ca ziua să înceapă să albească, măcar, pe la colțurile câmpurilor, printre vârfetele prundului sau prin subțirimile fumurilor ce răsăreau în sat. Oile dormeau, iar câinii se bucurară de el de departe, încă de la rudari. Dădu gură, și mieii, toți, se ridicară în picioare, unii sugând, alții încurându-se prin obor sau căutându-și mama. Gata, gălăgia cuprinse marginea îngustă de pădure; dinspre o altă diagonală a satului, clopotul bisericii, în care sărăcia de țârcomnic bătea cu un ciocan, aduse pe lume o altă Joi Mari. Așternu fân, din loc în loc, cu o furcă, certă berbecii și înșiră grăunțe în trocuri, să ajungă pân-o termina. Între un tecar bătrân și un pui de salcâm așeză o prăjină despuiată de crenguțe, la înălțimea unuia ca el; o legă cu sârmă moale, de aluminiu. Avea de tăiat cinci miei: trimisese vorbă șeful de post că vine cu unii de la partid, de la oraș.

Prinse unu bel, alb tot, fără coarne, cam pe la cinșpe kile. Îi atârnă picioarele din spate pe prăjină și îi deschise gâtul una-două, ca să se golească iute de sânge. Sângele se ascunse printre rădăcinile mărunte ale ierbii, colorând copilărește țărâna, ca în joacă. Se potoli repede; mumă-sa, doar, behăi toată ziua aiurea, printre picioarele ălorlalte. Al doilea fu unul negru, puternic; cu copitele, îi zgârie câteva coaste. Pe al treilea îl tăie ca să mai ușureze o oaie care fătase doi. Ce mai trăsese de ei, rămas în urmă, pe o potecă plină de căcăreze, când veneau de la adăpat! Lăcrimă, că ăstora doi le dăduse să sugă, dintr-un biberon, lapte de vacă adus de acasă. Lăsă bocancii, pentru cizme. Când îi văzu pe toți cinci înșiruind roșu cu nasurile, plecă un pic.

Plecă să-și aducă o nuielușă. Jupuitul începea cu săparea unui tunel, pe sub pielea de pe picioarele jertfelor, spre cazanul ăl mare al burții. Împinse nuielușa iară și iară, cu convingerea unuia care știe că așa e și nu altfel. Odată făcut, își puse gura la despicătura meșterită de briceag și suflă tare. Se odihni de mai multe ori, că amețise. Mieii erau, acum, tobă; unora li se vedea rozul pielii, ca o goliciune. Îi jupui repede, cu pricepere, trăgând de piei, sau despicând cu un cuțitaș, sau împingând cu nodurile pumnului între blană și carne, care se despărțeau împăcate. La urmă, tuturor le trase blana de pe cap în jos, cu o mișcare iute, ca și când ai trage o haină strâmtă de pe gâtul unui copil care plânge speriat. Urechile le rămaseră cu lână pe ele, iar ochii- deschiși verzuliu. Albi, mici, curați; ce dinț frumoși!, gândi în treacăt .

Câinii, cărora le făcuse o parte mare, mai într-o râpă, de resturi și borhoturi, îi simțiră venind; lătrară în lene. În față, primarul, cu un Wartburg 311 gălăgios, albastru; după el, unii cu pălării, într-un Aro. Înșirați pe prăjină, mieii erau gata, curați și limpezi, părând fericiți. Ceața, puțină, se risipise, iar soarele lumina rumegatul oilor și apa din lighenușul de tablă în care el se spălă până la coate, ștergându-și fruntea cu dosul mânecii de la flanerul maro de lână. Îi minți că n-are brânză, că nu mulge oile, că mieii sunt mici. Mai încolo, pe buza tabiei, așeză un foc cu un braț de surcele uscate. Pe pirostriile mari, o tablă ușor de încins. Dintr-un prosop urâțit de atâta treabă, scoase ciuperci mari, albe, cu dosul negru, pufos, umed. Le fripse bucuros, întorcându-le mereu, și aruncând sare mare, grunjoasă. Tovarășii le mâncară cu mămăligă rece, de ieri, tăcând.

Pe casa scării miroase-a mâncare

Îi fusese greu să prindă cocoșii. Îi înghesuise în fânar, deasupra grajdului, și fire mărunte din paiele vechi, căzând în partea de jos a universului, închiseră ochii unei vaci albe și ai unei juninci roșii legate la iesle. Îi ura, de-acum; urcând pe scară, un cui putred se rupsese și un picior i-o luase la vale proptindu-l cu bărbia în pragul ușiței prin care se intra în gălbeneala spălăcită a prafului dintre fân, paie și cocenii de acum câțiva ani. Cocenii pârâiau, sfârâiau, crăpau în mii de ace prăvălite în dezordinea lipsei de o formă cu sens, când erau călcați în picioare, în gheare, mișcați în vreun fel sau bătuți de vreun vânt. Cocoșii se proptiră cu câte-un ochi în colțul de departe, împingând cu gâtul, bătând cu aripile. Îi avea! Păși cu grijă, aplecat din șale, imaginându-se ajungând și el, căzut și scrijelit până la oase, printre suflăturile moi ale dobitoacelor celor mai de jos. Pe grinzile groase de lemn, păși larg, îndoit în sinea-și. În mâinile lui, cocoșii își zbătură oasele pline de aer și-și înfipseră ciocurile în carnea picioarelor două. Ceva sânge, că cel mai mult o luă la vale, spre șoșoni, împuținându-se printre firele negre de păr, ieși prin postavul pantalonilor gri ca o țuică rea, cu buzunarele cusute de două ori, închegând o pată scorțoasă.

Jos, îi băgă într-o plasă mare, de rafie, legați bine, să și-i ia cu el la oraș. Pe mă-sa o durea sufletul să rămână fără ei, dar nu mai avea curaj, de mult, să i se împotrivească vreun pic. În autobuz, cocoșii se gâniețară mult, în ciudă, ca și când ar fi vrut să scoată din ei toată răutatea. Strânsătura urâtei lor închisori le aduna împuțiciunea, le-o concentra și le-o trimitea afară ca un pahar mare, adus de gură în osteneala de a prinde mirosurile de nucă și lemn ale vreunui vin negru.

Pe cel mai mare îl tăie în cadă. Aripile i le prinse sub talpa stângă, iar picioarele- sub talpa dreaptă, apăsând rău, până trosniră, de frică să nu-i scape. Îi ascunse capul în palma stângă, mică și necăjită de câteva bătături; creasta cocoșului, moale și roșie, o simți în negura strânsorii. Avea un cuțit rău, vechi, cu mâner de lemn, cu un nit rupt. Lama groasă nu fusese niciodată ascuțită cum trebuie; când nu mai putea face nimic cu el, îl freca sictirit, înjurând, de marginea de beton a pervazului de la fereastra garsonierei, cu mișcări de cosaș, privind cartierul. Mai mult împingând și trăgând, mișcând panicat din brațul drept, despărți prada în două. Căpățâna cu ochii beliți i-o puse lângă o săpunieră roz, și se aplecă și mai mult, ca să-i apese gâtul: până când țâșnitura sângelui, subțire și puternică, se domoli de tot. Îi mai ieșise-un gâniaț. Dădu cu furtunul dușului: pe pantofi, ca să iasă curat, pe cocoș, care începu să-și lipească fulgii și penele de piele, și prin toată cada, care abia supse zeama de mizerii și roșu vital. Unii stropi i se încrustară pe mână; se frecă mult, cu niște unghii tăiate din carne, mai târziu.

Ălălalt cocoș trăi vreo zece zile pe balcon, într-o ladă kaki de zarzavaturi, acoperită cu un preș țărânos, când învârtindu-se mult, când înlemnind ca în pândirea unui uliu ce sta să se repeadă de sus. Cântă mult, la miezul nopții și cu ceva înainte de răsăritul soarelui; ziua gânguri a ceva ce putea să fie un cântec de leagăn. Un domn Boris, cu bretele, profesor de muzică la două școli generale, îi prinse mârâitul lugubru într-o partitură plină de armonii imposibile, scări inverse și frecvențe inaudibile. În interpretarea orchestrei și a corului de jandarmi, compoziția avu succes la un festival de muzică contemporană.

Fănela coase la gherghef

 

perdele si prosoape. Perdelele sunt cele mai cerute. Iese in drum, sub mărul cel mare de la Georgeta, între uliți, si coase. După ce vine de la colectiv, după ce-si termină treburile prin casă, prin curte, așterne o velință lângă gard, își întinde pânza ei rară si continuă. Răspunde la bunăzîua fără să se uite, și mâna dreaptă i se întiiinde mult, nefiresc, până-și încordează de tot linia tăioasă de culoare. Închipuie flori, amestecă ciudat culorile, încalecă fire subțiri de ață într-o zilnică alcătuire de specii unice. În bătătura ei, imaginează ecosisteme. Râde repede, vorbește tare; îmbrăcată în flanere și fuste ieftine, la nunți, când lăutarii o lasă, cântă. Cei mai mulți pun perdelele astea la geamul odăii de la drum, să vadă ăi de trec. Odaia de la drum e departe, la celălalt cap al casei; e rece, pentru că nimeni nu face o sobă pentru niște oaspeți care nu vor veni niciodată;  miroase ciudat, pentru că aici se înghesuie hainele bune, de luat rar; aici stau hârtiile importante și banii; intri în ea rar, ca și când ai merge la oraș să-ți cumperi sandale. Cei mai avuți au și pentru alte ferestre, pentru tablouri cu ei tineri, ori pentru icoane. Prosoapele, mai înguste și mai încărcate, sunt pentru nunți. Ginerele, mireasa, nașii, părinții și frații, toți, le poartă vreo trei zile. Par, de-a valma, gătiți cu ciorchine de flori făcute, pe la mijlocul satului, de Fănela.

Cu un șorț subțire pus în față, c-un buzunar plin cu semințe de floarea-soarelui, Fănela ieși în drum bănuitoare. Suflând cojile unor grăunțe sparte în stânga obrajilor, închise ochii, ciuli urechile. Un tulburător amestec de zgomote grave de motor vechi, de sunete ascuțite de fiare lovite scurt și de muieri pițigăiate părea că ajunsese până la ea, în gardul dinspre-ai lu Tișu. Asta e, se-aud roțile săltând peste pietroaiele șoselei de praf: au venit buteliile! Se întoarse brusc, se repezi spre colțul șopronului sub care o avea pregătită, apucă de coada căruciorului ușor, negru, un pic sinistru, mereu aducător-aminte de sărăcie și spaime, și, ca o apucată, o rupse la fugă spre cooperativă.  Ca un puhoi de zombies din filme pe care nu le-a văzut niciodată, bănui oamenii din Chioroiești gonind și ei spre același răsărit. Camionul mare, greu, plin cu burți albastre încărcate cu gaz, trecu orb pe lângă ea punându-i în cap toată țărâna dintre curțile aliniate pe lângă drum. Mușcă basmaua legată sub bărbie, își făcu fața mai mică, chircindu-și pielea frunții, se aplecă spre nainte și se ambiționă, nădușită leoarcă.

Buteliile nu ajunseră la toți. Ea prinse și simțea, deja, mirosul flăcării albastre arzând la aragazul maro cumpărat de bărba-so, zugrav pe șantier, cu un CAR. O să fiarbă porumbi.

 Întoarsă în curte, stătu tăcând. Din tuburile fântânii, o bucată căzu; fără să se tulbure vreun pic, apele pleoscăiră limpede și cuminte.

Stătea aproape, la doar câteva case.

Mărăcini

Cu capul plecat, un pic îndoit de șale, ajunse repede. Tot repede și ieși; cântărețul îl aștepta pe bancă, la poartă. Într-o liniște mare, galbenă, luminoasă, plecară. Lisică văzuse repede, de la prima cădire, că nu e-n toate apele, și-l lăsă în pace. Părintele închidea ochii; și-i apăsa, apoi, în palmele pe care le trăgea în jos, ca într-o neobișnuită caznă de a sta treaz. Cu privirea neutră, cu colțurile feței căzute, mai nimic zicând, își mesteca buzele și barba într-o frământătură melancolică, îndepărtată mult. Părea că suflarea îi căzuse în adâncurile neștiute ale trăirii, în negura pântecelor, iar lui îi rămăsese doar așa, o umbră de vlagă, o pojghiță de îndemânare, un diluat și ultim apetit de a face lucruri, o lentoare dulce a sângelui prin venele sale de bărbat mare, vânos, la patruzeci și șapte de ani. Era caldă această Luni a Învierii; peste reverenda neagră, frumoasă, veche, cu un pătrat lucios cusut jos, peste piciorul stâng, că o lumânare pusă la o cruce din cimitir i-o găurise când el zicea de un loc cu odihnă, cu verdeață și cu pace multă, nu pusese nimic: niciun pardesiu, niciun flanel, nicio vestă; avea să meargă prin sat așa, ușor, gol, descărcat de toate ca să respire mai ușor, ca să se sature de aer, ca să-și îndrepte spatele, ca să-și vindece ziua, ca să-și lămurească nedumerirea asta brutală care-l lovise în piept așa, într-o doară, fără logică, fără vreun rost, nepotrivindu-se cu nimic din ce știa, ca să dea drumul unei tristeți ce-l călărea dușmănește.

Satul întreg se pustiise de tot și se adunase numai în trei locuri, pe trei ulițe, că așa se făcea pomana a mare de Paști. Prima era la Ghiret. În răscrucea lăbărțată a patru drumuri, unde de trei ori pe zi întoarce un ditamai autobuzul frânt pe la mijloc de un burduf găurit, aproape de negura pădurii, aproape de hotarul dinspre nord al satului, lumea adusese mese, mari și mici, așternute cu pânze cusute frumos, cu mușamale pictate în fructe din alte lumi, cu hârtii banale, cu ziare și reviste lucioase sau cu nimic. Panere cu mâncare, coșuri cu pâine, oale, farfurii, platouri, solnițe, scobitori, sticle cu băutură, ouă roșii. Colaci. Cădelnițe uriașe, făcute din tablă lucitoare de țiganii veniți pe drum, cu rășini aruncate în arsura cocenilor de porumbi, legănate de babe supte la față și ascunse în albul fumurilor. Moși lipiți de garduri, sfioși, gătiți, tutungind a consolare. Gălăgie, zumzet vesel, chirăituri de copii. Unii, de la oraș. Multă, lumea tăcu treptat, odată cu hristosaînviatul popii. El ameți, îi veni să cadă, să verse, să se lase într-un genunchi, să se culce nițel. Dar stătu drept, înaintea lumii ce era cu ochii pe barba lui neagră, nealbită vreun pic; zise rugăciunile încet, cu ochii acoperiți de niște căldură de soare. I se făcu negură, și păru că se duce înapoi, într-un vârtej din ce în ce mai strâmt și mai iute, din ce în ce mai tăcut și mai chemător. Mâna lui Lisică sprijinindu-l îl ținu aproape de cuvintele ecteniei, îl împinse să termine cum se cade. Dintre taburete, dintre scaune, printre crengile unor corcoduși fără flori, bulucul de oameni își mărturisi, deodată, adevăratcanviatul.

La a doua pomană, din dreptul școlii, întinsă pe lângă gardul lui Gică a lu Pirnoiu, abia ajunse. Niște căruțe, trase de cai cu clopoței la căpăstru, îl strigaseră să se urce, dar el nu vru, căpos și surâzător. În capul șirului de mese, lung cât vreo trei linii de casă, stătu cu pantofii frumoși, subțiri, pe un strat gros de coji de ouă ciocnite. Pârâitul lor îi rupse câteva coaste, parcă, și văzu toată lumea, basmalele femeilor și capetele goale ale bărbaților, absorbită în gaura neagră a unui rău pe care acum îl înțelese ca definitiv. Uită ecfonisul; i-l șopti, camuflat de niște tușituri, Lisică. Nu mâncă nimic, nu bău nimic. Nu de greață, nu de rău, nu de amețeală; de gol, de trezie, poate că de lehamite, de înțeles.

Numără casele până în celălalt cap al satului. La Vlădică la poartă, ăla de s-a spânzurat în podul casei, vru să stea pe capul de beton al podului, să răsufle nițel. Se părea că gutuii lui vor fi plini și anul ăsta. Cu fața neagră, cântărețul nu-l necăji cu nimic, legănându-și sec picioarele, privind dus, îngânând aiurea. Podișca lăsă pe haina părintelui o urmă neclară de var. Ăia din Chioroiești erau întinși pe amândouă șanțurile, căutând umbra unor tei și a unui nuc, amândoi rari în frunze. Primarul îi puse în mână un pahar în multe unghiuri cu vin, iar el îl ținu așa, negăsindu-i rostul, până realiză că n-o să-și poată așeza epitrahilul pe după gât dacă nu-l lasă pe colțul mesei de dinaintea-i. Se vedeau Brâncovenii, că sta cu fața spre apus. Fu de acord cu toți, încuviință grav, mereu, pretutindeni. În stânga lui, mai încolo, unu-și aduse aminte de tac-so, mort,  și plânse. Multe femei îi pupară mâna, una îl îmbrățișă, zicându-i că să ne trăiți, părinte. Un necunoscut se plecă cerându-i binecuvântare; nu mai știu ce să zică, așa că îl sărută pe cap. Buza de jos i se crăpă, nu mult, în izbitura cu care se ridicase omul ăla cu păr scurt, aspru, negru. Lentă și tristă, a doua gimnopedie a lui Satie o auzi înfigându-se în ulucile gardului; se mișcă mereu încet, ca să n-o gonească.

E târziu!, își zise. Dar voi să plece singur, peste câmpuri, prin spatele grădinilor, doar el. Oamenii îl văzură ocolind ultima casă din Ociogi și intrând în câmpuri, la dreapta, spre viile din Chiciu, peste baltă. Balta, o trecu ușor, bucuros de nămol. Rămase desculț, cu reverenda pe el, ținută în sus, deasupra genunchilor, cu mâna stângă. În dreapta, pantofii. Pășea încet, că țărâna de pe drum gâdila tare. Viile erau crude, legate pe araci: cu sfoară urâtă, cu rafie trasă din saci vechi, cu bucăți subțiri rupte din sute de cârpe colorate, ori cu răchită verde, regală, cum se făcea pe vremuri. Unde vedea grașiță mai multă, ducea pașii. Adunat în valuri mici, praful se încălzise bine.

Din cimitir, până acasă, încetini mult; mearsă pe lângă garduri, invizibil. O muiere bătrână se sperie când se trezi cu el așa; se ridică de jos, de pe volvura șanțului, și salută cu sărumâna, buimacă. El intră în casa goală și-și dădu drumul în pat, pe burtă. Odaia era mare, înaltă, rece, gri, veche; doar primăria mai avea așa uși: duble, late, cu flori în lemn, boierești. Tavanul începu să alerge în sus, patul se învârti ca-ntrun șuvoi ce cade într-o crăpătură cât două lumi, pereții țiuiră și el zâmbi.

În a treia zi de Paști, când niște vecini strigară la poartă, nu răspunse nimeni.

La începutul acelei toamne,

La sfârșitul acelei toamne.jpg

pe la fiecare poartă trecură oameni grăbiți, speriați şi cu brațe fâlfâind a iritare, că să astupe, toți, fântânile, să spele platagelele, castraveții, ardeiul, strugurii şi ce-or mai lua ei din grădină să mănânce, sau mai bine să nu mai ia nimic!, să stea mai mult prin case, ce prostie!, şi să aibă, așa, mai multă grijă decât de obicei, că aerul tot e otrăvit, nu știu ei… Oamenii cumințiți de liniștea câmpurilor şi moleșiți de arșiță aflară că bobiţe mici şi invizibile de cernobâl le vor fi căzut în cap, pe vaci și peste pădure când ei habar n-aveau de nimic, strângând lucerna sau culegând corcodușele, și că pâlcuri de otravă s-or mai abate, poate, pe ulițele astea verzi și umbroase de lângă Olt, și mai încolo, spre iarnă. Puseră obloane, mușamale, prelate și lighene pe fântâni, mai mult să scape de ăia de la sfat, apoi uitară repede de toată prostia: aveau treburi.

A doua zi, odată cu dimineața, căruța unui mocan intră în sat, coborând dinspre apus. Veni la pasul cailor, doi, niște gloabe moarte de foame și gălbioare. Soarele, îl văzură tot timpul răsărind dinspre malul de peste apă, printre plopii mari, drepți, viteji, aliniați ca într-o oștire, ca într-o gardă, ridicându-se și strălucind aproape alb, a căldură mare. Pălăria neagră, slinoasă, și-o trasă mai pe ochi; împunse, nițel, cu biciușca. Satul din față începu repede să tremure în uitătură, să se unduiască la stânga și la dreaptă, să se scurgă topit într-o parte sau alta, în fâșii neclare, ce amețeau. La Rada lu Ilie poreclit Dolănescu, opri. Trase sub un tei mare, cu umbră. Pentru că nu avea încotro, începu, fără poftă, să strige, pițigăiat și străin: Mere, frate! Pere, băăă! Hai, taică, la mere și la pere buuuneeee! Copiii erau la școală, dar ieși o mamaie, cu șorț verde, batic și molfăind ceva, să întrebe pe ce dă. Pă boabe și pă grâu, dau, la ciur sau la bănicior, părț iegale… Da lu matale îț dau și așa, pă ceva dă mâncare… Zâmbi: un pic poznaș, un pic milog. Și-aduse aminte de cai și le puse un braț de iarbă din uscătura înghesuită la urma căruței cu coviltir, văitându-se de șale când se dădu jos, aproape bătrân. Primi. Răzmat de  roata căruței, cu fața spre ulucile unui gard, mâncă încet. Înainte să termine de șters bine strachina cu dumicatul de pâine, își îngădui să ațipească o leacă. Capul îi căzu, până la urmă, pe lângă umărul stâng și se trezi. Satul era același; lumina, doar, bătea altfel. Plecă. Mai opri la Gheorghe a lu Barză, intrând la stânga, pe ulița ce da spre punte, spre Măgură. Niște femei tinere se auzeau vorbind tare și se vedeau spălând ceva rufe, preșuri ori pături. Dădu, și acolo, ceva. Mulți îl întrebară dacă are căni, străchini și oale de pământ, că fasolea să fierbe mai bine în iele, iese mai gustoasă… N-avea. Acum are doar mere și pere. Una îl certă, că ce mere sunt astea, că sunt mici și zbârcite. De, așa sunt merele lui: verzi, mici, zbârcite. Da-s dulci, mă femeie, ia dă gustă…! Aiurea! Nu-i trebuie, d-aia…, gândi moale, privind mai atent spre baltă.

La școală, găsi o droaie de copii scoși în curte, aliniați pe lângă un perete fără ferestre, la poză. Fotograful, cu un aparat negru, nu știa să oprească ochii copiilor decât strigând mereu, fără convingere, uite păsăruica, uite păsăruica, na ciocolata… Obosit de nereușite, făcu pozele cum se nimeri. Dacă nu stau, ce să le fac io?!, oftă a lehamite. La clasa doua, însă, nu avu curaj să-l necăjească pe învățător, așa că nu apăsă pe buton decât când îl văzu mulțumit. Măruț avea un nasture lipsă la haina lui neagră, de școlar, dar i-o prinseră cu un ac de siguranță, ca să stea bine, și făcură poza. Tăcură toți, un nesfârșit de secunde, nemișcați și tremurând a ceva unic. Pozarul se dezmetici și apăsă pe trăgaci; douăzeci și ceva de copii, privind în aceeași lumină, gândind la aceeași păsăruică nemaiîntâlnită, supuși aceluiași domn Florin, se înmărmuriră pe hârtie. Alb-negru. Când mușcă dintr-o pară, mocanul de lângă gardul de beton al școlii făcu în textura pozei răni și fracturi, iar fibra culorilor începu să intre într-o trepidație continuă, perenă. Vântul bătu verde, un pic cenușiu-albastru.

Câtorva copii care ieșiră în drum să-și ia mingea, le dădu poame; pe fundul unui săcotei, mai oprise câteva, maronii, pentru el. Lângă fântâna de lângă terenul de fotbal, făcută de Ilie a lu Manea, către salcâmii negri dinspre răsărit, la 47,32 de grade în văzduh, îl văzu pe Karl Jenkins, cu muzici și oameni, cu tobe mari și voci de copil, dirijând un benedictus. Rămase cu gura căscată; un ochi îi lăcrimă în neștire, alt ochi râse ca unul mic gâdilat de tac-so. Întinse mâinile a rugăciune și vru să zică un Doamne!, cu gura lui descleștată din cusătura unor bale. Mai era careva, la coada ochiului, venise să primească şi el; se uita mut, cu fruntea ridicată spre părul creț, tuns rău. Primi. Când fu să plece, mocanul îl trase de umăr și îi zise, poate că prea aspru: Vezi tu, mă, copchile, nu toate ulițele din satu ăsta duc acasă… Vru să adauge că, uneori, când rătăceşti o lecuţă, ajungi mai repede, dar nu apucă; băiatul se sperie, neînțelegând nimic, fugi, iar străinului i se puse pe față o încruntătură știută.

Vântul bătu iar: verde, un pic cenușiu-albastru.

Începu să bea de dimineață; singur, mult.

Se sculă pe la cinci, cu ochii bulbucați și roșii, cu o sete ca în pragul morții, cu genunchii și mijlocul înghețate, fără să vrea să se miște vreun pic. Dar voia să plece din pat, să iasă din casă. Cumva, simțea că vrea să spargă, cu capul, o burtă, o piele oarecare, mai subțire sau mai groasă, și să scape. Adormise îmbrăcat, murdar; gura îi era tot o fiere și sufletul din el voia, la fiecare pas, să se așeze în cur, jos, să se dezmeticească nițel. Ziua asta nouă, care nu mai fusese vreodată și care se mută în trecut cu fiecare zvâcnire, începuse cu întuneric, cu stropi mari de ceață împinși de vânt spre toate ușile deschise ale satului ăstuia pierdut. Pierdut, băăăă, pierdut dă tot! Ce putregai, ce oroare! Avea două glasuri, în el. Unul zicea: Ce putregai, ce oroare! Cum dreacu să trăiești în lumea asta așa de vrăjmașă? Să-i ia dreacu pă toț!  Iar el se vedea mereu ca băgându-și picioarele în ea de încropire nefericită, și arunca un pumn desfăcut într-un zdravăn dos de palmă dat eterului de deasupra. Ălălalt glas era mai pierdut, mai firav; vorbea încet și pe tonurile cu care un câine apără mai departe curtea unui stăpân după ce tocmai l-a prins într-un colț de curte și l-a bătut rău, cu o bâtă  noduroasă de dud; zice: Bă, frate, ce praștie mi-s! Varză…! S-a ales prafu, și gata; io nu mai pot. Doamne…! Eehe, drăguțul dă mine, prafu s-o alege. Se hotărâse să nu mai plângă niciodată, pentru că termina mereu vărsându-și toate mațele. Așa, era mai simplu: Nu plângi, nu verși. Și-i era lene să se mire de nemaiauzita legătură între una și alta. Râgâi cu poftă, puternic.

Începu, deci, cu lichior. Dulce, negru- maroniu, cu mult zahăr. Sticla de-o jumate o desfăcu stând în picioare, lângă dulapul de lemn, cu flori zgâriate frumos, de lângă vatra cu corlată. Nu ardea niciun foc. Înghiți mult, dintr-o dată, ca pe un suc detoxificant, direct din burtoiul inestetic al recipientului. Ura sticlele astea. Băutul merita, poate, niște vase mai cizelate, mai privite frumos de un ochi milostiv. Faceț, bă, și voi, niște sticle mai trecute pân inimă, mai plimbate pă la muzee, mai citite, ai dreacu dă inculț! Să bea omul în liniște, și nu gândindu-se c-a încăput pă mâna unor paparude ca voi… Râgâi, iar, mai slab; coloana dulceagă de aer se prelinse spre cimentul gol și rece al încăperii, subțiindu-se pe ciorapii groși, murdari și aproape negri din picioare. Ameți bine. Își făcu de lucru prin grădină și prin curte, purtând cizme scurte, din cauciuc. Mâinile îi înghețară bocnă. Când bău a doua parte din lichior, nu-și putu aminti clar, precis, ce trebăluise pe lângă casă; trebuie că potolise orătăniile, toate, spărsese gheața groasă pe care o zăpadă topită într-o zi o lăsase lipită de bătătură, ieșise un pic în poartă să vadă cin mai trece pă drum, fumând continuu în tot acest răsărit de vineri.

Apoi, prânzul pustii toate ulițele; copiii intrară în curți, cu târliile părăsite la poartă. Tot satul tăcu vreo două ceasuri, adunat pe lângă sobe. Lui i se făcu sete, așa că-și aduse din beci o cană mare de vin: roșu rău, tare, cu puțin pelin. Cu puțin pelin, tare, roșu rău. Când urcă scara, se opri la mijlocul ei și bău cu poftă, ca dup-o alergătură. După vin nu râgâia niciodată. O fi dă la că nu le dau cu stropitoarea la struguri…, gândise odată. Adormi cu capul pe masă, neterminând de mâncat. Avea câteva pungi căcănii de hârtie primite de la cei care pomeniseră morți sâmbăta trecută; rupse una ca să culeagă d-acolo trei măsline sărate, o felie groasă de salam de vară, cu tot cu membrana de plastic transparent, o chiflă mică și tare, un triunghi de brânză topită și o ruptură alburie de slănină. La patru, când își ridică fruntea, din vinerea asta nu mai rămăseseră decât câteva petice de lumină încețoșată. Bău tot vinul și stătu, apoi, un sfert de oră la budă, serios, citind niște articole tratate grav, dintr-un ziar de ocazie, până-i amorțiră picioarele să nu le mai miște.

Când îl strigară la poartă, răspunse iute. Dacă are o roată veche, ceva, că băieții de pe drum vor să facă un foc mare în răscrucea ulițelor din Streajă… Avea. Avea, de mulți ani, o ditamai roata de tractor, tocită rău și găurită, din care nu mai apucase să facă nu-știu-ce trocuri pentru porcii pe care cândva, Ah, nu vreau să mă gândesc la asta!, și-i creșteau la saivanul oilor din Prundu Stoicî.  Le-o dă, dar să-l ajute cineva s-o scoată dintre trupinile aruncate în verile trecute peste ea. Cu cei doi vecini care veniră, bău câteva guri din țuica desfăcută de unul dintr-o pufoaică albastră, lucită în draci pe mâneci și pe piepți. Legănându-se aiurea și vorbind dezlânat, stătură în grădină, lângă o grămadă mare de lemne, până ce înghețară și se săturară de lătratul unei jigodii pe care toți o înjurară, la sfârșit, cu poftă, scuipând.

Focul se făcu repede; întunericul de pe gura a patru ulițe ce se adunau aici se lumină gălbui de pălălaia voioasă a cauciucului. Un fum păcuros, vâscos, se strecura neputincios printre firele de ceață ca să cadă, repede, în stropi negri, peste capetele adunate în jur, peste-acoperișurile multe. Veni și el, să se încălzească nițel, să-și vadă roata arzând. Aduse vin, într-un borcan mare, și o strachină cu jumări mici, cu urme de carne, sărate și uscate bine, luată din cămară. Sta, cu spatele spre casă, pe un taburet alb, culcându-și privirea printre sârmele carbonizate din foc.

Închisă în odaie, nevastă-sa plânsese toată ziua. Era lungă, slabă, cu ochi clari, și se mișca precum o șuiță. Când îi zisese azi, albă, Roagă-mă să nu plec…!, el fugise repede, trântind, fără să vrea, o ușă de lemn vopsit în galben, de căzuse geamul verde, cu sârme prin el, prins în trei cuişoaore nehotărâte. Ceilalți o văzură, acum, ieșind fără să mai tragă poarta după ea, cu două traiste în mâini, cu o geantă neagră, mică, pe după gât, cu fața tânără ascunsă într-un batic negru și subțire, de doliu. Ea nu salută, ei nu răspunseră. Autobuzul de șapte are să plece repede. Oftatul, el și-l îmbrăcă într-un tușit cavernos. Da ce fum, frate…!, se miră, încă o dată, unul.

Ora a cincea. Cât de frumos e părintele stareț!

 

Părintele Daniil ieși fără să privească: nici în sus, spre nori, nici spre sud, peste păduri, nici în curte, unde gâfâiau oamenii lui, negri și nădușiți, și nici la scara de fier, verde și rece. Șchioapătă rău din șoldul piciorului stâng, iar la doctori nu are de gând să se ducă vreodată. Când merge, se apleacă într-o parte și alta, un pic de durere, un pic căutând să se împingă înainte, și pare că tot timpul așază lucruri, binecuvintează capete sau culege hârtii pline cu nume de vii, bolnavi, păcătoși, copii și morți. Glasul răgușit și bătrân contrastează teribil cu fața și barba albe limpede, fără erori. Aproape că nu are riduri; ochii îi sunt negri și de o concentrare enormă, de altundeva, care te rușinează. Bătrân, mult, pare că umerii îl trag în jos, iar spatele mare, lățit la munca mănăstirii, îl împinge, obosindu-l. Are bocanci cu șireturile scoase, mai largi cu un număr, negri și contorsionați în toate felurile pe care le permite o veche piele de bou. Îl văzură coborând scara și se opriră fără să se uite direct la el. Bătrânul venea tot cu dreptul înainte, ca un luptător cu gardă inversă, pășind pe fiecare treaptă de două ori și lustruind bara de fier cu palmele-i moi. Jos, își luă un ciumag de corn, uscat bine, decojit și ars cu flori multe de un cioban din sat.

-Dă-mi, Aftonie, tată, un scaun, rogu-te!, zise de departe. Se întoarse cu fața spre biserică și se închină de trei ori, închizând ochii și scuturându-și, apoi, pieptul rasei spălăcite de niște frimituri închipuite.

-Ai venit, mă, Pavele, ai venit… Ce mă bucur, tată, ce mă bucur! Ai primit și tu, până la urmă, gândul cel bun de la Domnu… Dumbrăvescu îi pupă mâna oprită în capul bulbucat al bâtei, iar starețul îl trase în sus, îmbrățișându-l și sărutându-i creștetul ce părea aburind. Aftonie aduse taburetul și plecă. Stătu. Dumbrăvescu scoase un oftat ce tremura pe la margini.

-Tu, pune-te aci, în cur! Se puse. La anii lui, novicele se simțea ca un boxeur în fața primului meci la profesioniști: de frică să nu te faci de râs, ai fugi bucuros acasă, la plivit în grădină.

-Acu, să-mi povestești, drăguțule, un lucru de care îți amintești în fiecare zi, la care te gândești una- două! Se fâstâci, își dreasă glasul, închise ochii ridicând sprâncenele și strângând din buze, vru să înceapă, dar se opri clătinând din cap și făcându-și loc cu mâinile lungi.

-De, ce să zic… Se blocă. Se strânse în sine, așteptând ceva vreme. Cum ziceam: frica de ridicol trebuie că este lipită bine de rădăcinile adânci ale simplei voințe de a trăi. La plezneală, ca să scape mai repede, continuă. Ar fi că în toată ziua, dar chiar în toată ziua, mă gândesc la Niculaie Stan, a lu Lungu, cum îi ziceau în sat, și nu pot să mă conving că niciodată, dar niciodată, n-o să pot să fiu ca omul ăsta. Era tâmplar. Avea, în voreț, un atelier unde lucra. Făcea porți mari, înalte, frumoase, cu modele și sculpturi ce mă uimeau: mi-a luat mult să pricep de ce oamenii înfrumusețează lucruri care vor putrezi repede. Înalt, mereu aplecat spre scândurile sale, tăind, subțiind, umplând cu grund, lipind, finisând, dând de mii de ori cu mâna pe lemn, să doboare praful, bătând cuie, măsurând fără grabă și bombănind cifre, numere, unghiuri și poziții. Toate zilele în mirosul lemnului… Ce bucurie, ce sănătate! Sus, deasupra sculelor și grămezilor de rumegușuri de diferite culori și ude în sute de feluri distincte, pe niște grinzi mari de carpen, avea lemnul pus la uscat: chitit drept, impecabil, ca să nu se strâmbe cu vremea. Trandafir, fi-so, un vlăjgan de doi metri, îl ajuta, dar nu cu ce era mai greu. Își pierduse și tac-so încrederea în el, în timp: lucra bine, dar puțin; își cheltuia repede banii în oraș, jucând barbut în gară, apoi te făcea să-l aștepți zile bune, neștiind nimic de el. Apărea senin, în flanerul lui verde, lălâu, ca și când ar fi mers doar cinci minute la capu locului, la ulciorul îngropat sub porumbii verzi, să bea o gură de apă… Niculaie nu mai zicea nimic, de mult. Bine că măcar e sănătos!, gândea, poate. Că Ciru, băiatu ăl mare, nu mai era. Se înmuiase ca o păpușă de cârpe, sau ca un pinochio fără toate sforile, și mergea șleampăt pe drum vorbind rău, de nu înțelegea nimeni. Cu cheltuială mare, îi cumpărau din Germania venin de albine, pentru tratament. Acuma, noră-sa, o femeie mărunțică dintr-un sat de-aproape, umbla pe toate câmpurile și pe toate ulițele cu tractoru, muncind ca un bărbat stăpân al casei lui. Lumea își făcea cruce și lăcrima. M-am dus, într-o zi, la ei, cu treabă. I-am găsit puși să mănânce, și asta e secvența pe care n-o să mi-o scot din cap cât oi trăi. Cum erau mulți, că mai avea, și el, o nevastă, grasă și aproape nemișcată, și o mamă uscată de bătrânețe și de clevetit aiurea, se puseseră la două mese scunde, rotunde, cu trei picioare. El era ridicat, nu-și scosese șorțul de piele maro, și din buzunarele din față se vedeau cozile unui clește. Îndoit o țâră, că ajungea la tavanul din placaj ce era prea jos, ținea în mână o tigaie uriașă, cu mâner puternic, împărțind tocăniță cu carne prin farfurii și făcând glume cu ai lui. Era ca un zeu, ca un înger… Ca Hristos Însuși! Eu m-am răzimat de pragul stâng al ușii; venisem cu alt duh, eu eram din alt film, eram de pe altă lume, rea și săracă. El o fi mâncat mai târziu, că mie mi-a dat un codru de pâine nămolit prin unsoarea fierturii, un păhărel de răchie și a ieșit să-mi arate lucrarea. Așa era mereu: vesel, harnic, dându-le alor lui totul. Duminica se gătea și mergea la biserică. Am băut, de câteva ori, cu el; plângea, puțin, dar nu povestea niciodată ceva despre el. Era, așa, cum să zic… Un fel de sfânt trimis să rămână ascuns într-un sat, pe marginea Timișului. Mi-e necaz, acuma, că n-am o poză cu el. Termină brusc, cu fața pământie, strâmbând din buze.

Starețul se trezi, și el, și se întoarse spre biserică, spre pridvor, unde era Aftonie.

-Mă, Aftonie, tată, te freci p-aci, prefăcându-te că lucrezi, ca să asculți pă omu ăsta… Așa-i că vorbește fain, așa-i? Mă, Pavele, dă vorbit nu te-ntrece nimeni! Șezi și tu, Aftonie, cu noi. Fratele cel tânăr aprinse lumina din fața bisericii, și veni bucuros, fredonând alandala. Era frig. Pavel dârdâia și belise ochii de parcă urma să fie dus la spânzurătoare. Se simțea ținut afară, privit cu suspiciune, luat la rost; nepoftit.

-Și adu-ne vin, frate, să ne încălzim oleacă! Întinse mâinile către Pavel și-l trase mai aproape, așa că el se puse în genunchi, pășind așa, ca la spovedanie. Poate că asta și era, în definitiv: încheierea socotelilor cu lumea. Aici, în curte, pus să povestești repede. Cu ce dreacu rămâi după ce-ai umblat amețit prin lume atâția ani?!

-Și când vezi cât de moale ești, când îți pare rău că te-ai mocirlit ca un prăpădit, unde-ți zboară mințile tale săltărețe, dragă domnule? Hai, că trebuie să răspunzi iute! Tăcu, serios, și păru că începe să se roage.

Mda. Facem păcate din inerție, din lene sau din răutate; ultimele sunt cele mai grozave. Același lucru atârnă colosal când îl faci din răutate, că așa ai vrut tu, na!, și foarte puțin când pleacă din tine pentru că așa ai văzut tu la tac-to și la mă-ta, acasă…, gândi excelența sa. Părintele stareț avea dreptate: mereu, invariabil, mintea lui se întorcea la a-și aminti, din nou, a mia oară, de ceea ce va fi fiind, pesemne, un fel de indescifrabil alfa și omega al intrării sale în lumea asta a lucrurilor prea smerite ca să le vezi, prea mari ca să le înțelegi ori prea puternice ca să le reziști.

-Pe la cinșpe ani, în februarie 53, un prieten m-a luat cu el în catedrala evanghelică din Sibiu, la „Patimile” lui Bach. Biserica era rece, înaltă, plină cu oameni cărora nu li se vedeau bine fețele, sobri și exaltați. Eu eram un mânz de țăran luat de pe uliță, închis într-un bloc și pus să priceapă zumzăitul nebun al unor insecte necunoscute. La noi, cu lăutarii cântau toți, chiuind din când în când; aici, când am simțit cum sună toată solemnitatea aceea îmbrăcată ca la mort, m-am făcut alb la față, apoi roșu intens, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. Credeam c-o să mă piş pe mine, iertați c-o zic d-a dreptul, dar am început să râd tare, necontrolat, înveselit și uimit nebunește ca un primitiv ce vede întâia oară nu știu ce măgăoaie de neimaginat. Cipri m-a scos repede, șocat. N-am putut explica nimic. Când a venit Siguranța, să ia pe unii, noi nu mai eram acolo. Clar, care-i legătura între seara aia și frica mea de după fiecare cădere, n-o pot exprima; cu timpul, poate…

Starețul se îndreptă de șale, icnind scurt, și oftă. Privi spre nori.

-Poate…, răspunse. El continuă, puțin absent:

-Bach are zdrobirea celui care a fost acolo, cu Iosif și Nicodim, cu mironosițele și cu Ioan. Mă întreb, uneori, nu știu dacă în glumă, cum de evangheliile nu-l pomenesc și pe el! Părintele Daniil înclină capul și se uită la el amuzat:

-Spui așa niște lucruri, frate, că mai- mai să mă tragi și pă mine pă tarlalele pă unde-ți umblă mintea asta odihnită… Tu, lasă lucrurile slabe! Pocăiește-te, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Nu alta!

Vântul trecu repede printre ei, măturându-le niște gânduri. Aftonie scoase din rasă niște gherghine roșii, înmuiate de o brumă timpurie, și începu să mestece cuminte, ca o capră. 

-Nu suntem decât niște biete mamifere… Pocăiește-te, mă, tată…! Așa, numai, se îndreaptă toate: tu, și toate din juru-ți. Vechiul funcționar de ambasadă încuviință și ceru, plecându-se și mai mult:

– Blagoslovește, părinte! Și îl binecuvântă, mai mult trăgându-i castane în scăfârlia goală.

-Bine, bine, copile. Păi, să-ți dea bunul Dumnezeu bucuria ceea pe care-a avut-o fericita Elena când a aflat Sfânta Cruce, tată…! Lasă, tu, c-o să fie bine; ascultă, numa, dă părintele tău, ș-o să fie bine. Îți zic: atâta, numa, și nimic mai mult! Ce ușor, nu? E ușor să zbori, o să vezi!

Mai încolo, la vale, Silica ajunse acasă, adăpă vacile și le băgă la acioală. De peste zi, lăsase în iesle doi snopi de coceni și câteva drugi de porumb. Goni pisicile și intră în casă, sătulă de osteneală. Picioarele, o dureau. Își puse vin; gustă; trei măsline, limpezite până la os în strânsoarea răbdătoare a gurii știrbe, începură să-i odihnească ziua asta porumbie și goală.

La schit, lepădările domnului Pavel Dumbrăvescu continuară.

-Aș mai povesti ceva, părinte, zise el.

-Zâi, frate, c-acu vine noaptea… Amândoi deodată, din cu totul alte motive, tușiră. O ceață a resemnării începu, neguros, să umple locul gol dintre chilii, cimitir și biserică. Se ridică, își trase în jos puloverul, puse mâna stângă la spate, cu fața palmei spre frigul din jur, o ridică pe cea dreaptă într-o arcuire lejeră și declamă rupt, cu ochii închiși trași spre miezul gândurilor:

domnilor mi-au zis copiii pe drum în satul meu dintr-o luncă hai bă pavele să facem muma ploii că e vară târzie și n-am mai văzut un strop dă când dumnezău a-necat lumea întreagă demult știm noi să tot fie fix câteva mii de ani da ce ie aia muma ploii am întrebat ridicând din sprâncenele-mi tinere lasă acu noi o să te-nvățăm totu toate descântecele și toate farmecele de pe ulița noastră ele sunt aici de demult de dinainte să se fi născut vreunul dintre oameni nici mumă-ta ghița d-a murit bătrână rău nici mărioaca măcar ce stătea în casa aia mică și urâtă nu se născuseră bă pavele vino cu noi și te vom face pescar pescar de ploi te vom face și nu e puțin lucru îmi tot ziceau nebunii ăia de copii începusem să-i văd ca necunoscându-i cum se-nvârteau așa aiurindu-mă tot împrejuru-mi și m-am dus cu ei făcând cu mâinile noastre o arătare de nămol așezată p-o țiglă strâmbată aiurea cap trunchi membre și ochi de scuipați amestecați cu țărână te-am luat cu noi ca să ne fie puterea mai mare finule frate verișorule nepoate pune-ți  și tu mâinile pă după grumajii noștri și hai să suflăm tare cu credința și disperarea unora care nu au văzut vreodată în viața lor cum plouă să suflăm din noi o bucățică și să se facă noroaiele astea ființă vie adică muma ploii vie ce minciună gândeam eu dar n-aveam frate n-aveam deloc curajul să zic bă m-am prins ce proști sunteți toți totu e o minciună io mă duc la mine acasă și gata

Aftonie înghiți, nemestecate bine, și ultimele două gherghine. De cei doi draci triști, nimica.

Toată noaptea visase cum cade

În casă, Cornel Pufan

din salcâmul pe care-l aveau în fundul grădinii. Pe crengile lui atârnau, pe o latură, cabluri subțiri de cupru şi aluminiu învelite în plastice colorate, de care, în tragerea spre pământ, nu se putea prinde nicicum. Cerul, îl vedea mereu senin şi luminat; frunzele pomului bătrân, mici şi verzi, moi, uşor de vânturat printre degete. Sârmele străluceau ca o jucărie imposibilă. Căderea era lentă, şi sufletul îi sta, de fiecare dată, gata să îi iasă din burtă. Trezitul îi veni ca o izbăvire; glasul femeii, ca o încredințare. În pervazul ud găsi caramele cu lapte, maronii, învelite în foaia ruptă dintr-un caiet, de ieri, și își luă una. O ţinea între măsele până i se lipeau bine. Era beucă și cocoșii cântau ca apucații. Cu dungile perinii pe față, ieși. Frigul din curte îi aduse aminte de Miercurea Mare de ieri: alergaseră toți pe izlaz, pe marginea pădurii, pe lângă Olt și pe la Măgură, să aducă acasă boji uscați, cât să se facă o grămadă mare, lângă ulucile gardului văruit alb. Se puse pe ciuci, bosumflat și mut rău.

În mijlocul curții, făcu un foc mic. Vreascurile se treceau repede, că ce era să țâie niște mărăcini uscați, și ea punea, mereu, alții, câte o mână. Bolborosind ceva, aruncă tămâie, mai multe boabe, peste tăciunii efemeri, și fumul coloră în sfințenie streașina casei, în sus. Copilul fu pus să sară, de trei ori, peste vâlvătaie, și căldura sfârâitoare a focului îl trezi de tot. Îi dădu de pomană o oală mare, de pământ, cu toartă, plină ochi cu apă din fântână, și o strachină în care erau o bucată de pâine și o alta de rahat verde, stropit cu zahăr pudră. Nişte apă îi căzu pe dosul palmei şi pe piciorul stâng. El zise bodaproste, iar ea zise ia, mumă, uitata morțâlor. Na, Dumnezău să-i ierte pă toț! Că așa tre să facem az; așa am văzut, io, la maica mea… Dădu să mai zică ceva, parcă, dar se opri dintr-o dată.

De-acuma, băgară în foc toți bojii. Din curți, limbile focurilor se ridicară mult și se uniră, subțiri, departe. Toți copiii, de pe toate ulițele, intrară în case, să scape de căni, și se întoarseră iute să se joace cu bețele prin cenușile calde din bătături.

Mumă-sa Rada o chemă la ea, s-o împace.

Fantana

Stătea pe piatra mare, lucioasă şi îndoită de atâţia paşi, pusă ca să urci mai uşor în prispă, şi curăţa porumbi. Cu faţa spre casa mică şi veche a Getei lu Dumnezău, de unde bătea o lumină caldă, ce toropeşte. Avea pusă pe mâna dreaptă o curăţătoare de fier, cu dinţi învăţaţi şi cu mâner înmuiat de un ciorap verde, al cuiva. Măriuţa, cu o rochie subţire, în imprimeuri ce nu se mai puteau recunoaşte, cu un cordon subţire, legat într-un nod care seara va fi desfăcut doar trăgând tare de el cu dinţii din faţă, mică şi cu un picior strâmb, că aşa se născuse şi nimeni nu umblase cu ea pe unde trebuie, veni tristă şi trasă la faţă. Lasă, fa, Măriuţo, nu mai plânge ca proasta… Îţ zâc io, muică, ce să faci. Vorbeşte, p-aci, pă şuşea, cu toate muierile, şi zâ-le că te bagi tu să le cari apa dă după Paşti, că poţ, că eşti mare, d-acu… Şi că tu le iei mai puţân dăcât înainte; cât or vrea, numa să te plătească. Seara, Măriuţa vorbi cu Lili, băiatul Georgetii, care venea des p-acasă, să-i cumpere din oraş pantofi, fustă şi flaner, pentru Înviere. Că am, acu, bani. Îţ dau cât face, la Duminica Tomii, că m-am băgat să car apa la morţ!

Începu de luni. La prima casă, la Onica, cără pentru copil, mort de tânăr, curentat, şi pentru bărbat, mort bătrân şi chiorât d-o sârmă de balot. Câte trei ciuturi de fiecare; scoase de la fântâna din curte, şi date de pomană vecinilor. Găleţile Onicăi erau maronii, d-o vadră.  Marginea fundului de tablă era, parcă, înadins întoarsă spre-nafară ca s-o lovească pe ea peste picioare. Doamne, zicea, fix la ou piciorului… Peste piciorul stâng, când ducea găleata în mâna stângă, peste piciorul drept când ducea găleata în mâna dreaptă. Mâna goală, slobodă, şi-o întindea mult în lateral, ca să se echilibreze; păşea încet, şontâc-şontâc, cu talpa ei strâmbă, murmurând când apa sărea din găleată şi-i uda şoşonii negri, de cauciuc, tăiaţi la călcâi ca să ţi-i poţi lua mai repede.

Fănela vru s-o ajute, că i-era milă de ea, c-avea şi ea fete, dar Măriuţa Nu! şi Nu! Atunci îşi schimbară toţi de pe-acolo, ca vorbiţi, găleţile: îşi cumpărară unele mici, pe jumătatea celorlalte, de plastic, care roşii, care prăzulii. Şi bietul copil, bucuros ca un mânz iertat de învăţatul la căruţă, putu să dea de băut morţilor din ultimii şapte ani de pe toată uliţa. Că toţi vorbiseră cu ea  să le care.

De Slobozâtu apei, în Sâmbăta Luminată, devreme rău, tot satul veni pe marginea Oltului. Pe cojile uscate ale dovlecilor puşi din toamna trecută în pod, aşezară lumânări îndoite anume, aprinse. Le dădură drumul, împingându-le niţeluş. Bărcile porniră spre mare şi locul tot se umplu de-o lumină cuminte. În murmurul coborât al mulţimii, un nor de suflete veni ca să-şi vadă rudele plânse.

Îi dăduseră drumul de dimineaţă.

Piteşti

Turmentat de schimbare, lăsă repede închisoarea în urmă; se dezmetici târziu, pe străzi, când simți căt de puternică este lumina, cât de multă și absentă e lumea. Gara se învârti cu el minute bune; apoi, pereții năvăliră spre el aruncându-i în privire băncile, gențile, sacii și plasele oamenilor, pe oamenii înșiși, vagoanele și zăpada. Adormi chircit pe o bancă, aproape de un calorifer urât, cald pe jumătate.  Îl treziră niște milițieni, care-l traseră după ei. Cu o hârtie pe care i-o lăsară, sui în primul tren spre casă. Dă-l în morțîî mă-sîî dă bandit!, îi auzise. La ieșire, unul dintre ei îi strecurase niște halva în buzunarul din stânga al hainei subțiri.

Lăsă Piteștiul în urmă ghemuindu-se într-un personal spre Piatra-Olt. Se așeză într-un capăt al vagonului, cu fața spre peretele veceului în care se gândea să meargă mai încolo, și închise ochii. Îi era frig; se lipi și mai bine de mușamaua maro a locului și-și prinse mâinile între picioare. Dinspre geamul aburit și murdar veneau mici rafale de vreme câinoasă. Pentru prima dată, poate, găsea zăpada urâtă și vrăjmașă. Numără stațiile și citi numele tuturor haltelor; era, într-un fel, pe altă lume: nu mai cunoștea. Din Piatra, luă un alt tren, spre Caracal, ca să coboare la Pârșcoveni. Așteptând în spatele gării, aproape leșină, ca un câine slăbit de jigodie, la mirosul de mici și cârnăciori care venea dinspre cârciumă; nu înțelegea dacă de foame sau de silă. Un bărbat și o femeie mergând de cot spre casă, cu o sacoșă cu pâine în mână, îl făcu să își acopere fața cu palmele, unite, apoi, în dreptul buzelor pârlite rău. Îi făcu bine, dintr-o dată, scârțâitul ruginit și lung al unei pancarte agățate de streașina șubredă a depoului, scrisă cu litere bine conturate, ce pregătea intrarea în anul 1964.

Deci coborî la Pârșcoveni, în haltă, când era, deja, întuneric de tot. Viscolea. Își băgase sub haină două perdele furate din ultimul tren, iar acum se înveli cu ele pe cap și pe spate, îmbrobodindu-se bine. Se gândi să o țină tot pe linia pădurii de salcâmi; dacă pământul nu se dăduse, în ăștia cinșpe ani, cu curu-n sus, avea să ajungă, până la urmă, în Brâncoveni. Ajunse. Satul mirosea a fum și norii se dăduseră la o parte făcând loc gerului și lunii. Drumul scârțâia făcând câinii să latre; nu se întâlni cu nimeni. Când coborî coasta, spre Ociogi, spre Mărgheni, pe lângă cimitirul din dreapta, la vale, pe lângă curtea vechilor Brâncoveni, creanga unui gutui dintr-o curte se rupse, dintr-o dată, cu un pârâit ce-l făcu să-i stea inima. Băăăă!, strigă apoi. Băăăăă! Râse singur și îi plăcu să-și vadă glasul fugind după voie spre plopii înalți care marcau drumul la vale, spre lunca Oltului, spre malul surpat al Ipoteștiului.

Casa, aprope de șușea, o găsi la fel de mică; un pic nevăruită, parcă. Dârdâia; poate de frig, poate de drag. Mearsă în spate, în curte, unde-și știa intrarea în bucătăria de vară. Nu strigă, nu fu auzit. Doi câini puiandri îl necăjiră un pic, parcă nehotărâți. Când îl văzură umblând ca un stăpân, tăcură. În vatră, sub cenușă, găsi jar. Aduse niște coji, niște surcele, și făcu focul. Recunoscu scaunul mic, de lemn, cu șezutul rotund înfipt în trei picioare ale căror linii imaginare se întretaie, despărțindu-se din nou, undeva sus, prin creierii celui care se așează pe el. Și-l încălzi bine la foc și se aşeză mulțumit, aplecat spre căldura din vatră. Într-un paner de răchită, găsi mămăligă. Puse pe cărbuni o felie mare, aproape albă, ce părea tăiată cu ața. Se jucă prin vatră cu un băț până ce mirosul de mâncare îi intră în nări, în păr, în mațe și în haine. Stătu, aşa, în neştire, cu ochii beliţi spre tăciuni. Vru să adoarmă acolo, lângă foc, nemişcat, fără să mai mănânce sau fără să se mai descalțe de pantofii îngheţaţi bocnă. Auzi un plânset încet în urmă; își feri, atunci, faţa, încordându-și tare sufletul ca să nu înceapă să bocească tocmai acum, la sfârșit. Nu întoarse capul, dar zise șoptit, că abia se auzi: Ce bine miroasă mămăliga, fa, Mărioaro! Poate aduci, tu, și niște unsoare, și niște murături… Tremurând ca o apucată, nevastă-sa îi aduse sticla cu aghiasmă mare și o bucată de anafură întărită bine. El se ridică și se închină; le luă, pe rând, pe toate. Când îi puse în mâna dreaptă o litră cu vin de trupină, ea se propti cu umărul în coșul pieptului lui și, zăbovind nițel, se aplecă să îi sărute, jelind, mâna. Se aplecă și el, înduioșat, pupând-o în creștetul capului, și-i simți mirosul de păr urcând prin basmaua roșie. Unde e Anica, ce face? E mare, e bine, Niculaie; mă ajută p-aci, pân curte, pân casă. Și-a lăsat coadele lungi, cum i-am zâs că ţ-ar plăcea ţâie…

Mâncă încet, fără să termine. Caii?… Mai avem unu. Mă duc, mâine, în pădure, să aduc o căruță dă lemne. Dacă găsăsc ce-mi trebuie, pân la Crăciun fac iar gardu ăla dă la drum, că văzui că s-a surpat dă tot…

Mulţi cocoşi cântară a ziuă. În sat, oamenii începură să scoată cenuşa din sobe, să aprindă focurile şi să potolească prin bătături. Zăpada toată se umplu de lumină, încet, scârţâind orbitor.

Pe Alexandrina o știau toți.

Lisandrina

Unii se speriau de ea noaptea, când farurile mașinii o descopereau, dintr-o dată, mergând liniștit pe marginea drumului, pe lângă Sâmnic, prin întuneric, către ceva sau cineva de neînchipuit ălorlalţi. Veneau de la serviciu gândind la casă; femeia asta bătrână, cu spatele mare, cu fața adâncită spre amintiri ce te lăsau nedumerit, că frate, da stai, de ce așa?!, îi necăjea, îi tulbura ca un semn viu lăsat printre ei că stai, domle, că suntem proști; apăi, lucrurile nu sunt chiar cum ne place nouă să credem! Și mergea încet, abia ridicându-și de la pământ ditamai pantofii umpluți de picioarele ei învelite în niște ciorapi de lână cu maro și galben. Umflate rău, de la nu știu ce boli care-o fărâmițau cu răbdare. Vorbea puțin; tristețile, și le povestea calm, fără ca bucuria de pe chip să-i treacă ori să se schimbe. Rămâneai așa, năuc, cu gura căscată, realizând cât de în vizită se păstrase, poate se făcuse, aici. Bucuriile, doar i se vedeau. Avea o casă mică, de cărămidă netencuită, cu lucrurile vraiște, căci n-o mai ajuta nimeni. Dormea într-o cameră cu plită; iarna, lua cu ea și cloța. Peste hol, în cealaltă cameră, strânsese, claie peste grămadă, sute de nimicuri despre ea credea că, odată, îi vor trebui într-un fel mai deosebit: oale, tuciuri noi, veselă, un radio, un televizor alb-negru Snagov, fețe de masă, pături și cuverturi, batiste-prosoape-lumânări pentru înmormântare, facturile de la lumină din ultimele zeci de ani, o cutie mare cu poze brodate la margini, săpun de casă, borcane cu gem și compot expirate de câteva ori, flori de tei și soc, pentru ceai, ventuze de sticlă, pentru durerile de spate, o icoană mare, cu domnul Hristos, adusă de la sfințirea mănăstirii Cocoşi, la care legase și câteva pănglicuțe de târnosală, siguranțe de ceramică albă pentru contorul electric. Camera era tot timpul rece și își avea propriul miros, unic.

A ajuns la casa parohială într-o sâmbătă, la prânz, după toate parastasele, după toate pomenile. Nădușise toată cărând cu ea o ditamai velința de lână, albastră, groasă, țesută cum se cade, cu doi cerbi gălbui privindu-se unul pe altul. Era împăturită frumos. Popa a ieșit repede și a chemat-o înăuntru. Alexandrina se bâlbâia și roșea un pic; acum, și mai rău. Lăsa velința asta, pe care o avea de la mă-sa, de când era ea fată, părintelui, na, ca s-o pomenească și pe ea cineva când… Na, că io nu ștu, părinte, cât oi mai ședea p-aci…

Pe Alexandrina au găsit-o ghemuită în curte, moartă cam de-o zi, la dezghețatul zăpezii. Câteva păsări din curte începuseră, deja, să-i ciugulească fața.

Ora a patra. Aftonie cântă

Coasta, poze vechi-001

Starețul dărâmase vechiul gard al bisericii și construise unul din nuiele groase, de corn, împletite printre pari de salcâm, înfipți în pământ. Nu era drept, nu era făcut la linie, dar ieșise frumos; de o frumusețe cuminte, care sătura, care nu te ducea cu gândul la datoriile neplătite, ci la bucuria lui Dumnezeu ce iese fără osteneală acolo unde i se dă voie. Cu o latură din scânduri, dintr-o bucată, făcuse o poartă; o lăsase așa voit, lungă și grea, aplecată spre stâlpul din cap, de care se lega cu o frânghie înnodată la întâmplare: ca să intri sau ca să ieși, trebuia să o ridici cu amândouă mâinile, sforțându-te. Urma pe care era târâtă se adâncise, cu timpul, râcâind pământul până la stratul de piatră de dedesubt. Prea mult, de-acum, n-o mai putea deschide nimeni.

Suflând greu, aproape cu mâinile pe genunchi, Pavel Dumbrăvescu ajunse la schit. Se închină de trei ori, aplecându-se spre icoana agățată cu o sârmă groasă. Intră, ferindu-și rucsacul ce-i atârna în spate.

-Nu închide, frate!, auzi. Un bărbat tânăr, cu rasa plină de uleiuri și vopseluri felurite, ieșise brusc în drum suind de pe poteca ce urca, prin pădure, dinspre sat.

Bine, bine, intră. Unde-i părintele stareț?

-Stăi aci, că acu îi zâc. Cine iești?

-Pavel Dumbrăvescu. Mă știe… Spune-i c-am venit. Fratele cel tânăr se întoarse imediat și o zbughi spre stânga, pe lângă fântână, spre chilia părintelui Daniil.

Auzi?, strigă precipitat Pavel. Spune-i…, spune-i c-am venit de tot. Şi cum te cheamă? Fratele Aftonie lăsă capul pe-o parte, zâmbi șugubăț și își continuă drumul urcând scările sărind într-un picior și cântând ca pentru niște copii fără știință de muzică: A venit de too-ot! A venit de too-ot! A venit de too-ot!

Lăsă rucsacul jos mirat și, privind spre biserica scundă, se puse pe un strat de iarbă galbenă, cu spatele în ghizdea. Doamne, miluieşte-mă!, zise în gând. Oftă, într-o doară. Sorele încălzea, gălbui, ultimele ore ale unei zile obișnuite de sfârșit de octombrie. Se lucra la biserică; refăcuseră acoperișul, dându-i, acum, o formă mai în armonie cu zidurile. Înălțaseră turla, pe pronaos, și schimbaseră clopotul care suna, înainte, ca un tuci aruncat pe bătătură. În pridvorul deschis stătea o masă plină cu sticle de plastic tăiate, borcănele felurite și cutii: toate ținând în ele culori felurite și varii pensule, mai toate întărite.

Se auzi strigat de sus, din fața ușii unde-l știa pe stareț:

Frate Pavele! Zâce părintele stareț să faci o mie de mătănii. O mie de mătănii mari, colo, în curte, cu fața spre răsărit. Cică să zâci mereu: Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! ”…  Și intră.

O mie de metanii nu-și amintea să fi făcut vreodată; șalele îl dureau și inima o lua, câteodată, înainte. Dar se ridică numaidecât, se puse în mijlocul curții, sub felinarul negru moștenit de la credincioșii vechii parohii și începu. După primele câteva se mută mai în față, ca să scape de niște pietricele care-i glodeau rău genunchii. Îl amuza și-l sâcâia, un pic, prima lui ascultare. Deși se aștepta să i să ceară orice lucru, absurd sau cuminte; important era nu ce, ci cum. Se aștepta să fie ținut câteva zile în drum, cerând primirea; să fie trimis să cerșească; să fie pus să ude pomi uscați de demult, ca în Pateric; sau chiar c-o să fie pus la o masă iar starețul o să-i vorbească direct dar respectuos spunându-i verde-n față:  Excelenţă, ai venit aici ca să Îl cauți toată ziua pe Dumnezeu. Fii treaz, fii harnic, renunță la tine! În loc de asta găsește un scrântit care îi transmite ce-i spune un bătrân pe care nu l-a mai văzut de șapte ani…

Continuă. Se învăţase greu cu metaniile; în ‘90, când s-a întors în Țară, a căutat peste tot. Un pic, și de dragul de-a iscodi; dar toți i-au spus la fel: Pleacă-te, supune-te, recunoaște-te mic! Pentru că-i venea greu, i s-a zis să înceapă cu postul și cu metaniile; şi dacă va împuțina şi legăturile cu lumea, se va împuțina și focul patimilor; și dacă va face metanii, își va aminti, ușor, că nu e decât un biet om: făcut; aplecat spre păcat; dornic de păcat; rezistent la îndreptare. E, în mine, o cerbicie care se cere turtită!, și-a zis. S-a învățat repede. Cu timpul, gonind spre pământ, micindu-se, a început să înțeleagă că nu se afundă, aşa, în vreun anonimat masochist, ci că plonjează spre vârful unei piramide care este, de fapt, așezată invers decât credea el. În vârf nu odihnește un stăpân, ci stă, rănit de dragoste, ascuns în smerenie, un Domn Care ține toate, suportă gravitatea libertății oamenilor. Metaniile îi descopereau dintr-o dată că lumea gonește în direcția greșită. Îndoindu-și șalele, se găsise pe sine; gol.

Ce nasol! Ameţi. Pierdu şirul, deși încercase să ţină socoteala cu bobițele de pe brățara de lână de la mână. Rări și încercă să fie mai prezent; gâfâia. Vedea curtea în pete de negru și roșu; simțea că fuge înapoi, la vale, ca și când cineva îl trăgea cu o funie de spatele hainei. Îl strigă Aftonie, de sus, dintr-o dată: Frate Pavele, te lepezi dă tot păcatu? Îi venea să urce la el și să-l ia la palme. Mă lepăd, frate Aftonie! Doar de-asta venise, nu? Ca să lase în urmă orice uliță care duce anapoda. Continuă cu metaniile. Aftonie ieși iar, hlizindu-se cu mâinile ridicate: Frate Pavele, te lepezi dă toate mâncărurile și dă toate băuturile? Aplecă gâtul spre el așteptând un răspuns; plescăia, parcă. Mă lepăd, frate, de toată pofta și de toată aprinderea!, zise el, arătându-se deștept. Era mulţumit ca după un examen. Se opri pe genunchi, o leacă, dar se ridică anevoie când ieși, din nou, nătărăul. Îl aștepta. Nădușit rău, își agăță haina de ochiul desfăcut al gardului de sârmă dinspre cimitir. Frate Pavele, vrei să te lepezi dă toț oamenii fără strajă?  Vru să spună că nu mai are pe nimeni, că a fugit de toată prostia, și că asta a făcut, oricum, mai mereu, dar răspunse cum știa că trebuie: Frate, mă lepăd de toată chemarea la păcat care vine prin oameni! Nu vreau să mă însoțesc cu călcătorii de lege! Obosise rău. Stătea în genunchi, din nou, doar aplecându-se din șale. După câteva minute, auzi un bombănit bătrân și un râset senin de confirmare, iar Aftonie, ieșind, strigă: Frate Pavele, părintele stareț nuș mai amintește care lăpădare urmează, că ie bătrân, săracu…! Sughiță tare. Da te întreabă dacă te lepezi, oricum, dă toț săracii, dă toț bogațîî și dă toate cărțîle pă care le-ai citit pân-acu… Na, îi venea greu să se lepede de Povestașul lui Vargas Llosa și de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, dar încuviință corectând un pic: Crede-mă, frate, că mă lepăd de toată osteneala care nu vindecă, de toată munca ce nu odihnește! Îşi arse, în gând, toată biblioteca. Nu, arse, în gând, toate bibliotecile. Nu-i mai trebuiau. Aftonie dădu să intre, dar se răzgândi iute; se puse în genunchi și, cu mâinile ridicate din nou, începu să să cânte, cu fața spre dealul din spatele bisericii, ca un apucat, pițigăiat și tare: O, preafrumoasă pustie, poftesc să te am soție! Soție preaiubită, sufletului meu dorită… Se opri repede, rămânând cu gura căscată și cu ochii holbați către un cuib gol de rândunici. Coborî sprinten; se aplecă spre Pavel, punându-i mâna pe ceafă, și-i zise: Frate Pavele, o să fac io mătănii în locu tău. Ia-ţ haina şi dă-o lu Silica; trece pă drum…

Aproape că se făcuse cinci. O femeie cam pe la jumătatea vieții, cu basma pe cap, cu părul alb, cu buzele pârlite cumplit, privirea neclară şi sprâncenele ca de bărbat bătrân, urca spre vârful de unde avea să coboare, apoi, până acasă. Trăgea după ea două vaci puse la o căruță cu roți de dacie. De osteneală, de griji sau de întunericul care prindea putere, găsea greu o urmă în care să nu i se înfunde picioarele. Fără să oprească, se închină privind spre biserică și răstindu-se neconvinsă: Hai, boală, hai! Niii! Se sperie de fratele Pavel, când o strigă Silico! din urmă, dar i se păru că l-a mai văzut p-aci, așa că primi haina cu doar un Bine, da nu… Bodaproste! Săru mâna lu părintele stareț! Și lu Aftone…, adăugă pocindu-i numele. Vacile se opriră, mai încolo, și se pișară. Silica urcase în căruță, lângă dovleci, pe fânul uscat bine.

I-auz la părintele, cică dacă vrei să te lapezî și dă avuțâi, dă bani, dă lux șî dă ceștile frumoase dă cafea?… Nebunul gâfâia teribil de la metanii, dar continua să le facă fără poticniri, vorbind. Era slab rău, înalt, și părea un desen în alb și negru care și-a simplificat viața la doar câteva figuri plane și la câteva, puține, gesturi în geometria spațiului. Pavel privi în jur, trase aer în piept golindu-și nasul de muci, și continuă cu metaniile. Nu se sincronizau, așa că păreau două pistoane uriașe care culegeau forță din aer și o împingeau în măruntaiele nevăzute și complicate ale unei curți de mănăstire. Zise tare, ca o mărturisire făcută unei adunări gălăgioase: Mă lepăd de tot ce sclipește! Mă lepăd de tot ce doar pare! Nu vreau să am nimic, fraților, care să fie doar de pe lumea de-aici! Aftonie se ridică, atunci, și plecă iar. Lui îi veni în cap un adagio dintr-un concert în re minor de Bach, realizând parcă abia acum că la pian n-o să mai învețe niciodată să cânte. Gata, trebuie să intru în linie dreaptă. N-o să mă uit, acuma, la oamenii din tribune, ce dreacu! Se îmbărbătă. Nu mai făcea metanii mari, ci doar închinăciuni: încet, împingând toată lumea înapoi. Realiză că-şi lăsase plicul cu banii pentru schit în sacoul dat de pomană; Asta e…! Ceva îl făcu să-l bănuiască pe Aftonie de încurcătură, dar renunță şi la gândul ăsta. În fond, m-am cam săturat de toată prostia! Se întoarse la sine, încercând să-şi amintească de chipul lui Hristos.

Doamnemiluieştemădoamnemiluieştemădoamnemiluieştemă! Cei doi draci stăteau deoparte, privind rece. Arătau ca niște cosași storși de ultima vlagă, între picioare cu traista din care vor scoate niște prune afumate şi nişte mămăligă. La cinci, aruncară spre el cu două pietricele lucioase: Ce prost ești, Excelenţă, ce prost! Nu râdeau.

Se auzi strigat de părintele stareț.

Îi ţineau lumânarea de vreo şase zile.

Batrana

Nu murea. Se chinuia, se zvârcolea, striga pe bărba-so, mort demult, pe mumă-sa; plângea uscat. Se chircea toată, ca un câine prins în colț și bătut cu ciumagul, ori se întindea, pe spate, curbându-se și îndoindu-se ca un atlet din ale cărui burți va ieși un monstru. Sau rămânea, așa, cu gura căscată, câte-o oră, de ziceau toți că Gata, a luat-o Dumnezău! Dar nu; își revenea, și așezarea ei pe spinii vieții de aici începea din nou, mai de nesuferit. O nepoată, ieșită bine din copilărie, stătea cu ea tot timpul. După ce potoleau prin bătătură, înainte de prânz sau seara, vecinele, toate, veneau la ea. Lăcrimau și-i doreau să moară, odată, biata femeie. De, ie bătrână, săraca; a trăit dăstul. Și le-a fost greu: cu războiu, cu colectivu, că le-au luat tot…! Una mai rea de gură, o verișoară de-a treia, mai tânără, de față cu toți, cu fi-so, cu noră-sa, cu ăilalți din casă, deci, a zis drept: N-o iartă Dumnezău, fa! O fi certată cu cineva? Vă zâc: nu moare până nu să-mpacă… Ai casei s-au uitat la ea cu dușmănie, iar vecinele, toate, s-au uitat în pământ; una a tușit de vreo trei ori terminând cu un De, fa, Domnico, Dumnezău să ne ierte pă toț!

La stâna de lângă pădure, Tuguliță plecă cu oile la Olt, să bea apă. Era frig; ceața îi împărțise mica turmă în două, și le da mereu roată ca să nu se piardă vreuna. La întoarcere, în obor nu le puse doar coceni, ca de obicei, ci umplu jgheaburile de lemn cu boabe: Dacă moare mama, o să am multă treabă pân sat… Dezlegă toți câinii, și pe cei fără jijeu, și plecă la popa. Zâ-i, părinte, ceva, că un poate muri! Vino iar. N-a fost femeie rea, biata… Lăcrimă, precum un copil, în poarta preotului, ștergându-și mucii cu mânecile cojocului slinos. În cizmele scurte de cauciuc, tălpile picioarelor și le simțea trunchi. Un ciorap, dreptul, bleg, îi căzuse de pe pulpă; și-l simțea, urât și murdar, mototolit și turtit sub talpa reavănă.

Bruma era groasă peste tot. Casele apăreau și se ascundeau încet, ca într-un fum lăptos ce nu te lăsa să vezi nimic pe de-a-ntregul. Popa veni repede; mai fusese, și intră direct. Paltonul negru, și-l lăsă pe prispă. Își ștearsă apa de pe mustața galbenă, de pe barbă, cu o batistă albă, scoasă din buzunarul drept al reverendei, își certă niște lacrimi ce voiau să vină pe lume, își îmbărbătă vocea, că-i era milă de biata Ghița și de toți ai ei, și începu să citească aplecat spre sine. În casă, liniște; două găini, în grădină, cotcodăceau a viață tihnită, a cuibare făcute în paie. La rugăciunea a treia, vocea îi coborâse și inima i se făcuse mică, îngăimând a binecuvântări: Domnul Dumnezeu, preamilostivul, să te miluiască! Domnul Iisus Hristos să-ți împlinească toate cererile bune! Domnul, Cel în toate puternic, să te izbăvească de tot necazul și de toată boala! Domnul să te învețe pe tine! Domnul să te înțelepțească! Domnul să-ți ajute! Domnul să te mântuiască! Domnul să te apere! Domnul să te păzească! Domnul să te curețe! Domnul să te umple de bucurie duhovnicească! Bătrâna oftă. Părintele se opri, adunându-se. Stătea în picioare, cu genunchii pe patrafir, atingând marginea patului, aproape sprijinindu-se. De sus, femeia părea un desen în gri care cade spre centrul pământului. Domnul să-ți fie sprijinitor sufletului și trupului tău! Domnul, ca un bun, milostiv și iubitor de oameni, să-ți dea iertare de păcate! Domnul Dumnezeu, Iisus Hristos, la ziua judecății să te miluiască și să te binecuvinteze…! La sfârșit, toți cei de față o văzură grijindu-se şi știură să răspundă Amin!

Tuguliță își făcu curaj, a doua zi, când din mumă-sa nu mai rămăsese decât un vaiet stins și continuu, să meargă două case mai încolo. Vino, bia, dă te împacă cu mama. Nu poa să moară… Polinii lu Nae i se strâmbă, un pic, sufletul și dădu a plânge gândindu-se cum o ceară, și ea, iertare, peste ceva timp, Dumnezeu știe. Bine, mă, viu. Să bag pâinea asta în țăst, și viu. Acu!

Se așeză lângă Ghița, aproape, pe dunga patului; o apucă de mâna dreaptă, rece. Bună zâua, dede Ghiță! Ce mai faci matale? Ei, lasă, că Dumnezău are milă dă toț…! Trece… Ghița se trezi, ușor. Se învioră, parcă. Fa, Polino, mi-era năcaz pă tine… De, eram proastă… Tuși a gol, de trei ori; înghiți. Salcâmu ăla, dă la gardu dânspre drum, io țâ l-am uscat: am turnat motorină. Cât m-am căznit să găsăsc…! Am dat un cocoș la şoferu dă la autobuz… Iartă-mă, fa, că-mi pare rău! Și nu poci muri… Polina o pupă, apăsat, pe frunte și o întrebă, într-o doară: Na, acu, lasă…; nu vrei să-ț aduc o cană cu apă? Da, voia. Apoi, începu, încet, să se odihnească. În casă, în curte, se făcu liniște. Câteva frunți se descrețiră ca la sfârșitul unei ploi vrăjmașe cu piatră.

Polina mearsă acasă. Căută, în lada de la capătul patului, niște batice, niște haine de doliu. Îl chemă, apoi, pe văru-so. Mă, Tuguliță… Am, aci, blană dintr-un salcâm uscat bine; dacă vrei să faci un tron, ia-ț cât vrei. Nouă nu ne trebuie atâta…

Dimineața, clopotul mare, din turla de la intrarea în cimitir, trase a mort. Sunetul lui clar trecu printre case repede, pierzându-se pe deasupra porumbiștilor de la vale.

Duminica sta să înceapă

Trei prieteni

Se hotărî să se bărbierească. Soarele trecuse mult spre asfințit, și bătea, peste casa lui Gârniță, cuminte și roșu-gălbui. Își agăță o oglindă cât o palmă, luată demult de la târg, de un cui înfipt ispre pentru asta într-un stâlp tencuit și verde uleios. Ca să nu-l orbească, își ținu pălăria pe cap, într-o parte, îndoită spre frunte. Peria mare, roasă, cu mâner rotund de lemn, și-o înmuie într-o cană de tablă, cu apă călâie; o frecă, apoi, pe o coajă de săpun, făcând ceva spumă. Mirosul de leșie se prinse, alb, de marginile pălăriei și îl făcu să-și strâmbe un pic nasul și să strângă din obraji. Cu câteva zile înainte, când să meargă cu văru-so Gheorghiță la judecată, să jure, se bărbierise cu o parte a lamei; acum o avea pe cealaltă, nouă. Dar nu le mai deosebea, așa că încercă. Perii desnegriți pe sărite îi pârâiră ca niște foi de porumb uscate de tot; înjură scurt și răsuci aparatul. Lama tăia, acum, mai bine. Bruma de spumă, murdărită de trecerile repetate pe pielea tuciurie, o arunca pe jos, dintr-o zvâcnitură hotărâtă a mâinii drepte. De câteva ori, pisoiul crezu că-i dă ceva de mâncare și alergă să-și prindă pomana; plecă. După ce se spălă pe față, trei tăieturi făcute pe gât, pe la mărul lui Adam, le acoperi cu bucățele mici rupte din ziarul care acoperea corlata de deasupra vetrei. I se lipiră bine, lăsând să se vadă un roșu înnegrit de cerneala plumburoasă a Scânteii.

Se hotărî să meargă la nea Ștefănică, să potcovească iapa. Îi puse doar un căpăstru mic, ușor, împletit din sfori frumoase, de in. Ajunse repede, cu animalul gonindu-și muștele cu biciuiri de coadă, pe o uliță mărginită de niște salcâmi copilandri; dar așteptă, fumând, ca bătrânul să termine de sudat coarnele de la o prășitoare; legă calul de pătulul lui din nuiele. Când începură, trebui să țină tare de fiecare picior îndoit și ridicat: și la curățarea unghiilor, și la măsurarea potcoavelor, la baterea caielelor în găurile încă încinse sau la pilirea copitelor de culoarea oaselor uscate. Dar calul călca bine, acum, și amândoi oamenii erau mulțumiți. Pe trupina înaltă în care era înfiptă nicovala, băură o oală de vin. Duminica stătea să înceapă.

Se hotărâră să mai rămână un pic. Nicu și Iulică stătuseră lângă gard, cu fețele lipite de uluci, uitându-se la iapă, la oamenii care-și făceau treaba bucuroși, la cleștele lung, la cărbunii de sub foale, la mirosul alburiu de unghie arsă ce tămâia curtea. Când o văzură pe dea Florica aducându-le vinul, se dezmeticiră. Hai să ne întrecem până în curtea școlii!, zise Nicu. Celălalt fu de acord, și fără să numere înainte, o tuliră la fugă, bălăngănindu-și mâinile și aruncându-și picioarele într-o bruscă veselie a scăpării din pripoane. Lăsară în urmă câteva case pe la ale căror porți măturau niște fete tinere, cu voci subțiri și vesele, ocoliră vacile care veneau acasă mugind după vițeii ascunși prin curți și intrară, după ce suiră și coborâră două grămezi de piatră răsturnate în șanț, una lângă alta, ca niște mușuroaie uriașe, pe terenul de fotbal al școlii. Deodată, amândoi. Tălpile lor goale, bătătorite și învățate, înțepate de toți mărăcinii de pe izlaz, simțiră nefirescul betonului lins uniform, așa că iuțiră pe sfârșitul cursei, grăbindu-se care să atingă întâi bara porții dinspre grădina lui Cioponea. Nicu dădu tare cu piciorul drept într-o cărămidă roșie lăsată anapoda pe-acolo, și degetul mic i se chirci sângerând. Unghia i se dusese pe spate, vânătă, iar sângele desenă, abundent, niște linii pe țărâna tălpii. Na, ce făcuși…!, îl certă Iulică. Lasă-mă să scuip puțân. Îl lăsă. Când mă fac, io, mare, m-iau niște bocanci maro, cu șirete și capse, cu bot tare. A, și cu o talpă pân care nu trece nimic… Iulică încuviință, stând în cur, cu picioarele adunate și cu trupul tot nădușit rău. Da… Mie, tata a zâs că m-ia la anu. Tăcură. Ceva ca o liniște îi făcu să se uite în spate.

Se hotărî să apună. Lăsă negura să vină, încet, dinspre Olt, peste sat, și el începu să lumineze prin alte locuri.

Coborî din autobuzul de cinci

Coborî din autobuzul de cinci.jpg

şi intră direct în mat. Nu se dusese acasă; curtea și-o văzuse așa, în fuga articulatei, rămânând neînduplecat numai cu ochiul drept; însă cu stângul, chiorâș, din picioare, apucase să zărească în curte căruța verde, cu ulubele ridicate, plină cu lucernă. Cu bălur, poate, mai știi?

-Să trăiești, bă, nea Petrică! Dă-mi un rom… Îi dădu un rom; într-un pahar drept, aproape subțire, neclătit. Își ținu mâna stângă pe tejgheaua de care se lipi cu spatele, răsucindu-se agil. Haina de piele neagră îi venea bine. Lăsa cordonul să-i atârne la spate; la cămașă, nasturii de sus neîncheiați îi descopereau un piept de om tânăr. Fuma Snagov cu filtru, și fumul țigărilor lui ieşea mereu mai albastru decât al celorlalți. Se așeză la masa din colț, la perete. Părea distrat; în vocea prea tare se auzea, însă, din când în când, ceva ce părea o urmă de ciudă. Masa era pătrată, învelită într-o pânză cu carouri albe și roșii, murdărită rău. Când mișcai scaunele, matul se umplea de un scârțâit acut, ca de locuri pustii. Parcă i-ar fi fost, un pic, frig.

-Să trăiești, bă, Petrică! Dă-mi o țuică… Își lăsă ciumagul răzemat de tejghea și plăti. Pentru amândoi!, zise. Se duse la masă, își puse paharul și întrebă: Hai, mai vrei unu? Nu mai voia nimic. Bătrânul se lăsă pe scaun, întinzându-și piciorul drept lăsat pe lângă masă, că-l durea rău.

-Mă duare oasele, mă, taică.

Bău. Băură.

-A fătat iapa. Am găsit-o alalteri în pădure, cu mânzu lângă ia. E frumos rău, negru cu roşu; cal!

El se uită în jos, apoi în sus, spre colţul fără vopsea de deasupra intrării, apoi se opri în paharul gol. Strânse buzele şi-şi mângâie, plecat undeva, gura şi barba, tăcând trist.

-Hai, zi! Îi tremură, un pic, vocea. Lasă supărarea… Însoară-te cu cine vrei, ce?!, şi vino să-ţi faci casă aci, lângă izlaz! Am vorbit cu Gicu a lu Ciumpilă: vinde locu ăla mare, bun, dân colț. Te ajut și io, te-o ajuta și socru-to… Nu te duce la oraș. Nu vez, taică, cum s-au prostit toț? Aci e bine. Îț dau și via dinpre Olt și lucerna dă la Osâca. Na, mult nu mai am, că e la colectiv, că doar știi…

Petrică le puse o sticlă întreagă pe masă. Mai băură câte un pahar.

-Râde lumea dă mine…! Tuși. Ca să nu i se vadă lacrimile, stătu mult aplecat spre picioare ca să-și pigoale niște turiță închipuită.

-Am primit, de la IJCM, un apartament. Are două camere; fac un CAR și-mi iau ce trebuie. Am un maistru bun, dân Ipotești, dă treabă. A zâs că mă pune p-o macara, pă șantier, ș-o să câștig bine. Marinela e la o cofetărie…

Plecară ultimii, pe întuneric. Cârdul de vaci intrase de mult în sat; porțile din Ociogi, toate, se închiseseră. Ținându-se unul de altul, prin beuca șoselei, porniră spre casă.

Bâtrânul se duse în grajd. Neștiind ce să facă, bătu iapa cu biciușca, plângând, lovind cu dușmănie în animalul legat la iesle. Adormi acolo, după ușă, cu țigara aprinsă în gură.

El se culcă pe un scaun de pe prispă, cu capul pe masă, încercând să înțeleagă, amuzat ca un idiot, de ce ți se pare că se învârte pământul cu tine când ești mangă.

Mamă-sa îi așteptase cu fața ca cenușa din vatră. Adormise rugându-se lângă pat, în genunchi, cu fața în palme, sfredelindu-se ca de niște bâtrâne și nefirești dureri ale facerii: Maică, dă-ne gându ăl bun! Maică, dă-ne gându ăl bun! Maică, dă-ne gându ăl bun!

Un pic mai târziu, dinspre nori, cerul satului, între păduri, trimise spre luciul Oltului lumina unor flăcări ce mistuiau, încet, o gospodărie. La Tomeni, peste câmpuri, două cucuvele cântară, înfundat, toată noaptea.

Ora a treia. Solilocvii

pom

ceuşoresămoripoţisămorifoarterepede morișigata aşputeamuriazi măiadreacudirectdoamnecepăcătossunt iartămămiluieștemă doamneiisusehristoasefiulluidumnezeu miluieștemăpeminepăcătosul teiașiteduceladracudracuteia șiladracuteduce așbocanciiarfitrebuitschimbați toatăviațatrebuiesăfaccetrebuiefăcut cândtrebuiesățischimbibocanciischimbății socialiștiiăștiasuntnebunilumeaîntreagăoiasprenebunie haicănumaiammultabiamerg caogloabăcauntuberculos cauncalceegatasămoarăcauncâinejigodit doamnemiluieștemă doamnedacătearcunoaștetoțiînduhulsfânt dăletuturorsătecunoască săseîndrăgosteascădemilata depaceatadelinișteatadetine câtdefrumoseștihristoase cefrumoasăera sămăîndrăgostescașacaunnebun deofemeiemăritată doamnedămiodihnă cebineesăfiubine fereștemădepăcathristoaseîngeresfinților sfintepavele teiubescdoamne îizisesemșieicoiubesc cenebunceprostcemizerie cumampututsămălasînjossăcad cenasolsuntslabdefinitiv nutrebuiesămămaibazezpemine sămălasdacumascultării șicefustepurtaaveauliniaaiașinegre sămăconcentrezpecenupiere osămorîncurând cenuebunnuexistă cenuebunvafidatpieirii doamneiisusehristoasemiluieștemă miluieștemămiluieștemă liniaveneamereuînjoslucioasășielegantă pacepacepaceprivescînainte amobositsuntbătrân nimicbunnusemaipoatealegedinmine osămăpunlapământ osăplângosămăpocăiesc osăîlrogpedomnulsămideapace sămisearateînbucuriasa sămălinișteașcăcumcredeucătrebuieliniștițicopiii aidreacunusuntînstaredenimicnicimăcarsăfacăundrum sărepareundrum arfipututsăconstruiascăoopotecădepiatră untrotuarcâtpentruunuldinbeton dinpiatrădinlespezi bineaifivenittusăajuți aificărattuolespedepânăaici nuștiidecâtsăcomentezitoatăziua șimaicămeaîmizicea dăgurănuteîntrecenicidracu trăncăneștișicriticidarnufacicevasăsevadă doamneeunuvreaucevasăsevadă euvreauominune vreausătecunoscpentrucăteiubesc pentrucănimicnuaresensfărătine eștitotuliareusuntdoarpentrucătuaaivrutsăfiu cebanal doamneiartămădoamnemiluieștemă doamnedămiputeredămiodihnă habarnamceosăseîntâmplecumine suntunratatcarefugedeneputințadeaschimbalumea nimeninupoatesăschimbelumea aplecareasprepăcatnusepoateschimba sepoatedoarardeînfoculdelasfârșitullumii ceesfârșitullumii doamnemiemilădediavoldarmiefricărăusămăgândesclael dacădiavolulsarpocăilaiiertadoamne căeștibun șiiubeștilanesfârșitceaifăcuttucumânata bunulepreafrumosuleblândulepaceliniștebucurie osăziccănupotdelaminenimic iamiviațașifăomarefăobună luminășipace renunțlaminecumrenunțlaundintestricat creștemidințiidoamne decenumălăsațiînpace nuebinesăvorbesccuei doamnenumălasăînpace cenușiiînspăîmântători numiașfipututînchipui cumcâtdeurâttepoateface săieșidingândulluidumnezeu eusuntmicdumnezeuemare cedeșteptsuntvorbesccaunanalfabet nuvreaudecâtsămăadăpostescînliniștealui cefraieraifost nuteaidesfătatnuteaisfințit nuteaităvălitîntoatelicorilelumii nuteaiadâncitîncăutareaîncăutareaîncăutarea bocanciiăștiasuntpenalifrate îmibagpicioareleîneidebocanci ceglumăîmiumblăprincapnumaitâmpenii osămorprostșiurâtcaocasălaroșu saumairăucuperețiimurdărițideotencuială cenusamaidatpânălacap maicadomnuluimereuuitdemaicadomnului numamrugatsuficientdemultlamaicadomnului știituvreofemeiemaimarehabarnam cegrozav maicadomuluiumblândprintreoameni i ntrândîncase arătândusepedrumurișiprinmănăstiri maicadomnuluiesecundaceamaiînaltăalumiiunfelenotăabsolută mierușinedemaicadomnuluimiluieștemămaică casaastaeavetii femeiaaiabătrână decareauitatpopaînsăptămânamare biatafemeiemiapovestitelnamâncatnimic nicimăcarunouroșupânălunidupăprânz cândaajunslaeasoîmpărtășească cebabăîncăpățânatăoameniiașavorcucericerul sămătragișipemineînsusveto ceprostsuntdoamnemiluieștemă doamneiisusehristoaseodihneștemă odihneștemăodihneștemăodihneștemă odihneștemă bocanciiăștiasuntgroaznici aidreacunicimăcarundrum trebuiesăierțitot săînțelegineputințaoamenilor sămărogpentruei sămivădscăderileșisămileîndrept atunciorsămiseparătoținiștesfinți lumeaastanuexistă cicăeusuntdoarînchipuireameanaresens suntînînchipuireaaltuia cemizeriisuntîntrohologramăastacedreacumai esuntîntrunjocvideonusuntdelocmietotuna euvădcăhristosmăiubește eunuliubesdelocdarvreauvreauvreauvreau cesăfacnimic rămâicredinciosrămâisimplupunetesubascultareșiscapi săscapvreau scapămădoamescapămădoamne detoatăînșelăciunea așacumelumeatoatăeomareminciună

Sâmbăta le fusese lungă,

Tica Petre

cu multă osteneală, așa că abia așteptau să li se pună odată înainte și ultima farfurie, cu o felie de cozonac și o bucată de carne. Era miezul nopții când se ridicară să plece. Copilul adormise cu capul alunecând, încet, dinspre piept spre poala bunicii. Frigul care-l întâmpină la ieșirea din cortul cenușiu îl necăji, trezindu-l. Nunta rămase în urmă, cu lăutarii răgușindu-și somnul și cu alergătorii speriați de cealaltă zi de muncă ce avea să răsară acuma, iute. Înainte, negura prinse putere și câinii se înverșunară în a le certa tropăitul printre pietrele prăfuite de pe șosea. Copilul se făcu martor uimit al curajului de neînțeles al celor mari de a trece liniștit printre bulgării de întuneric, printre liniile de lumină ale vreunui bec chior pus la doliul de la drum al unei case triste, printre țiuitul înfricoșător al unei păsări din teii bătrâni dintre garduri ori prin foșnăitul de groază al plopilor înalți, fusiformi și solemni, de la școală. Îl cuprinse urâtul și se ghemui și mai mic pe umărul ciolănos ce-și făcuse milă să îl culeagă.

Acasă, se încălzi, picotind, lângă vatră. Se auzi un zgomot, se zdruncină casa, bunicii zbierară, satul tot începu să necheze și parcă și luna își împinse mai tare lumina spre bătăturile oamenilor. Mamaia crezu că e un tanc, c-au venit rușii, iar tataia zise Ce-ai, fa?! Că e cutremur… Mărul din grădină păru că se prăvale pe casă, iar stâlpii prispei stătură, un pic, în cumpăna rostogolirii spre fântână. Trecu. Bunica își spălă copilul pe picioare la marginea curții, în buza țărânei, cu o oală arsă de pământ. Cu ochii după stele și cu urechea la broaștele ce se auzeau dănțuind la Măgură, băiatul ațipi și se trezi de câteva ori când pe un picior, când pe un altul.

Tataie, ce ie ăla un cutremur?, întrebă într-o doară, bucuros să-și vadă tălpile lună. Păcatele mele, mă, taică… Păi, na, pământul, tot, stă pă o apă mare. În ia cade, dân când în când, uite, așa, câte un bulgăre, câte o piatră. Apa plescăie și face valuri. Noi ne mișcăm, atunci, mai tare sau mai încet, ca acu. Parc-am fi, așa, p-o coajă dă ou. Or p-o coajă dă nucă, tot un drac!

Adormi repede, căzând spre o negură vrășmașă de ape, iară și iară. La sfârșit, cu valuri gata să înece lumea, visul îl trezi în lumina tăcută a duminicii. Pe colţul de aproape al mesei, ca o prescură profană, o bucată întărită de cozonac, pe un șervețel alb ca de nuntă, îl aștepta să mănânce.

Ora a doua. La deal

IMGA0383

Autobuzul se urni greu, plin. El rămase la ușă, cu picioarele pe două trepte, ca pregătit să urce mai departe. Era bine; putea să vadă drumul și să scape, măcar dintr-o parte, de priviri. După două opriri, prinse un loc. Își scoase agenda și notă, repede, gândurile rotunjite în ceva ce putea fi o poezie:

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb deseori căci văd cum vântul își zgârie necontenit carnea

trecând printre vârfurile pădurii

Miezul era bun; scria gânduri pe care le cocea mult în inimă, care erau ale lui: frământate bine, suferite. Întrebările sau certitudinile căpătau o minimă formă doar dacă, recitindu-le iară și iară, nu încetau să aducă o bucurie clară, simplă, foarte directă. Sau să nască o îndoială fecundă, necertăreață. Îi venea o imagine care îl încânta, o nota. Se gândea la ea până reușea să închege în jurul ei, prin zeci de corecturi, reveniri, ștergeri și adaosuri, povestea. Dacă îi plăcea și peste câțiva ani, rămânea în mapa lui mov, cu hârtii felurite, rupte din diferite caiete. Reciti, deci, și acum. Adăugă un frate, căci nu putea să zică direct, ci avea nevoie de un cârlig afectuos, de un semn că iubește, că-i pasă. Înlocui pe deseori cu încontinuu; nu suporta cuvântul deseori, care i se părea plin de perversitatea ambiguității; ce înseamnă deseori? Din când în când, adică foarte rar, sau mai toată ziua, adică foarte des? Ce silă!, gândi, și fruntea i se ridică lăsând în urmă, în stomac, o usturătoare senzație de vomă. Umărul stâng, dinspre culoarul autobuzului, îi tremură prompt. Se linişti privind drumul. Încontinuu nu are fisuri, are un înțeles precis, și nuanțele i le dă doar contextul, fără a-l strica, fără a-i băga grenade printre fibre. Puse până și înaintea vântului; vag, îi aducea aminte de grija cu care Iustinian și teologii din jurul său insistaseră să pună în texte clare ideea mai veche că suferința Îl făcuse pătimitor pe Hristos Însuși. I se părea că asta ține și azi, când Duhul plânge, se roagă și strigă cu oamenii. Înlocui vârfurile cu vârfetele, pe care le vedea mai aproape de limba lui, dintr-o luncă dogoritoare a Oltului, și descrise, corect, pădurea: rece, înghețată, omorâtoare, ascunzând imposibilitatea de a supraviețui; cu fiare, cu întuneric.

frate

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb încontinuu

căci văd cum până și vântul își zgârie carnea

trecând pe sus

printre vârfetele reci din pădure

Vecinul din dreapta, un tânăr în maieu, cu umeri și geantă de luptător, coborî la Blidari, într-o stație din care puteai asculta Sâmnicul curgând hotărât, printre plopi, la vale. Imediat, cu gălăgie, bombănind fără sens, ținând pe piciorul stâng o plasă roșie de rafie, trăgând după ea un săcotei, Tia veni lângă el și-l îndemnă, direct, să se dea mai încolo. Mirosul resturilor aruncate de alții și adunate de ea ca să îngrașe niște porci dintr-un vârf al satului cuceri, în sfârșit, întregul autobuz. Vorbea pentru toți și fiecăruia i se părea, Ce ciudat!, că femeia înaltă, care spală scări de bloc, slabă, negricioasă, cu batic, bătrână și aprigă, cu ochi negri și umezi, îl are în mod special în vedere pe el. Cei care o știau o ignorau și o ascultau în același timp, de fiecare dată. Ai, maică, te duci la schit, ai? E, ce frumos ie! Am avut niște pruni acolo, două pogoane am avut! Mi le-a dat, mie, tata, când m-am măritat. Da nu cu ăsta, cu Pălălaie, lua-l-ar buba! Cu ălălalt, d-a murit. Păi io am fost bogată, nu așa. Ei, și le-am dat și la fete, cum să nu. Am trei, trei am! Măritate, cu nuntă. Una stă aci, în Goranu. Știi casa aia mare, dă la fabrică? Ha, ha! Ia să-ț arăt io, odată, ce rochie am avut la nuntă! Las, că vin la Drăgănești, la slujbă, și-ț arăt. Tuși, scormonind prin plasă. Pavel roși, întorcându-se spre casele care fugeau în urmă. Era convins că acum toată lumea se uită la el ca la unul de la schit. Tia scoase o piersică storcită și începu să o cioflăie senin. Câțiva stropi îi ajunseră pe șorț; pe alții îi culeasă repede, cu dosul palmei stângi. Tuși spart, a cenușiu; cu piciorul drept începu să bată ritmul unei melodii neauzite de alții.

Își aduse aminte de agenda din mână, închisă cu stiloul chinezesc înăuntru. Okay. Se hotărî să marcheze vântul nu ca pe un zmeu care nu zboară cu muritorii, ci ca pe o suflare nerăbdătoare în a înnoi, în a preface.

frate

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb încontinuu

căci văd cum până și vântul își zgârie carnea

grăbind spre nainte

printre vârfetele reci din pădure

Doi draci, tot ăia, i se puseră înainte, aplaudând ca apucații. Oprește, bă, să-i facem o statuie! Ha, ha, ce om prost! Îl scuipară și-i legară șireturile de la pantofi.

La 14:43 fu singurul care coborî pe marginea unui șanț înverzit de grașiță. În dreptul unui drum la dreapta, o tablă ruginită bine abia te lăsa să citești că te apropii de Tulei. Fusese la schit, în ultimii ani, de sute de ori. Lăsa mașina pe lângă gardurile primelor case, când putea ajunge până acolo, și continua pe jos. Făcea așa obligatoriu; i se părea necuviincios să ajungi fără efort la schit ori să pleci, de acolo, odihnit și sătul. Râdea imaginându-și o mănăstire cu gură de metrou ori cu parcare subterană, ca un mol. Mă rog, iar exagerez…! Satele rămăseseră fără oameni, aproape; pentru cele trei biserici de pe dealuri, cu cimitirele lor de pământ, și pentru altele două, de mai departe, slujea un preot. A avut cineva ideea, și un episcop a fost de acord: biserica de la Drăgănești, din deal, la hotar cu Argeșul, s-o facem schit. Călugării vor îngriji biserica, vor pomeni morții din cimitir, se vor ruga cu oamenii veniți și vor trăi în liniște, cu pârșii, cu fazanii, cu mistreții. Episcopul a ajuns acolo însoțit de parohul îmbrăcat în niște ginși negri, vechi, băgați în cizmele verzi de cauciuc. După ce-au trecut d-ai lu Despa, pe la Ioan de la Grădină mașinile n-au mai putut: nămolul era vâscos, adânc și încăpățânat. Preasfințitul a reușit să nu-și piardă încălțările, dar n-a putut să-și ascundă supărarea: după câțiva kilometri merși trăgând de rase în sus, oaspeții au aflat că popa a uitat cheile acasă, în vale, la casa parohială din centru. Gazda era ca racul de rușine, și nu l-au mai lăsat s-o rupă la fugă, pe poteci, după ele; ceilalți făceau eforturi să se dumirească dacă nu cumva cineva le strică, dinadins, ziua, așa, d-al dreacu! De pantofi, n-a zis nimeni, nimic. Singurul bucuros era starețul de la Cozia: E bine aici, Preasfinția Voastră! Biserica e bună. Când se zvântă bine, trimit camionul cu materiale și facem câteva chilii pe partea asta. O să fie mai greu cu apa, e adevărat, dar e schit, nu stațiune! Am cinci părinți buni, care mă tot roagă să-i las la pustie; uite, îi las… E liniște, e bine, oamenii sunt simpli. Lemne, fân și poame, din belșug! Să faceți hârtiile, că eu sunt de acord. Râse încă o dată, îndreptându-și șalele; se închină privind spre icoana hramului de sub streașina turtită. Turlei îi lipsea crucea, iar piciorul Sfântului Pavel, din pridvor, fusese făcut pulbere de umezeala ce urca pe pereți, năruindu-l pe cimentul urât de pe jos. Starețul culeasă un pic cu degetele și și-l frecă, hotărât, pe mâini. Mirosi. Trece!, zise. Nu e prea rău. Ceilalți se uitau rătăcit. Unora li se păru că cineva pune un diagnostic de reumatism bietului Saul din Tars; câtorva li se păru că un călugăr se unge pe mâini cu praful de pe sandalele Apostolului Neamurilor. Sprijind colțul unei polate ce sta să cadă, arhanghelul locului tăcea mâlc.

Se făcuse trei. Pavel Dumbrăvescu începu să urce. O drujbă chirăi, urât, înspre stânga.

Prima oră. Un om iese din lume.

IMGA0387

 

Pavel Dumbrăvescu era hotărât să plece la mănăstire azi, cu autobuzul de două.

Lăsă pe masa din sufragerie plicul cu hârtiile aduse de la notar; toate pe care le avusese rămâneau fetei. Economiile toate, câteva mii de lei, le luă cu el, ca ajutor pentru obşte. Coborî storurile, nu de tot, şi siguranţele de la tablou, şapte. Geamurile de la baie şi de la bucătărie rămaseră întredeschise, în dosul plaselor de ţânţari: să nu se întristeze Aneta, când va veni, din cauza aerului stătut. Îi trimise un whatsapp: Iubita mea, eu plec, cum știi. Vino, când poţi, să hotărăşti ce să faci cu ce e al tău. Cheia e la nea Gelu, şeful de bloc. Te sărut, cu dragoste mare, în căuşul palmelor amândouă! Aşteptă să vadă că s-a trimis. Se închină, închizând ochii, şi scoase cartela şi bateria din telefon. O să le arunce în Olt, se gândi, mai încolo.

Bine. Oftă. Hai să fac o ultimă verificare! În dormitor, patul cu mobilă de perete. Şifonierul mare, din care-şi dăduse mai toate hainele; păstrase, ca pe ceva deosebit, un alendelon cu cordon, gri, şi o şubă albastră primită de la frate-so, ceferist. În comoda pentru televizor, pe care acum odihnea o vază uriașă, din lemn negru, lenjerii și pături. Într-un colț, pe cutia lui, un acordeon Weltmeister Supra 120; și-l luase în tinerețe, de la un sas. Ușa cu clanță lată, alămie, era veche, cu geam mic, pătrat, cu sârme prin el; când se odihnea, lumina venea de pe hol și îngălbenea, un pic, întunericul. Mângâie leandrul de pe balconul închis, se aplecă să culeagă o scamă, și privi biblioteca. Era compusă din ceea ce cumpărase din plăcere sau dintr-o nevoie precisă; umpluse, bine, toți pereții. Plasase strategic, din loc în loc, cărți mari, care susțineau, într-o orizontalitate acceptabilă, rafturile.

Se puse pe un scaun, la masa unde cândva mâncau toți trei, și începu, dintr-o dată, să plângă. Se temuse de asta toată ziua, de dimineață, de când se trezise și, împleticit, mergea către baie. Mai plânsese așa la terminarea liceului, când pleca din internat, după ce îi pețiseră fata și la moartea nevestei. Îi era milă de bietul de el, de osteneala de-o viață de a trage un fir roșu, același fir roșu, prin toate zilele trăite bine sau rău. Habar n-avea ce-a ieșit din toată asta; că s-a străduit mult, o știa. Sentimentul unei victorii magnifice nu l-a avut, însă, niciodată. Mai degrabă, sentimentul că cineva îți cerne, mereu, în cap, un invizibil, și tocmai de-asta insidios, colb al banalității. A trebuit să-și țină tot timpul ochii deschiși bine și mintea lucidă până la durere. Lumea i se păruse așa de urâtă de prea multe ori. Acum, pe scaun, lipit cu o coastă de masă, cu mâinile pe lângă el, cu capul plecat ca să se-ascundă o țâră, lăsă lacrimile să-i ude bine barba. Fața i se schimonosi; făcu eforturi mari să nu să pună în genunchi. Trebuia să accepte, și azi, că lui nu i-e dată nicio victorie.

Se ridică, așeză corect scaunul, și ieși pe hol trecându-și dosul unei mâneci peste ochi și pe sub nas. Hei, ce prost sunt!, își zise. A fost frumos aici; slavă Domnului pentru toate! Zâmbi, își luă rucsacul, cu niște schimburi, și trase ușa după el. O trase încet, căci orice zgomot ce putea fi evitat i se părea un teribil nonsens.

Pe scări, coborând, tuși grav. Îngerul lui păzitor i se arătă și-i zise: Dragule, Domnul este cu tine; binecuvântat ești printre năluci! Nu văzu ultima treaptă și călcă, ridicol, în străchini. Doi draci îl urmăriră, batjocoritori, pe toată Calea lui Traian. Îi cantau, în zeflemea, pițigâindu-se, un allegro dintr-un trio pentru pian de Mozart. E opus 548, fraiere! Nu-l recunoști, ai? Ce nebun!

Și-i dădeau palme.

Să mănânce, uitase. Coborând spre stație, privind spre răsărit, începu să fredoneze, încet, ¡Ay! ¡Este azul! O ascultase pe Mercedes Sosa în ianuarie 73, în Barcelona. Era mai mare decât el cu doar opt ani, dar i se părea că-și vede, cumva, mama pe scenă: mai înțeleaptă, mai pățită, mai întristată de lume. A ascultat-o în picioare, într-un colț de jos al sălii pline, înghiţând, compulsiv, niște măsline negre, sărate și uscate cumva, dintr-un borcan alunecos. Buzunarul drept al pantalonilor săi de in, plin cu sâmburi, se umflase și se pătase ca și când ar fi ascuns o chiftea storcită bine. În noaptea aceea s-a îmbătat, iar a doua zi a colindat prin oraș vânând discuri cu ea. A avut unu după o jumătate de an, când i l-a adus un cunoscut din Madrid, argentinian. Aneta îi prezentase, de curând, aceeași piesă în varianta Christinei Pluhar; o acultase câteva zile, continuu, cu căștile sale metalice strângându-i urechile. S-a îmbolnăvit, în acei ani tineri, de un alt fel de a privi: căutând mereu, cu luciditate, hazul ascuns, și simțind fără oprire suferința intrinsecă. S-a adăugat, apoi, scepticismul născut din decepțiile zilnice. Asta i-a pus pe chip un zâmbet de neșters și foarte rar prefăcut într-un râs alungit; tradus rău ca semn al unei viclenii genuine, i-a ținut pe mulți departe. Mai bine, poate. Mulțimile îl amețeau, orice dezordine i se părea un început de dezastru; intra în panică. Când intri în panică, roagă-te!, gândi învârtind brățara cu bobițe din dreapta. Îi plăcea ca totul să funcționeze.

Barierele erau ridicate. Trecu calea ferată încet, ținându-și mâna stângă pe breteaua rucsacului de pe umăr. În sacou negru, cu o helancă maro, aplecat ușor de șale, ca din cauza unei sciatice, cu păr lung și barbă, putea fi luat drept fratele Marius de la catedrală. Inconștient, încercase mereu să i se asemene; îi admira tăcerea și ascunderea, nesclipirea. Un fel de căință. Sau liniștea unui om care știe, deja, cum stă treaba.

13:47. Oamenii adunați pe lângă gardul verde, cu o plasă de sârmă fixată peste o bordură înaltă de beton, prin care poți vedea cisterne multe, mari, înconjurate de gunoaie, așteaptă să meargă acasă. Unii au plase cu mâncare, copii ținuți de mână sau telefoane. Câțiva, puțini, privesc; în gol, poate. La ce gândesc, nu știi. Lipie e bătrân, slab și volubil. Cuminte. Îți vorbește cu Mă, tată!. Tare, ca să-l audă: Io totdauna mi-am potcovit caii, auzi? Mă, tată, îi doare șî pă iei, când îi duci pă dealuri, pân pietroaie! De, dacă vreț, m-ascultaț; dacă nu, nu. Șî gata. Părea un profet știrb care-i cheamă la pocăință pe ninivitenii unor herghelii decrepite.

Veni autobuzul. Opri greu, de parcă un om cu gâtul sucit, strâmb de durere, ar fi încercat să intre într-o mașină prea scundă. Urcă ultimul. În urmă, barierele coborau; Pavel Dumbrăvescu privi într-acolo a  nedumerire.

Se sculă posomorât, un pic buimac de osteneală,

cai

cu o umbră de durere de cap, fără să vrea să apuce pe cineva de vorbă ori să răspundă vreunuia. Nu se întunericise, încă, dar două găini ce se încăpățânaseră să se cuibărească în corcodușul de lângă fântână arătau că nu mai e mult. Își legă geanta, în care ea îi pusese pachetul, în spatele motoretei lui negre. După ce nebunii de copii de pe drum îi băgaseră, vara trecută, un cocean de porumb pe țeavă, se învățase să-și caute mereu eșapamentul înainte de a porni. Curtea i se umplu, repede, de fum, și câinii de la vreo șase case vecine lătrară acru. Auzi, fă, Geto, să mă aștepți, dimineață, cu iapa pusă la căruță. Mergem să arăm pogonu ăla dânspre Pârșcoveni, că nu mai avem când altădată. Zî-i lu Ilie să urce plugu în căruță dă noapte, că plec mai repede! Hai. Și daț un bănicior dă uroaie calului…Ieși din curte după ce-și trase bine o căciulă cu urechi pe cap.

Ca un fir al Ariadnei de care el habar nu are, mobra îi lasă prin sat, pe șoseaua plină de pietroaie și balegi, o albicioasă dâră de motorină nearsă de tot. Ochelarii mari, de plastic, îl fac să pară un bondar uriaș hotărât să fugă din satul cuprins, încet, de beucă. S-ar întoarce să mulgă vaca, să stea la poartă, pe marginea șanțului, de vorbă cu Pomană, sau cu Mărioaca, sau să se culce, pur și simplu, dar nu poate. Câteva zeci de vagoane de tren, plimbate spre Corabia, sau spre Craiova, sau spre Sibiu, sau spre București, aiurea, îl așteaptă și în noaptea asta, în depoul de la Piatra, să le măture, să le spele și să le bage, apoi, cu ochii umflați și roșii, în mă-sa. Rămase singur, spărgând orbecăiala de dinainte cu lumina cam chioară a farului dintre coarne. Se trezi, încet- încet; gândul că mâine își va lua de pe suflet încurcătura cu locul ăla rămas în urmă, îl împăcă. Își promise o sticlă de vermut, la mat, seara, cu brigadierul, și asta îl înveseli. Trecu repede prin celelalte sate, aproape nevăzându-le.

Noaptea fu grea. Se puse frigul; dinspre munții care se ghiceau spre nord, uneori, în zilele foarte senine, începu să cadă, dușmănește, o lapoviță măruntă și sâcâitoare. Vântul făcea ca prăpăditele alea de trenuri să pară că se mai târăsc, încă, cumva, printre prunii și merii de pe Valea Oltului. Mâncă repede, fără poftă, pe la două, și primi să ia câteva înghițituri dintr-o litră de țuică întinsă, cu resemnare, de unu din Ociogi, mai tânăr. Se învoi; la cinci, când ieși, găsi curtea inundată de jalea câtorva bălți și de galbenul fără vlagă al unui stâlp stingher din care lumina cădea a pagubă. Se grăbi să o ia la fugă spre sat.

Unde vrei, mă, Mărine, să mergem?! Că e frig rău şi cred c-o să dea ş-o ploaie…, îi zise nevastă-sa. Îmbufnat că i se strică planurile, tăcu. Le trase, la toţi, o înjurătură de irozi, pirostrii şi mămăligi. Îşi descărcă ciuda pe biata iapă tragându-i, şi ei, câteva biciuşti pe spinarea ce năduşi repede de la trapul lung în care fu ţinută.

Când să urce coasta de la Brâncoveni, ea începu să plângă, în spate, pe velinţa aruncată peste un braţ de nutreţ. Ce-ai, fa, că nu ţ-o fi d-acu!, o repezi îndoit în sine, văzând-o că se ţine cu mâna de burta mare şi ascuţită, muşcându-şi tare buza de jos. O luă pe o uliţă mai din dos, mai ferită; credea că dacă trece prin faţa dispensarului pe muere-sa o s-o apuce, dintr-o dată, gândul să nască, aşa fricoasă cum o ştie. Vorb-aluia, că nu i-o veni taman az…

Ajunse în capu locului sleit de urâtul miriştilor neîntoarse. Văzu că nu se poate ara; pământul înnegrit de grăsimea ierburilor se muiase rău. Un abur ca o ceaţă de toamnă ieşea, printre curelele hamului, din pielea roşie a iepii. Velinţa de sub femeie se udase de tot. Îşi dăduse broboada jos din cap; un colţ de-al ei şi-l băgă în gură de teamă, parcă, să nu sperie câmpurile goale cu gemetele ei care se făcuseră mai multe, mai rele. Jumate din părul desprins din legătură îi cădea spre loitra căruţii în care plugul mare se transformase într-o fierătanie de groază, căreia, când deschidea ochii, nu-i putea găsi un rost cumsecade. Mărin aruncă blana pe care stătuse până atunci, desfăcu şleaurile, ciochinarele ulubelor, scoase iapa şi o prinsă de oişte cu frâiele. Ridică fundul din faţă şi, cu amândouă mâinile apucând-o, îşi întinse nevasta pe spate, cu picioarele atârnând spre crucea căruţei; gândi să-şi toarne pe mâini gazul din felinarul ce-i atârna pe coasta stângă. Când chierăiturile femeii fură aproape să despice în fâşii subţiri toate gândurile bărbatului despre dacă a mai văzut sau nu aşa ceva în viaţa lui, se şi pomeni cu copilul în palmele mari. Însă i-l puse repede în braţe, pe pieptul descheiat ca în tablourile cu ţăranii de la 1907, ca de teamă că o să se vadă că nu ştie ce păcatele lui tre’ să facă, acuma, cu el. Se dezmetici în plânsul mieunat al băiatului şi în răguşeala nevestei care-i zicea să taie buricul, odată!. I-l tăie, repede, cu foarfeca mare, maronie, scoasă la iuţeală dintre ulucile căruţei, cu care vara trecută, sub niște salcâmi, îşi tunsese oile.

În sat, îl strigară pă Gheorghe a lu Ponea să vie la dispensar.

Lăsă calul să pască pe lângă gard. Cu faţa curată ca dup-o spovedanie, intră în bufetul de alături şi ceru o sticlă de vin. Sau doo, Mărioaro!

Dragule, vreau să-mi faci o icoană!,

Foto credit: contemporary religious art

îi zise. Eu nu știu să pictez, dar îți voi spune- iartă-mă, bunule!- cum trebuie să fie! Pictorul nu clipi deloc; pe față nu i se văzu nicio urmă, oricât de mică, de surprindere. Își scoase telefonul, îl așeză pe măsuța de deasupra cutiei murdare de gunoi și porni înregistrarea. Vă rog, spuneți-mi ce vreți. O să ascult de multe ori, până înțeleg tot. Când e gata, vă sun. Bătrânelul cu păr lung, în coadă, îmbrăcat în halat negru, soios şi sticlos, de vechi angajat al unei închipuite și duhovnicești fabrici de spălat podele, se foi un pic pe scaunul maro al compartimentului de tren și, plescăind straniu, parcă a poftă de mâncare, hotărâ ca dintr-o grabă a morții:

Așa… Gavriil este trimis, din Cer, la Fecioară, s-o întrebe dacă primește, în pântece, Cuvântul. Cunoști icoana, ai văzut sute de variante, le-ai studiat, ai reprodus câteva, poate chiar le-ai lucrat ca ale tale. Uite, vreau puține culori, doar câteva linii, gesturi esențiale. Cele două ființe trebuie să pară că dansează, că joacă într-un de demult strigăt al lui Isaia Proorocul. Imaginează-ți, mai bine, că desenezi doi balerini. Doi balerini ruși, da! Apoi, arată-le sfințenia cea mare. Îngerul trebuie să fie înalt, alungit spre contemplație, ca un cârmuitor ce este. Îmbracă-l în alb, dar un alb ca al unei pânze de sac, cumva groasă și nobilă în același timp, căci este și slujitor, desigur. Dintr-o singură cusătură, ca în proorocii. Nu-mi plac soldații… Picioarele sunt lungi, corpul este fusiform, poate ca al unei fete abia intrate într-o mănăstire, cu genunchii apropiați într-o reverență în fața a ceea ce este, pregătiți pentru prosternarea în fața a ceea ce se va consimți azi. Sceptrul de domnie e mai de grabă o trestie numai bună de bătut cu ea în cap, peste față ori pe spinări. Lumina sfințeniei, să no strângi, pe toată, în jurul capului, ca în vechime, ci las-o să curgă peste umeri, în jos, până se contopește cu pânza de sac, cu postavul lui alb- vânăt. Fă-i pantofii ascuțiți și fini, ca și când nu i-ar trebui niciodată, cum îmi aduc aminte că avea, mereu, Făt- Frumos în cartea mea de povești. Dacă vrei, ca niște opinci ale vreunui pui de român. Cu un pas mic, îl vei arăta ca temându-se. Ori ca mirându-se ca de o taină ascunsă din veac, neînțeleasă. Când va arăta spre Ea, să privească în jos, spre dreapta; așa, toate liniile în care se arată Arhanghelul se vor intersecta într-o multiplă Cruce a Sfântului Andrei devenită, prin arcuirea ușoară a trupului, a brațelor și a aripilor, o spirală spre ceva departe, adânc. A, aripile! Dac-ar avea aceeași culoare cu haina Fecioarei, ce bine! În fond, a ales-o pentru că a plutit peste ușurătatea lumii ăsteia, nu? Preasfânta, fă-o ca pe cea mai frumoasă femeie pe carea dat-o vreodată lumea! Sigură pe scaunul omenirii ei, așezată pe un tron de piatră, sculptat de Brâncuși, în spate cu o fereastră ca din bisericile lui Brâncoveanu: adâncă, dar fără flori. Pune-i un piedestal sub picioare, căci Pământul nu o merită, biata! Capul, să-i fie aplecat spre mesager, dar sfios, ca una atentă la felurite arătări și la mișcările inimii. Fă-o să-și acopere pântecele cu mâneca, de frica prihănirii, dar arată-L pe Fiul ca începând să-i strălucească înăuntru după al ei “Fie, mie…!”. Să privească spre sine, spre înăuntru, cu ochii nelămuriți, ca la începutul unei lucrări ce se plinește doar în smerenie, în ascuns. Cam așa, deci! Gavriil trebuie să-ți iasă copleșit de misiune, dar treaz, veghetor, curajos ca unul care a văzut facerea Universului tot; iar Fecioara- uimită de mila Domnului și bucuroasă pentru lume! Tuşi, încheind. Coborî, dintr-un colţ al cuştii în care stăteau, privirea. Închise ochii a resemnare.

Se ridică brusc, ca să coboare la Păușa. Vru să-l sărute, dar se fâstâci. Își dădură, scurt, mâna, prea aproape unul de altul, în picioare, între banchetele față în față. Zâmbi, culegându-şi traista: Cele bune, domnule dragă!

Îi lăsă, timid, un biscuite.

Ionel a lu Răchită tunde cu o mașină de mână, frumoasă, de inox, adusă din URSS

2006-10-08 04.40.56

de Smarandache, profesorul de matematică de la școală, ieșit cu o excursie. Taie rău, iar frizerul se ajută, din când în când, trăgând, un pic, de părul clientului. Ca să-l tundă, îi mai puse un burete gros, de scaun de tractor, pe taburetul pătrat. Lui îi dau lacrimile, dar tace; oricum, să te tundă a lu Pătul, cu foarfeca, e și mai rău: rămâi cu scări, cu ciupituri și poate chiar cu pecinginile lui, cum zic unii. Răchită miroase a țuică de corcodușe, albicioasă și slabă, a nădușeală învechită în cămașă și a praf de stropit varza din grădină.

Se duse, încet, cu gândul la digul de irigat de lângă sat, unde acum trebuie să se fi strâns juma de sat. Dar se întoarse brusc pe prispa omului când îl auzi strigând: Bă, Iane! Pune, bă, pă Gabi Luncă! Fi-so, parcă, atât aștepta, că picapul începu repede să cânte de la geamul unei camere mai din dos, umplând curțile de la vreo trei case cu veselia tarafului. Sau cu tristețea lui, că văzu imediat că nu știe să desfacă apele.

Spune, spune, pui de corb: Peste Argeș, e vreun pod? i se păru cea mai frumoasă melodie pe care a auzit-o vreodată. Mai frumoasă decât au cântat și vor cânta toți țiganii de la Tomeni, de la Piatra sau de aiurea, mai frumos decât tot ce cântă orchestra lui Paraschiv Oprea, la televizor, duminica, mai frumos decât Una paloma blanca, de pe un disc mic, adus de un unchi student în București, și chiar mai frumoasă decât Sacrifice, a lui Elton John, cântată de pe benzi de magnetofon, în drumul mare, noaptea, pentru tinerii și copiii strânși în praful din fața unei case cu nuntă. Acordeonul e clar, precis, sigur pe melodie. Împreună cu vocea, răgușită și înecată puțin, forțată să cânte unde nu-i comod, ca și când niște copii și-ar preface glasul după ce s-au întrecut, la Ciobănița, în cine zbiară mai tare și mai mult, desenează o horă pe care n-a văzut-o nicicând, dar pe care o închipuie mergând spre mijlocul cercului, înainte și-napoi, la stânga puțin, la dreapta tot așa, într-o bucurie a nehotărârii, ca să continuie spre înainte cu toate fețele surprinse de glumele viorii secondate de balansul țambalului și de contrabasul frecat cu pricepere de unu negru rău. N-are cum să nu fie unu negru, bătrân, nebărbierit, știrb, descheiat la mai toți nasturii cămășii în carouri mici, și care zâmbește mereu, privind pieziș în sus, cu sprâncenele ridicate a mirare, ca în fața unei arătări de pe lumea cealaltă. De unde, neu, au scos melodia asta?!, se întrebă. I se păru, dintr-o dată, tocmai când o foarfecă se opinti neputincioasă în cuta subțire a pielii de pe ceafă, că e închis într-un loc ce lui nu-i va naște niciodată, în cap, o alcătuire de care alții, de departe, să se tulbure vrăjiți, ca el acum, și-i veni să plângă ca prostu. De supărare sau de resemnare, că nici aici nu știu să se deslușească ori să despartă în sine vreo apă a gândului. Plecă spre casă abătut, întins, pe lângă garduri, un pic absent, tuns urât, mirosind a locuri străine. Părea că luase bube dulci, ce se lipesc pe dinăuntru: te duc un pic la stânga, un pic la dreapta, tot înainte, amețit într-o nesfârșită îngânare de cântece frumoase auzite din întâmplare.

Intră în curte. Câteva coțofene cârâiră blând, a vară definitivă, în salcâmul din fundul grădinii.

Nu poți să pleci cu mortul la groapă

Sande

dacă nu scrii, mai întâi, doliul, pe care trebuie să-l lași pe zidul de la drum al casei. Asta e de demult. De când există morții, sau de când exită scrisul, sau de când existăm noi, cei care nu ne aducem aminte de case fără doliu la șușea. Așa că și ei aveau de făcut, acușica, unu.

Murise Ilie a lu Cioaie, bătrân și lămurit. Zăcea în casă, în camera de la mijloc, în tron, pe masă. Ca să treci în partea-ailaltă trebuia să te lipești de el, să te tragi încetișor, mergând în lateral, să te proptești în latura dinspre cap a cutiei de lemn și să te ții de ea până simțeai că nu mai e nimic pe jos, pungi ori covoare strânse, care să te întindă, cât ești de mare, pe jos. Simțeai miros de om învechit, de scândură nouă de brad, de haine și învelitori de plastic, de lumânări ieftine, luate din piață, de coceni arși într-o oală de pământ și, din când în când, de tămâie. Reuși, cu greu, să dăschidă gardilopul. Trase jos, aproape cu ciudă, un maldăr de haine; avea, pe undeva, p-acolo, o pungă cu material negru, cumpărat special pentru când o fi. Mai găsi doar o bucată mică, mototolită și încrețită pe la o margine. Aruncă hainele la loc, punga goală după ele, și se lăsă cu șoldul drept pe ușă, care se închise supusă.

Na, mă, Fănele, scrie tu, că n-are cine! Băiat dintr-a șasea, venit din capul satului, că erau rudă. Își întinse pânza bine, pe masa lungă, de blăni albastre, cu picioare de fier, ca să se strângă și să se mute repede de la o curte la alta. Era tăiată inegal, în grabă; rămăsese doar ea după ce vreo zece femei își făcuseră basmale de mort din pungă. Se dădu mai încolo, ca zeama de la sarmalele ce se găteau în capul mesei, pe o mușama, să nu ajungă până la el. Curtea era plină de gălăgie. Din spate îi venea, din când în când, un val de fum amestecat cu căldura focului la care fierbeau niște tuciuri pentru masa de la doișpe și pentru pomana de după îngropare. Sande, milogul satului, stătea la poartă, cu paltonul lui de Napoleon, înghițind în gol și râzând, de toți, ca prostu.

Se hotărî să ceară ajutorul unuia mai mare de pe-acolo, care se ascundea pe o trupină, într-un colț al curții, temându-se să nu-i mai mai găsească vreo babă, iar, cine-știe-câte rațe de pigulit. N-aveau vopsea albă, n-aveau bronz. Hotărâră să scrie cu o coajă de săpun de casă, găsit pe ghizdura fântânii, până se duce vreunul la școală să aducă niște cretă. Peste cretă vor trage, apoi, cu ceva mai trainic, mâine sau poimâine, numai să cumpere. Desenară un pătrat mare, pe pânza neagră, rărită și urâțită, lăsând câteva degete libere, care se vedeau inegale, la margini. Le vor prinde în piuneze, apoi, pe după niște stinghiuțe, ca să stea. Pe primul rând scriseră CIOAIE ION. Dedesubt, 76 ANI N 1925 D 2001. Își dădură seama că nu mai e loc, așa că făcură literele mai mici, pe ultimul rând: NU TE VOR UITA SOȚIA ȘI COPII. Atent să-l înghesuie, ultimul cuvânt le ieși ca și când fiecare literă s-ar fi îndoit de genunchi ca să rămână pe poteca de sub creanga mult prea lăsată a unui tecar. Pregătiră, apoi, fire ca să tragă curent la becul ce trebuia atârnat deasupra doliului; le răsuciră împreună, și le probară, la priza din capătul sălii, spre drum. Le scoaseră printre aripile ferestrei, care stătea, acum, aproape neînchisă, și le puseră o dulie, pentru un bec de 25, mai slab. De dulie se ocupă Mitică a lu Ciotec, care era electician la Carbonoase, că lor le era frică. Bătură un cui în tencuiala peretelui, nu mult sub ciubuc. Mitică văzu cum sunt băgate firele în priză, și puse un ștecher: Luați foc, bă, ca proștii!, zise supărat.

Mâncară toți de pe uliță, rudele de aiurea, câțiva săraci. Lui Sande îi duseră la poartă; mâncă așezat pe o grămadă de piatră. Dică a lu Măneață o adusese din Olt ca să facă, din ea, bolțari de ciment pentru o cocină. Părintele veni, cu țârcomnicul, să ia mortul. Cântau frumos; rugăciunile le ziceau încet: își aduseseră aminte de morții lor, sau de moartea lor, și le venea să plângă. Țârcomnicul se asigură că Ilie e scos din casă de oameni siguri pe picioarele lor, zdraveni și cât mai nebăuți. Făcându-și loc spre curte, spre drum, dădură jos o bucată mare din tocul ușii; varul tencuielii dărâmate rămase lipit bine pe un colț al păturii de atârna peste marginea sicriului.

Când mortul se depărtă de casă, Fănel scoase doliul. Se simțea un om mare, pe mâinile căruia se lasă o gospodărie, sau o postață de porumbi, sau o căruță cu iapa neînvățată bine. Găsi o scară și o duse la drum. Cuiul pentru bec îl bătu din nou, acum prin șipca de sus, care se crăpă. Dar sta. Răsuci firele în jurul cuiului, iar becul începu să atârne deasupra literei A, dând o lumină slabă. Bravo, bă, Fănele!, zise Nicu a lu Diboc. Avea în mâna stângă o găleată de fier, d-o vadră, plină cu vin; în dreapta, o cană de tablă. Trebuia să meargă în urma mortului, după femeia care arunca grâu pe drum, ca să nu se facă mortul strigoi, și să dea puțin vin tuturor. Așa că începu cu Fănel. Care nu se bucură decât de prima înghițitură, căci la a doua o auzi pe una de la Criva, tot din neamul lui Cioaie: Da, bine, bă, dă nepoț nu zâci? Și unde e poza cu unchiu Lie?! Că tre pusă musai. Tăiară o poză scoasă dintr-un tablou care aduna alte câteva. Cu foarfeca, despărțiră de tânărul grănicer Ilie pe un caporal mândru de Kalașnikovul său. Îl prinseră cu un bold, sus, într-un colț, lângă I. Puseră și aracet, adus repede de Anișoara, care lucra la oraș, la Textila. De nepoți și alte rude, nu mai era loc. Aracetul textilistei intră prin hârtie, și fața bietului mort începu repede să nu se mai vadă deloc.

Lovind o piatră mai mare de pe jos, Sande plecă și el, cu o pungă plină de resturi de pe masă. Soarele se arătă un pic și îi făcu negreala de pe ochi să se vadă ca strălucind tare, ca de pe lumea cealaltă.

Îl auzi strigând la poartă:

poarta

Hai, vii? Era sigur că-l cheamă să se întreacă iar trăgând o fugă până la Iancu, pe ulița ailaltă, ori până la Ristache. Îi era foame; avea o bucată de pâine de la oraș, de Steaua. Nu era la fel de bună ca cea făcută în casă, în țăst, dar acum o prefera p-asta: atunci când o întingeai în oala cu mâncare ce mai sta un pic la foc, să se facă, asta se îmbiba bine de tot cu ce era mai gustos; puteai, așa, să iei și să mai ieși o țâră pe drum, la joacă. Făcu, deci, și acum, așa. Se fripse pe limbă, iar grăsimea încinsă, galbenă, a tocăniței de roșii, i să prelinse pe dosul palmii drepte. Ca să nu-și mânjească tricoul cu dungi albastre, de marinar, mergea aplecat, sorbind ce se putea, de pe la margini, spre poartă. Mâncă, până la urmă, tot, cu înghițituri mari; îl durea pe piept, în jos, acu…

Haideți, bă, cine e primu? Aveau ogoiul deja trasat pe pământul măturat și bătătorit bine, de sub mărul ăl mare de la Georgeta. Îi fu necaz nu că începe Nicu, ci pentru că nu mai avea lipia cu care jucase ieri: o uitase pe undeva. O lipie bună făcea jumate de victorie; dar era târziu, acu. Găsi repede, în drum, o piatră roșie, lucioasă, și și-o luă. Repetară regulile: nu se calcă linia decât la târșit; nu se calcă lipia; cel mult două sărituri în clasa cu lipia.

Nicu aruncă în prima clasă. Sigur pe el, senin, grav ca un chirurg. Direct în mijloc. Lipia nu săltă deloc. Când sări, doar în piciorul stâng, pe care avea precizia unui fotbalist, ateriză exact cât, fără să fi atins piatra, cu o răsucire de doar câteva grade pe călcâi, să o lovească suficient de bine pentru a o trimite în clasa următoare: tot în centru, tot bine poziționată. Sări, echilibrat perfect, după ea. Își ținea mâinile ca pe niște aripi pregătite să lovească aerul; slab, aproape tuberculos, înclinat mereu spre stânga și cu piciorul drept ridicat nu prea mult, părea un cocostârc care pescuiește din stâncă în stâncă. Și tot așa, până o scoase din ultima clasă; totul mergea repede, fără greșeală. Ultimele patru clase, ultima jumătate, deci, le făcu pe piciorul drept. Traiectoria lipiei se schimbă, precizia scăzu mult. Începu să arunce lipia mai spre marginea din stânga lui, pentru ca să-și câștige spațiu. Dar la ultima aruncare puse lipia pe linie, pe lungimea ogoiului. Greși, așa că fu oprit; intra următorul.

Hai să luăm dude!, zise. Ceilalți doi bănuiră că greșise intenționat: îi era foame. Nicu lovi cu talpa goală unul din duzii pletoși de la poarta lui Niculae al Bălașii. Se retrase repede, lăsându-le să cadă în țărână. Se întoarse negru pe la gură, cu mâinile pline, înnegrite și ele. Râzând tare, dădu ocol ogoiului într-un picior, din ce în ce mai repede, până fu să cadă. Autobuzul de unu opri în stație. Praful șoselei de piatră începu să se așeze, iar oamenii, puțini, coborâră împreună cu un puternic miros de pâine, pungi de plastic și motorină.

Io mă duc pân la Ghiret, cu articulata. Și urcă repede, prin spate. Șoferii îi lăsau să urce și să se plimbe prin sat preț de două stații. N-aveau stare: se mutau de pe un scaun pe altul, de la un geam la altul, din față în spate și invers, făcând gălăgie și salutând toți oamenii pe care-i vedeau pe la porți ori pe drum. Articulata se umplea de praful care intra pe la burduful rupt, pe la ușile care nu închideau bine sau pe geamurile deschise. Dar lor le plăcea: era ca și când și ei s-ar fi întors de departe.

Hai, odată, la masă, cât mai stai anapoda? Vergi se puse în două picioare, aruncă lipia la întâmplare și fugi în curte. El dădu s-o ia și să și-o facă a lui; mâine, sau pe seară, o să-i fie mai ușor… Ceva îl opri și se așeză, resemnat, pe banca de lângă gard, sub măr, bălăngănindu-și picioarele. Între degetele unuia se mai vedea, încă, balegă din oborul oilor. Ar fi vrut s-o rupă la fugă spre casă, dar mai stătu cât un gugustuc frumos, în vârful unui stâlp de telefon, să termine de cântat.

Întorși de la cantonul din pădure, caii lu nea Jenică, lăsați la Onica la poartă, mănâncă din căruța la care sunt legați, gonind muștele cu coada. Gâștele lu Mitrică al Radii vin de la izlaz și gusuie la poartă necăjindu-se să intre. Spre dreapta, mai încolo, Oada, făcându-și trei cruci, plescăie cu ciutura în fântâna din drum de la care ea și ai lu Stancu iau apă. Probabil că Nicu coboară, acum, din rată, începându-și drumul spre casă.

Verdele feluritelor ierburi

este ca o laviță bătrână pentru toate amintirile sale. Despre primul strat de iarbă povestește fără ca să poată deosebi prea bine verdele unei mochete de pe sală, cauciucată pe dos și neplăcut de artificială pipăitului, de verdele moale și umed al unor mușchi ce creșteau pe lângă casă, între tencuiala temeliei și dunga trasată riguros pe pământ de stropii ploilor care cădeau de sus, de pe tabla acoperișului. Era primitor și tăcut, o liniște ce statornicea, cumva, în umbra streșinii, la mijlocul zilei, sentimentul întâmplărilor dinlăuntru, știute și ziditoare doar ție. E verdele lui de referință; nu-l poate descrie, așa cum nu poate spune, un exemplu, nici cum este verdele metalic, ca de la oraș, al vagoanelor de tren. Cele două verde erau la fel vederii, dar aplecarea atentă, mângâierea, le dădea pe față firea.

Alt verde: al mărăcinilor de pe câmp. Toți mărăcinii au un verde rău, ușor de ghicit precum căutătura unora. E un verde nehotărât, la răscrucea dintre alb, gri, albastru, crud de fotosinteză. O culoare spălăcită, care sclipește în soare. Fură multă lumină ca să strălucească. În absolut în toate cazurile, acest verde are țepi, cum ziceam. Cel mai urât îi era de mărăcinii care se prind, cu zeci de cârlige și harpoane, de lâna oilor. Mai scapă de aștia, cumva, dacă poți! Abia când se uscau, se făceau maro, începea strângerea lor: înțepau mai puțin, înmuiați de trecerea timpului. Toți mărăcinii înalți, cu măciulii generoase și înfloriți în alte culori și forme neverosimile, ca de pe altă lume, și i-a făcut dușmani, că prea semănau cu turbanele turcilor din povestirile de la școală, și a început să-i învingă pe toți retezându-le, într-o fericită osteneală, căpățânile, cu o bâtă de cioban, lucioasă și arsă înflorat, de la obor.

Verdele ierbii pentru porci îi era cel mai aproape. Al volvurii cu flori albe, delicate, lipite așa de strâns de pământ, care se putea culege doar sacrificându-ți buricele degetelor; al mohorului ce creștea drept, ca o armată de voinici eroi, și se putea rupe cu mănunchiuri bogate, dintr-o simplă răsucire a mâinii, lăsându-te să-ți umpli repede sacul de trei bănicioare, îndesat cu piciorul; al frunzelor de floarea-soarelui, puțin aspre și înțepătoare, fierte și tocate, apoi, pentru bobocii de rață și puii de curcă, cu mălai, ouă sau brânză nesărată.

Verdele din curtea casei a fost obținut greu, mai târziu. A zgârmat tot pământul, adânc, strecurându-l, aproape, ca să strângă cuiele și fâșiile de tablă pe care hărnicia unora le ascunsese pe-acolo, risipite incredibil de uniform. A ieșit o iarbă cuminte, domesticită de tot, de-a oamenilor care stau în jurul casei pigulind dezordini mai mult imaginate și punând linii în veselia sălbatică a buruienilor.

Nu știe ce ierburi au inspirat verdele pietrelor prețioase ori pe cel din ochii manechinelor brunete, din geamuri. E mai bine să-ți fie frică de câmpiile astea, își zicea mereu, facându-se să uite de chemări pe care nu le credea a bine.

Verdele altor țări este rar. Soarele prea simplu, prea doar o simplă stea albă, îl îngălbenește repede și orizontul îi aruncă omului mii de kilometri pătrați de dezolare printre golurile din suflet. Îl face să trăiască un fel de sfârșit al lumii cunoscute, a părinților lui, ori un început al unei alte lumi, nedorite, intuită ca dușmănoasă, ceea este, zic eu, și mai rău.

Nu i-a plăcut verdele veșmintelor în care a fost preoțit; prea crud, prea tânăr, prea cu altele. Ar fi fost mai potrivit un verde sobru, ca de Rusalii, fără desene și piruri vrășmașe, aurii, ca din viile săpate înainte de Paști. Unul ca dintr-o putere neauzită, nebăgată în seamă, cuminte, dar biruitoare prin flori simple și prin îngustimile dintre temelii și stropii de ploaie în care știe să crească moale.

Învățasă călușu dă la tac-so;  

l-a sculat într-o dimineață: Hai, mă, Jane, să te învăț călușu, că acu te faci mare! Lu Jane îi era somn; dă frica ploii ce sta să vină, nu să lăsasără, ieri, până nu adusăsără acasă toți cocenii pă care-i aveau pă câmp. Au dăscărcat până noaptea, împlinind ditamai două șurile. A mâncat în sâlă și a adormit îmbrăcat, fără să să mai spele nici măcar pă picioare, lângă vatră. Trebuia, însă, cu noaptea-n cap, să să gătească d-adăvăratelea, ca un călușar: cu pantaloni albi, ca pă vremuri (îi veneau mari, dar era bucuros dă ei); cu cămașă cusută frumos, care trecea dă șolduri, făcându-l să pară flăcău; cu bete lungi, petrecute în cruce și pă față, și pă spate, din care atârnau, spre picioare, fâșii ca dă un cot; cu opinci prin care simțea fiecare pietricică dă pă șușea, dar care aveau pinteni dă fier, dă parcă ar fi trebuit să călărească zmei, nu alta; cu ciucuri mari, dă lână colorată, pă pulpele dă jos ale picioarelor; cu pălărie neagră, îmbogățâtă cu clopoței, cu mărgele și cu cozi lungi de tricolor, pă spate. I-a dat ș-un ciumag, cu trei clopoței legați cu ață roșie spre mână. Când să mișca mai tare, suna ca un cal ce trage o căruță plină de oameni veseli spre bâlciul dă la Fâsâieni. Era bine!

Au făcut așa toamna toată, parcă. Doar duminca îl lăsa în pace. Vreo două ore, dimineața, înainte dă școală. Cel mai mult îl năcăja îmbrăcatu- dăzbrăcatu. Și a trecut prin toate: cum să face plimbarea dă la început, cu ciumagu ridicat și repetând chiuiturile vătafului, mergând ca un cal dresat; cum să joacă ivita; cum să joacă alunicu și alumitru; cum să țâi pasu cu ăi mai mari, învățaț, la cinci în față, cinci în spate; să cunoască maldăru mic și maldăru mare sau să nu rămână în urma ălorlalț, la rândunica. Slăbisă ca moartea. Tac-so trăgea dă el, îi mai da câte una după scăfărlie, iar în sat să lăuda la toată lumea: Bă, Jane al meu a învățat călușu; mai am să-l învăț floricica, și gata! O să fie cel mai tânăr vătaf dân sat, vă zâc io! Și-l credeau: al bătrân a lu Ciumplilă, Pătru, era sânguru dân tot satu care știa s-o joace; dacă zâce că-l învață pă fi-so, Jane, așa e. Trece vremea; vin ăilalț, mai tineri, dân urmă… E bine!

În noiembrie, după sărutatu mâinii, când jucau floricica precum nebunii, prin curte, chiuind și strigând dă parcă erau Rusaliile, au venit și l-au luat. Securiștii dreacu, arde-i-ar focu! L-au ținut câteva zile; l-a adus acas o salvare ruginită, dă la primărie. Era pă dă rându bătut și fără să cunoască ceva. A murit repede. Plângeau toț, dar n-a avut nimeni curaj să zâcă nici pâs. Jane râdea ca prostu. La înmormânatare a mânat caii dă la căruța ce căra tronu; avea o biciușcă frumoasă, și-și adusese, dă la un unchi dă peste Olt, hamuri noi, cu ținte aurii. Jalea cuprinsese tot, dă la Capu Malului, dă la Gârleanca, dă la Ciobănița, dân mijlocu pădurii, până sub coastă, la mănăstire, la Brâncoveni. Era aproape iarnă.

Păi au încercat să-l ia cu ei, în fiecare an, cu călușu. Ca iel nu juca nimeni. Numa că să punea în cur, jos, unde-l nimerea, când ajungeau să joace floricica, și începea să plângă, să jelească. Nu puteau să facă nimic; l-au rugat, l-au certat, l-au crezut când le-a promis, l-au bătut, toți, ca să-l trezească, l-au ținut întins și au jucat hora călușului peste zvârcolirile lui. Nimic. Le-a stricat jocu dă câteva ori, în primii ani; când începea el să urle, și celor mai crânceni li să înmuiau ochii și lumea se risipea repede. L-au dat afară dă tot, până la urmă. În atâta timp ajunsese să nu mai fie dăcât unu care s-a scrântit dă tot când i-au omorât nenorocițî ăia pă tac-so. Era păcat!

Părintele Șopârliță îș adusă aminte dă toate astea într-o clipită. Tocmai zâsese, cu o voce stinsă, moale, Iară, și iară, plecând genunchii noștri, Domnului să ne rugăm!, și strâmbându-se dă la durerea dă șale, își pusăsă genunchii pă o pernă mare, pufoasă, când Jane, zdrăngănindu-și pălăria dă călușar și vestindu-și pintenii, să opri în mijlocu oamenilor de lângă altar; începu să geamă și să să întindă, cât era dă mare, sub policandru, lângă coșurile cu pomană. Părintele să opri. Lăsă molitfelnicu jos, să ridică și să întoarse spre bietu om, năcăjit un pic, parcă. Ce ai, mă, Jane, ce ai? Spune, mă, Jane, de ce nu te oprești dân jelit? Lasă, mă, Jane, c-au trecut atâța ani, acu…! Lumea tăcea și nu să ridicasă nimeni altcineva dân genunchi. Șopârliță vru să-l ia în brață, dar să suci; luă prapuru ăl mare, pă care-l văzu răzmat dă un Sfânt Dumitru cu o sabie necrezut dă lungă, și, ridicându-și un pic stiharu, începu, dintr-o dată, să joace. Uite, mă, copilu mieu, cum să joacă floricica! Uite, mă, Jane, cum să joacă călușu: pân la cap, bă, pân la cap, nu așa, că tine...! Cu veșmintele ridicate până spre genunchi, ca să i să vază bine picioarele, părintele călușărea ca un vechi apucat. Lovi policandru cu ciumagu lui dă trei metri, și o ploaie dă stropi dă ceară îi acoperi capu, barba și umerii. Hai, mă, vătafu lu tata, adu-ț aminte, pupaț-aș coadele tele, mâncaț-aș sufletu tău dă baiat cuminte! Uite, hai că știi, copilu mieu! Jane să trăsăsă spre colțul unui perete, pă ciuci, proptit și tacând bosumflat ca într-o dimineață cu brumă când te trezește tac-to ca să aduci la căruță caii priponiți în grădină.

Popa termină dintr-o dată, lăsându-și bâta în mâinile țârcomnicului. Tăcând mâlc și ștergându-și fața cu mânecuțele amândouă, intră în altar făcând brusc apolisu, nemaivoid să vază pă nimenea. O lumânare căzu cu zgomot mare din policandru; oamenii începură, apoi, încet, să se foiască spre ieșire.

Pă poteca cimitirului, pus pă colțul văruit al unei gropi, Jane își scoase opinca stângă. Dă-mi, fă, Geto, un ac! Sfredeli, cu grijă, carnea bătătorită și albită dă mers și dă nădușeală, și-și scoase un mărăcine. Era mare, negru, puțân galben spre vârf. L-oi fi luat, gândi, mergând încolo ș-încoace…

O să fie de Vovidenie!

Vovidenie, 2.jpg

Se sculă de noapte; auzea oamenii trecând pe drum, tușind ori vorbind ca pentru a speria întunericul, mergând la autobuzul de cinci. Era înnorat și bătea vântul. Păsările nu se risipiseră prin curte, încă. Rațele, doar, măcăneau ritmat, ca un ecou a ceea ce le necăjea venind de prin curțile înghesuite, de prin casele prea apropiate unele de altele. Voia să se gândească la dormeza care scârțâia rău, sau la bruma care o oprea să pună în grădină, sau la via care trebuia legată și săpată, sau la el, care nu mai vedea de ceva vreme, stând, acuma, ca un copil orb, pe lângă casă, luminându-se și întinerind, parcă, la față. Dar nu putu. Visul fusese prea clar, prea aproape, prea la trezire pentru ca să nu-l simtă nu ca pe o prevestire, nu ca pe o poruncă, nu ca pe o tragere de mânecă, ci ca pe o șoptire, cuminte, la ureche.

Păi, atunci, așa! Ieși la foc. Aduse un braț de lemne, din grădină, surcele, coceni și o mână de paie. Dădu cenușa din vatră, mătură, parcă, un pic, și suflă ca pentru a se asigura că totul e lună. Puse țăstul, aprinse focul, aduse tuciul mic, negru. Coaja mămăligii de aseară se înmuiase și se dezlipise, plutind. Îl frecă bine; frecă și masa mică, de lemn, rotundă, cu trei picioare puse la margini, și o așeză în mijloc. Lângă țăstul care se încingea așeză pirostriile pentru tuci. Apoi, alte pirostrii, alt tuci. Pusese de cu seară căpisterea cu pâinea la crescut, în casă, pe soba nelăsată să se răcească de tot. Se lumină de ziuă și începu să alerge, cu dușmănie, parcă, după un cocoș. Dădu cu un lighean după el. În prinsă. I-l tăie, în poartă, primul om care trecu pă drum: Vino, mă, Luci, și taie-mi, și mie, cocoșu ăsta, găsâ-l-ar boala!, că io nu poci… Piguli cocoșu; îl pârli bine, la flăcările ce lingeau marginea țăstului. Pisica se milogi a foame printre picioarele ei. Na, la mama, și tu. O goni, la urmă, de frică să nu-i calce în tava pusă jos ca să deseneze, cu o furculiță apăsată potrivit, o cruce și niște flori spoite cu ou. Trase jarul afară de sub țăst și băgă pâinea. Pare că mișcările i se încetiniră când ridică cenușa bine pe lângă clopotul ei de pământ și balegă, pentru a doua oară. Poate că și de somn, poate că și de plăcerea focului, poate că de un gând mai adânc, ochii i se deschiseră larg și pieptul se lăsă înainte, spre vatră, ca într-o mângâiere. Era liniște. Ei, lasă!, zise. Se sculă dintr-o dată și puse masa. Șase străchini, pentru ciorbă. Cu tot cu linguri. Câte o bucată de pâine; șase farfurii pentru tocana de cartofi cu mărar; brânză de la oi și șase pahare cu vin dintr-un butoi abia început, ținut pentru Paști. Cădea așa de spre vară, anul ăsta! Își aduse din odaia de la drum șase batiste în care înnodă câte o lumânare. Când fu gata ciorba, puse în străchini. O altă lumânare, înfiptă în mijloc, fu aprinsă. Luă jar pe gura lățită a unui vătrai, picură câțiva bobi de tămâie și, ocolind masa, începu să scalde în fum toată mâncarea, toată bucătăria, pe ea și toată casa. Când termină rugăciunile pe care le știa, o luă de la cap. Făcea cruci cu fumul, privind undeva.

El veni mai târziu, încet, pe lângă perete, bucuros de mirosul de pâine. Ce faci, fa, aci?, întrebă într-o doară, punându-se cu spatele spre vatră, pe pragul înalt ce da către prispă. Pă bălii fac, dau dă pomană.

Îi luă o oră să se ducă la șase case vecine, una după alta. Striga la poartă, ieșea femeia și primea zicând Bodaproste! Aștepta, apoi, coșul gol.

Lui îi dete ultimul, la sfârșit, după ce-ți trase sufletul o țâră. Luă și lăsă totul, orbește, pe masă. E!, zise, ca și când ar fi tușit, și-și făcu curaj. Și tu visași? Ea răspunse repede, tare, de frică să nu-i tremure glasul. Visai. Mă duc io, întâi, la toamnă, după ce culegem porumbii. Vii și tu, după un an. Scoase a treia pâine, o înveli cu un prosop și o puse pe capacul coborât al unui aragaz.

El se ridică încet și ieși bâjbâind. Mă duc să-l strig pă Mitel a lu Ciotec; o fi adus căpăstru ăla…, zise. Lumina zilei îl cuprinse deodată făcându-l să pară o văpaie care se mișcă nesigur, bolnav. Ea se agăță cu mâna de corlată când simți cum o fulgeră, străbătând-o dintr-o parte în alta a burții, o durere nouă. Se ținu bine, închise ochii, lăsă capul în piept și începu să murmure doamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemă

Niște câini lătrară pierdut, spre pădure.

Tu era doar pentru Dumnezeu și încă doi, trei

Mata, matale

Chemat la Conferința europeană a persoanelor care mănâncă frumos (CEPMF), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, inimă și firimituri), spune unei săli corecte, cu o sută treizeci și șapte de oameni așezați pe cele mai din față o sută treizeci și șapte locuri grena, moi și inconfortabile:

Nu m-au lăsat să vorbesc cu tu cu oamenii mai mari decât mine. Mamaia m-a corectat mereu, pân’ am învățat. Celor străini și care păreau de la oraș, după îmbrăcăminte ori după ton, le ziceam dumneavoastră. Celor mai mari, dar din familie, din neam ori din sat, le ziceam matá ori matale. Când am auzit forma tále sau tălică mi s-a părut că am ajuns în altă țară; așa de prins între hotarele ogoarelor de pe la noi eram! Tu marca un maxim: în rudenie, în prietenie, în rivalitate. Când te certai, te bălăcăreai cu unul căruia îi ziceai, înainte, matá, acum îl drăcuiai, îl blestemai și îi ziceai direct pe nume, nu Nea Ioane sau Finu’ Iancu, și-l tutuiai cu poftă. Era semnul că nu mai dădeai pe el nici doi bani. Dar cel mai firesc era să vorbești cu matale. Asta însemna că te recunoști mai mic, mai neînvățat, mai nepățit; și că ceri ajutor, ocrotire, dragoste cuminte. Meritai asta doar pentru că te-ai născut mai devreme, mai înainte cu câțiva ani. Și frații vorbeau între ei tot așa: celor mari li se zicea nenea ori dedea. La ei alergai când te bătea cineva, îți lua vreun paznic vaca la gloabă ori îți înțăpai roata de la bicicletă. Cei cu frați mari erau intangibili; de frații mari ne era mai frică decât de gurile repezi și nefiresc de pițigăiate ale mamelor ori de biciușca vreunui taică. Problema cu matale era că nu avea plural. Nu era permis să spui voi celor cărora le ziceai mata. Așa că spuneai Mata, tataie, și matale, mamaie… când trebuia să li te adresezi amândurora deodată. Se simțea că le dăruiai, de fiecare dată, o plecăciune.

Dumneata mi se părea de nesuferit. Nu-l înțelegeam, pentru că avea ambiguități nepotrivite pentru un copil care duce gâștele și bobocii la izlaz, să ciugulească iarbă. Era mai aproape decât străinul dumneavoastră, dar mult mai departe decât mămosul matale, îmbrăcat în flaner de lână de oaie și pieptar de miel. Dumneata părea un fel de om de la tine de pe uliță, pe care-l știi de mult, de când căra apă de la fântâna din drum, pe care nu l-ai mai văzut câțiva ani și care se întoarce pe la țară cu pantaloni la dungă, sacou cu pulovăr verde și cravată roșie, mirosind a parfumuri de care ți-e frică. Acest dumneata îmi dădea fiori: era pentru cei suficient de aproape ca să te lovească unde te doare mai tare și destul de departe ca să nu-i atingi niciodată. În plus, părea că știe, despre tine, lucruri: dacă ai furat de la colectiv, dacă nu ți-ai luat bilet la rată, cu cine te ții sau dacă ai în pod, sub țâglă, câțiva galbeni și-un tablou cu Regele…

Gata. El zâmbește placid și fără să vadă ceva. Toți aplaudă corect politic, nici prea tare, nici prea încet. Nu are curaj să plece, iar cele o sută treizeci și șapte de persoane care mănâncă întotdeauna frumos nu au curaj să se oprească. După două zeci de minute fix, o echipă de intervenție în caz de blocaj în politețe intervine și îl apucă de cot, extrăgându-l cu grijă, cerându-și scuze. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână, subliniate la margine și păstrând un aliniat riguros.

Chimonourile aduse cu mine,

Karate, grup- noi. 2011

dăruite de Sensei, se umflară, dintr-o dată, și săriră de pe umerașele puse pe cărămizile peretelui roșu, netencuit. Desfăcură gura podului, cu zgomot, și coborâră. Erau mari, ca pentru un bărbat de doi metri, de o sută zece kilograme la patruzeci de ani. Centurile, uzate puțin, strângeau tare, legate frumos; mânecile acopereau brațele invizibile ca pentru a le ascunde, lăsând pumnii, nevăzuți și ei, liberi să atace. Orice mișcare le făcea să foșnească solemn. Mișcarea era ascuțită; gesturile, esențiale. Intrară peste mine. Mă traseră de păr, jos din pat. Icnii; prinsăi primul chimonou de guler, mi-l adusăi aproape și, lovind cu cotul drept spre cap, îl împinsăi peste al doilea, din spate. Trecură unul prin altul, repliindu-se. Unul mă luă de brațul stâng, și se duse la dreapta; celălalt mă luă de piciorul drept, și, pe dedesubt, se duse la stânga. Abandonai după câteva clipe de efort, și le urmai, resemnat, sus. Începurăm.

Am început târziu, pe la două zeci și șapte de ani. Eram ca un măgar între oi, om bătrân între atâția copii și adolescenți. Interesat fusesem de mic, de la începutul anilor 90. După o introducere de juma’ de an, s-a dovedit că trebuie să stau și mai mult cu cartea în brațe: intram în pregătirea pentru admiterea în liceu. La seminar, abia ieșeam în oraș, așa că mi-am luat gândul de la artele marțiale; am rămas cu dorința. La facultate, eram liber să mă antrenez oricât; costa peste buzunarul meu, așa că am amânat-o din nou. În Caransebeș, când am fost primit printre bărbați, n-am găsit, pur și simplu, ceva pentru mine. Abia în 2006 am intrat, iarăși, într-o sală de antrenament. Oasele se leneviseră, articulațiile dureau, iar ligamentele se chirciseră ca stafidele. Am tras de mine și am început să mă mișc. Să mă îmbrac în alb, să-mi pun o centură și să merg desculț, a fost o răsplată în sine. Nu știam dacă și cât voi progresa, dar eu eram, deja, mulțumit: eram înăuntru, iar mie mi se părea destul. Sala de antrenament mi se părea patria dorită: contează ceea ce faci, ceea ce poți, ceea ce știi, ceea ce este obținut și controlat cu efort personal. Nu lovea nimeni în locul tău, nu rezista nimeni altcineva galopului inimii tale: nici unchiul de la prefectură, nici mama, nici Fănel de la scara doi. Era pe bune; ce balsam! Eu, cu mine. Consideram kata peste puterile mele. Pretinde un așa grad de automatizare a luptei, un așa nivel de renunțare la gândirea luptei , că mi se părea, totul, de neatins. Un fel de rugăciune fără gânduri a artelor marțiale. Ajungi să lupți ca în kata doar dacă te-ai dedicat total. Mișcări și așezări precise, lovituri și blocaje clare, nimic inutil, fără risipă de efort, totul făcut în vederea a ceea ce urmează. Eficiență maximă, zero reziduuri. Eu eram mai bucuros de kumite. Sensei mă numea măciucar, căci pierdeam fiecare luptă din cauza depunctărilor. Mintea mea nu controla furia. E greu să faci diferența între a controla și a distruge. Ca să câștigi orice luptă, mai întâi înveți să le câștigi pe cele cu reguli…

Cele două chimonouri se înmuiară, dintr-o dată, galbene de sudoare. Foșniră ca pentru un salut de rutină și se așezară la uscat, lăsându-mă să plec. Mă târâi pe scară, jos. Închiseră, în urmă, ușor.

Puțini îl știu pe Ion de la taxiuri

IMGA0942

Chemat la Conferința europeană a vânătorilor de sfinți ascunși (CEVSA), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de câini de căutare, de voce și de inimă), spune unei săli care privește cu ochii strânși, cu sprâncenele ridicate:

Puțini îl știu pe Ion de la taxiuri; aproape că nu-l mai știu nici eu. Și l-am întâlnit șapte ani de zile, în fiecare tură. Nu se plimba prin tot orașul, ci stătea numai în Nord: la Cati și Vali, și, rar, pe Hacman. Se plimba printre mașinile ce odihneau în stație. Șoferii, obosiți, nervoși, plictisiți ori distrați, nu-l prea băgau în seamă. Dar își făcea rondul conștiincios, și se oprea unde vedea un geam deschis. Începea direct discuția, fără salut ori introducere, ca și când despre asta vorbeați, oricum, de câteva ceasuri, iar tu ai ști perfect cine e Nepotu, care e istoria dragonilor și cum se decriptează corect șirul fără înțeles al cuvintelor lui. Că nu puteai să înțelegi nicio boabă!

Prima dată te amuzai; apoi, exasperat, îi dădeai bani de-o cafea. Pleca; cred că bea cincizeci de cafele și ciocolate calde pe zi, luate de la mașinăriile din colțul străzii. Cine nu-i da bani, îi da role de hârtie, vechi, de la casa de marcat. Se mulțumea cu ele; se zicea că avea mii, acasă. Acasă era în Bujoreni, la marginea orașului; dar nu l-a văzut nimeni, niciodată, venind de acasă ori plecând spre ea. Murdar, tot timpul îmbrăcat gros. Slab ca scândura; privirea avea blândețea unei anumite bresle de nebuni.

Îl cinsteam și mă temeam de el. Cred că Dumnezeu îl extrăsese, oarecum, din mizeriile în care ne bălăceam noi, ceilalți, sănătoșii. Eram convins că-mi vede micimea și că, într-un fel, îmi zice lucruri importante venite dintr-o altă lume. Aș fi vrut să mă certe și să mă învețe, dar n-a făcut-o, normal. Îl urmăream atent, mereu, sperând c-o să se dea de gol și o să descopăr în el un nebun după Hristos. Poate o să-l văd rugându-se, într-o lumină mare, în spatele chioșcului cu reclame la țigări în geamuri, ori înălțându-se măreț și dispărând spre lună, ori… Nimic! El o ținea langa cu patinajul lui pe luciul rațiunii , și pace. Pacea lui era ce mă contraria și ceea ce, intens, invidiam la el.

Mi-am făcut curaj, într-o zi, și i-am zis să mijlocească pentru mine: băgasem la 6/ 49. I-am explicat, m-am milogit, am insistat. M-a ascultat; apoi mi-a povestit de Nepotu cum a căzut și-a rupt dinții și acuma e noapte iar face ăștea fum cu mașinile lor ai dreacu.

A venit un client și-a trebuit să mă duc.

Unii aplaudă. Alții pictează o icoană, compun un tropar și versuiesc un acatist ad-hoc. Apare avocatul diavolului, care demontează tot, doct. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă murmurând o rugăciune apocrifă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână, cu viniete și aureole imprecise.

Foamea. Sațiul

Pâine și vin

Chemat la Conferința europeană a cititorilor de paterice, se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de ediție, pagină, voce și inimă), spune unei săli prăfuite cu țărână din Egipt:

Etapa Dă-mi, și mie, o țâră! Asta e a copiilor mici de tot. Nimeni nu putea ieși pe drum cu ceva de mâncare, orice!, fără să dea, un pic, și celorlalți. Care cereau simplu, fără jena celor îmbătrâniți. Dacă nu voiai să împarți, rămâneai la tine-n curte… Dar pierdeai mai mult: nu știa nimeni ce grozav ești, cu pachetul tău de gumă de la sârbi, de exemplu, și nu te transformai, pentru o zi, în filantropul șef de pe uliță. Așa că episoade d-astea, de izolare în zgârcenie, nu prea erau. Supraviețuiam în grup, adică ne creșteam împreună. Să ții numai pentru tine era o treabă tristă rău de tot; nu mai avea niciun haz să primești ceva bun de la oraș: ciocolată, salam, sau plastilină. Foamea era a tuturor, și momentele de sațiu, la fel.

Etapa Hai să furăm caise de la Cioponea! I-am lăsat pe toți, într-o zi, la oi, în pădure, și m-am dus acasă, în sat. Nu-mi amintesc de ce; poate m-am rebeluit, sau mi-era de copii, nu știu. Îmi venise foame. Panerul de nuiele era gol: nicio coajă de pâine în țăst, nicio bucá de mămăligă, nici măcar brânză…; n-am găsit nimic de mâncare, deși am căutat prin toată casa. Nu-mi rămânea decât să mă întorc, sau s-o aștept pe mamaia. Nu era vară, ca să mă agăț de vreun pom din sat, cu celalți viteji, și nici toamnă, ca să-mi aduc un ciur de struguri din grădină… Nimic! Cu greu, ca într-un complicat exercițiu de supraviețuire, am descoperit, în sertarul înghesuit al unei mobile albe de bucătărie, un pumn de semințe de susan, într-o hârtie mototolită bine. Le-am mâncat pe toate, ca un gâscan, biruitor ca în poveștile lui Jack London.

Etapa Cărțile satură! Mami pleca la schimbul doi. Veneam de la Număru 8 și ne petreceam doar vreun sfert de oră. Uite: ai, aci, oala de mâncare. Mă pupi?, că plec… Săru´ mâna!, zic. M-am pus la masă, nerăbdător ca un mânz în puteri. Am stat la masa din bucătărie până noaptea, târziu. Am citit și am mâncat o oală întreagă de mazăre cu carne. Nu m-a crezut nimeni, la final. Stătusem șapte ore citind o carte fascinantă, luată de la nu ´ș ce bibliotecă, mâncând continuu!

Etapa Unii au; noi, nu. Din vremurile astea am cele mai multe povești. Prima, din anii 90. Am avut o pauză pe la mijlocul examenelor pentru seminar, vara, și ne-am întors acasă, cu trenul. Compartiment de vagon; câte trei locuri față în față. Plin. Un bărbat, fix cel din fața mea, a scos o piersică. Mare, coaptă, zemoasă. Fără șervețel și fără a-i păsa, a început să mănânce. Sorbea zeama cu zgomot, ca pe ciorbă; se apleca spre genunchii depărtați, lăsând stropii să cadă la picioarele noastre. Din emisfera nordică, eu am ajuns, în două secunde, la Polul Sud. Înghețat de poftă, mi-am revenit roșind până în proteinele moarte ale unghiilor. În topul personal al nesimțirii întâlnite printre mamifere, episodul ăsta e sus, sus de tot. Aproape de neegalat. Concurează cu a doua poveste: cu momentul în care am dat un examen în fața profesorului care mânca, cu unghiile sale tăiate în v, căpșuni mari, roșii, interzise sărăntocilor de studenți. Am luat zece, dar așa umilit de foame nu m-am simțit, parcă, niciodată. Lumi infinit paralele. Ultima: mă opream, cu Mariusică, seminariști stând în fața unei vitrine a unui magazin de la Cati și Vali, în drum spre bolnița vecerniei de sâmbătă. Ne uitam, ca proștii, la o sticlă de vin alb, cu nume de fruct. Numai când lăsam sec, la începutul vreunui post mai mare, ne-o permiteam. Și ne luam și o Africana! Mâncam și beam încet, cu bucurie, așteptând bunătățile veacului ce va să fie!

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, părtaș, azi, mă primește! Nu-L mâncăm pe Hristos pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem bolnavi de păcat. Împărtășirea nu e o răsplată, nu e semnul sfințeniei, ci medicament. Hrana potrivită lungului drum SPRE. Eu cred că nimeni nu escaladează Everestul mâncând covrigi! Cum, deci, vrei să ajungi Sus nemâncând Viața?! Absurd.

L-am întrebat pe Cipri despre post. Postul este despre foame!, a zis. Ce este foamea? A nu avea, a fi lipsit. Ce este postul? A te lipsi singur, a nu vrea să ai lumea ASTA, a fi trecător, nelegat de nimic. Înfometat, mâncând Pâinea.

Nu aplaudă nimeni, că dacă nu te folosești de asta, n-o să înțelegi nimic, oricum, nici din zdrăngănitul flamenco al palmelor. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână pe un pergament în siriacă.

¡Buenos dias, Gunoiule!

gunoi-final

Când l-am auzit pe Isma, un coleg marocan, zicându-mi așa, m-a cuprins veselia. Nu ne împrietenisem foarte ușor; înainte, pe la început, a trebuit, chiar, să-l sperii c-o să-l bat dacă mă mai strigă ca pe-o fată, cum o făcea. M-a lăsat în pace cu asta, și gata. Dar nu știu cine-l strigase pe el așa, întâi, ca o glumă sau ca un haz de necaz general (Bă, Gunoiule!) și nici nu credeam să știe ce zice. I-am explicat, și s-a amuzat teribil. A continuat cu gluma, și m-am alăturat și eu; ne suntem unul, altuia, de atunci, mici gunoaie aruncate în oboseala de zi cu zi. Tot e un câștig! A face glume e o faptă de milostenie. A înveseli lumea de azi e un eroism. Și dacă mai și presari sarcasm sau ironii, meriți un monument!

M-am așezat pe propria-mi canapea psihanalitică: de ce îmi place că cineva mă strigă gunoiule? Habar, n-am. Dar o să revin, cu asta. Știu, însă, sigur, că nu despre smerenie e vorba. Ea nu are nimic de-a face cu disprețul de sine!

Să te consideri un gunoi, o cârpă, să spui că tu nu poți face nimic, nu este smerenie. Logosul nu S-a întrupat în gunoaie, nici în cârpe; nu se ocupă cu lucruri de nimic. Eu SUNT important. Și dacă nu aș fi fost decât eu pe lume, Fiul tot ar fi coborât: pentru mine; și lucrarea asta de mântuire ar fost aceeași taină din veac ascunsă și de îngeri neștiută care s-a lucrat, știm acum, pentru miliarde. Așa că nu mă întreba Și cine, naiba, ești tu?!, pentru că nu poți să-L întrebi pe Dumnezeu Și ce mare brânză ai facut Tu?! Ai fi pe dos!

Să spui că exiști doar pentru că Dumnezeu a vrut așa, este altceva. Să spui că fără Dumnezeu nu poți face nimic, este altă treabă. Să spui că trebuie să te asemeni Creatorului până la a te face Dumnezeu după har, da, acesta este tot adevărul. Dar, atenție!, ți se cere ȚIE să faci, deci lucruri mari se așteaptă DE LA TINE. Nu ești neînsemnat; ești culmea creației și poarta prin care mântuirea ajunge la toată făptura căreia tu i-ai pus nume. Preot, nu roboțel ori cârpă bună de nimic.

EȘTI smerit dacă simți și mărturisești prin faptele tale că atârni de Dumnezeu, adică este El cel care te împlinește pe tine, cel oricând gata de cele mai mari căderi și neputincios în a te desăvârși singur. Dar lăsarea în mâna Tatălui e, totuși, a ta, și îmbrățișarea tot de la tine trebuie să vină. Deci nu ești deloc un gunoi; din contră, deneprețuitule…

„Des-prefacerea” Sfintelor Daruri

Bocanci, mai 2018

Puterea de a născoci erezii a diavolului o cred secătuită de mult. Ce (Doamne, iartă-mă!) se mai poate născoci care să nu fie altceva decât modeste variațiuni pe teme de demult rezolvate de Părinții Bisericii?, îmi zic. Nu greșesc; în liniile ei tari, adică în ceea ce privește miezul dogmatic, credința noastră a fost formulată (slavă Domnului; au trecut, de atunci, mai mult de 1200 de ani!). Adică s-a dat cea mai înaltă exprimare (la care poate visa un mamifer cu suflet) unor adevăruri care vin din cer, pe care ni le-a dat Domnul.

Variațiuni, însă, există; apar mereu, așadar. Una nouă, de care am auzit de curând și care are origini destul de diasporeene, se pare, și care m-a lăsat cu gura căscată, intră în Altar și șoptește prăpăstii preoților. Pe scurt: ar exista, în Liturghie, un moment de la care în potirul ce ține Trupul și Sângele Mântuitorului ar înceta să se mai afle Trupul și Sângele… Momentul acesta ar fi reprezentat de rostirea de către preotul slujitor a cuvintelor Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul (să fie) slava Ta!

Asta îmi aduce aminte de candoarea cu care am întrebat, seminarist în primul an fiind, dacă, după ce ne vom spăla veșmintele, ca preoți, nu va trebui, cumva, să le sfințim din nou… S-au prăpădit, toți, de râs! Atunci va trebui să te hirotonești, și tu, în fiecare zi, după ce faci duș!, mi-au zis; iar eu am înțeles. Na!, văd, amu, că nu toți au trecut prin necesara etapă a glumelor care te fac un pic mai deștept…! Prostia de care vă ziceam mai sus încearcă să spună credincioșilor că Sfânta Împărtășanie are un termen de valabilitate: durează câteva minute. Hristos vine în potir, Se întrupează în Darurile poporului de pâine și vin, stă un pic, până ce se împărtășesc toți, și… pleacă. Cum să zic, n-ar exista, deci, numai o prefacere a Darurilor, ci și o… des-prefacere a lor. Noaptea minții, nămolul gândirii !, citând un cunoscut iubitor de tenis.

Noi știm că prefacerea Darurilor este punctul culminant al Liturghiei, pereche de nespart cu împărtășirea tuturor (nu slujim Liturghia ca să nu se împărtășească nimeni…). Spre punctul acesta se urcă greu, din slujbă în slujbă și din rugăciune în rugăciune. Ce să faci, oamenii au nevoie de timp și adâncirea în rugăciune nu se face cât ai pocni din degete. Dacă ne uităm la ritmul de rugăciune al unei mănăstiri înțelegem că tot ce se face și se zice în biserică privește spre apogeul prefacerii și al cuminecării. Trăim, toți, în jurul Liturghiei, adică al împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos: din zi în zi sau din săptămână în săptămână, după neputințele fiecăruia. Iar El ar veni doar în vizită, nu?, ca un zeu capricios și greu de mulțumit… Să nu fie!

Mi se pare ilar să spui că, după ce toată biserica cheamă, în pocăință dar și cu bucuria învierii așteptate, Duhul lui Hristos, Acesta stă un pic și… pleacă! De ce s-ar întâmpla asta? De unde-ați mai scos-o și p-asta? De ce n-am avea pe Hristos în potir până după (adică la nesfârșit după) ultimul amin, când, întors dintre credincioși, preotul potrivește, adică mânâncă tot: lăsând potirul curat, uscat și pregătit pentru următoarea Liturghie? Dacă se întâmplă ce născocește această năzbâtie, de ce atunci, când, un pic mai înainte, întors din mijlocul bisericii, preotul se oprește (la proscomidiar) în fața potirului, nu altundeva, și spune (vorbind, deci, cu Hristos Care este acolo): Plinirea Legii și a Proorocilor Tu Însuți fiind, Hristoase Dumnezeule, Care ai împlinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie și de veselie inimile noastre! ? Vă imaginați un Botez care nu mai e valabil după câțiva ani, un Sfânt și Mare Mir cu care nu se mai poate face nimic pentru că a expirat la nu știu ce vârstă, o Aiasmă Mare care, după mai mult de un an, să nu mai fie puternică, sau o binecuvântare a preotului eficientă doar în cei care erau exclusiv în raza lui vizuală? Imaginația mea, destul de plastică, altfel, e neputincioasă la astea, mărturisesc.

Cel mai scandalos este că cineva Îl poate vedea pe Dumnezeu în trecere, provizoriu, doar pentru un moment! Adică pecetea Lui nu e pentru totdeauna, lucrarea lui nu e veșnică, prefacerea pe care El o lucrează are o limită în timp! Cum ziceam, cică în Liturghie nu ar exista doar o prefacere, ci și o des-prefacere a Darurilor! Ce scandalos! Liturghia văzută ca o fotografie a lui Dumnezeu prinsă pe fugă, în ultima secundă…

Pentru că Întruparea lui Hristos e pentru totdeauna, noi credem că Hristos Își caută loc în făptură, coboară la ea ca să o prefacă în ceea ce El este, Se dă de mâncare pentru ca prefacerea din Liturghie să cuprindă, încet, tot: timpul și spațiul… O neîntreruptă prefacere a făpturii, nu prin adăugarea a ceva exterior, ci prin rezidirea de dinăuntru! De-asta, imaginea unui Hristos care vine în potir și pleacă, apoi, de acolo, mi se pare o prostie de proporțiile unei peninsule europene! Apoi, ce ziceți de imaginea lui Hristos captiv în cutiuța cu Sfântă Împărtășanie de pe Sfânta Masă? Că și asta ar fi o consecință a credinței că, la cuvintele Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul (să fie) slava Ta!, Hristos se întoarce la El în cer… Cum de-L ținem prins acolo, atunci? De ce, de acolo, nu pleacă? Să fim serioși!

Eu sper să nu fi auzit bine, de fapt. Mă cert singur, ca un om obosit și singur. Dogmatiștii, liturgiștii și filologii au, oricum, destulă muncă de făcut; încă o problemă de descâlcit, nu le trebuie. Mai ales când se vine cu lucruri slabe, crezute lămurite de mult. Dacă, însă, dau față în față cu inepția asta vreodată, mă ridic, strig Erezie!, îmi scutur praful de pe bocancii mei albaștri cu bot de fier și ies repede de acolo.

Nor mare de fum alb

Nor mare.jpg

– albăstrui, poate, acoperea satul întreg. Începea să se ridice încet, de prin vreo uliță unde trăia o babă mai fără somn decât altele. Câinii lătrau supărați; și alte femei se trezeau, alte rațe și cârduri de gâște ridicau și mai multe Mării, și Ioane, și Vete, și Lenuțe, și Domnici, și Tanțe în picioare. Să iasă, odată, să potolească orătăniile de prin bătătură, să lase vorbă ălora d-acas și să plece repede; asta nu e o treabă la care să poți întârzia, știa toată lumea.

Cu broboada neagră cu ciucuri groși, de la târgul de la Osâca, pe cap, cu șorț ieftin și șoșoni de cauciuc în picioare, alergau pe lângă casă, când până și aburul zilei ce sta să vină abia se vedea printre acoperișuri, să caute oala de tablă, cu coada ei ce mi se părea fantaaaaastic de lungă, în forma unui S cu care începe un cuvânt de pe lumea cealaltă, adusă pe drum de țigani doritori de untură cu bucăți, de la garniță, în care se aruncau vreo cinci coceni de la porumbul curățat în seara trecută pentru nu știu ce iapă norocoasă, cu mânz în burtă. Îi aprindeau repede, cu Scânteia lăsată neabătut de Costel a lu Bășintea, poștașul, în poartă. Oala se încălzea de nu puteai!, măcar că avea, ce vă ziceam?, coada aceea de nepovestiiiiit de lungă; puneau o cârpă, să nu mai frigă, și plecau.

Le luau și pe vecine, că și lor le muriseră. Lu Anica îi murise băiatul, de doar treij de ani, pe casă, curentat de antena cu care încerca să prindă nu ștu ce meci; lu fina Oada îi murise bărbatu care fusese pe front; lu Leana lu Pisică îi murise muma, pe la nouăzeci și șase de ani, bine, în curte, vara, când aduna niște corcodușe ca să facă strănepoților chisăliță. Și tot așa. Fiecare casă trimitea pe cineva din curte. O luau pe plan, pe la Măgură, pe la Baltă; printre viile ce aștepatu să fie legate și săpate, vorbind nimicuri sau tăcând ca sfinții din icoane, ajungeau repede. Fumurile se adunau, toate, din ce în ce, pe măsură ce se apropiau. Poate că văzut de la a lu Ghioca, de la Gârleanca, dintre olturi, sau de sus, satul nostru era un punct ce pulsa trimițând rotocoale de tămâie spre Calea Lactee; sau spre Alfa Centauri, tot una. Cei dinspre pădure intrau pe poarta mare, pe sub clopotniță. Noi veneam dinspre câmpuri, prin spatele caselor, al grădinilor; intram printr-o portiță de lemn, șubredă, cu prag făcut înadins înalt, dând la o parte bojii plini de rouă.

Toate femeile își jeleau morții frumos, tămâindu-le mormintele cu rășini de la munte, aduse pe drum de oameni cu legături mari în spate.

La strană, așteptau prefăcându-se a căuta vreun icos ori vreun tropar; nu începeau utrenia pănă nu terminau toate. Nu puteau; le venea și lor să plângă repetându-le melodiile ca niște învățăcei credincioși ce erau.

Gândea în gesturi largi, făcute cu mâna

Își împinse scaunul în spate, își ștearsă buzele cu prosopul alb ținut pe genunchi și se ridică înghițind, atunci, un ultim dumicat. Sprijinindu-se în vârful arătătorului stâng, cu mâna dreaptă se apără, circular, de zâmbetele lâncave din juru-i și zise înalt:

Când eram ca un copil, iubiții mei, ghiceam dragostea dintre oameni. Chiar așa… Mă urmărește imaginea lu’ Măria, o verișoară de-a lu’ tata, din spatele casei noastre. Oltul, în acei ani 80, era înconjurat de dragline și de basculante uriașe. Cârduri de tineri și copii mergeau, vara toată, la scăldat. Pe Măria lu’ tata Mărin o vedeam mare, dar nu era, știu acum, decât o abia ieșită din adolescență. În ziua aceea cu soare mult, cu pădurea din Prundu Stoicî ce se oprea în pietrișul excavatoarelor, cu bucuria ieșirii din sat, cu gălăgia tuturor, m-a străfulgerat că există încă un fel, aparte, în care băieții și fetele își vorbesc, în care se caută. Am știut, dintr-o dată, copil fiind, că e vorba despre ceva nou, despre exclusivități, despre sută la sută, despre total, despre apartenență, despre doar al tău, doar pentru tine; de gelozii, certuri, despărțiri și iertări, despre pasiune, deci, n-aveam habar; dar bănuiam, gingaș, restul. Un băiat i se învârtea prin prejur, îi râdea, îi vorbea, o atingea în treacăt, își făcea curaj, uneori, s-o ia în brațe, s-o cuprindă tocmai când părea și mai desfătată de raze. Ea îi răspundea; și asta, asta, asta!, pentru mine, era esențialul, ceea ce mă fermeca: o fată era de acord cu pretenția exclusivității, i se da fericită altuia. I-am privit toată ziua, cu gura căscată, încântat de ceea ce mi se promitea, într-un fel, și mie, încă mucosului. Râse. Cu două degete îndoite puse pe buze, tăcu. De-atunci n-am mai putut vedea oamenii decât ca oameni îndrăgostiți ori oameni neîndrăgostiți, pur și simplu. Și eu sunt tot așa, de altfel, în fiecare zi prins fix în aceeași pendulare: ori îndrăgostit, ori ne- îndrăgostit. Mi-aș face un corect rezumat al vieții urmărind doar firul acesta roșu: îndrăgostit, des- îndrăgostit, ne- îndrăgostit…

Sigur pe el ca un conferențiar ce se oprește la mijlocul prezentării făcute în Ateneu ca să-și desfacă o mult prea zgomotoasă sticlă cu apă gazoasă, își turnă vin și și-l bău repede, de parc-ar fi avut sufletul întreg fript de o sete bolnavă. Pleoscăi modest, mulțumit, rămas în picioare.

E esența! Adevărul acesta că Logosul Tatălui S-ar fi făcut om oricum, oricum, oricum!, și dacă noi n-am fi căzut în păcat, îmi înmoaie picioarele și mă scoate din fire, mă extaziază. Băăă, Dumnezeu e un îndrăgostit iremediabil; umblă, toată ziua, după noi, ca un prost, săracu’! Tremură la gândul părăsirii de către iubitul Său om. Și are o poveste de exclusivități, de sută la sută, de total, cu fiecare: cu oricare, cu făpturile sale unice și speciale. Haideți, io zic că toți avem o zi de vară, cu soare mult, cu lumină înaltă și copleșitoare, cu bucuria ieșirii din sat, în care ne-am îndrăgostit de Celălalt. Amintiți-vă, neprețuiții mei, amintiți-vă, ce dreacu! Nu?! Și, pe la margini, glasul își pierdu, un pic, din culoare.

Stătu, scoțând din mijlocul minții o melodie veche, pe care începu s-o fredoneze afon. Una, vopsită roșu, se ridică încet, cât să-și îndrepte fusta. Unul, cu cearcăne rele, zise: strânge, fa, Aneto, farfuriile astea, odată! Pe gard, două coțofene se întoarseră cu spatele.

Nu mă pricep, deloc, nici la parfumuri

IMGA0303

Chemat la Conferința europeană a preoților exilați la marginea împărăției, se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, inimă și coordonate geografice), spune unei săli neașteptat de în afara vremurilor:

Nu mă pricep deloc nici la parfumuri, fraților. Și acum zâmbesc, după mulți ani, la încercarea unui ministru de externe român de a rezuma un diplomat cunoscut prezentându-i parfumul…; futilisme, zic! De mirosuri, însă, mă lovesc toată ziua; cele mai multe sunt întâlniri banale: motorină, ouă stricate, mâncare, odorizante și detergenți, natură, găinaț de pasăre, cafea, cafea, cafea.

Tămâie! Când așează tămâie în cădelniță, preotul zice, binecuvântând: Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase- Dumnezeule, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de Ceruri, trimite-ne, nouă, harul Preasfântului Tău Duh!  Ce mult îmi place, ce frumos! Hristos Se lasă tot timpul păcălit: Îi dai tămâie, primești har; dai fum, primești Duh; ce pui în cădelniță se așează în cer; aprinzi cerul cu un cărbune, ce mai! El, părinte; noi, copii.

Mi s-a urcat în taxi, odată, un băiat. Mirosea ca dreacu, probabil; groaznic. Dar am avut noroc de un drum scurt și de o zi de vară. Am condus cu coada ochiului drept, căci aveam juma de cap pe geam, afară. Următoarea cursă a fost cu o doamnă; i-am mulțumit, povestindu-i cumpăna, doar pentru că mirosea frumos.

Sfinții simt mirosul păcatului; părintele Iustin Pârvu zice că sufletul nespovedit miroase urât, iar Paisie Aghioritul aseamănă obișnuirea noastră în păcat cu zăcerea animalelor în mirosul și căldura propriilor balegi…

Urcând niște dealuri și coborând niște văi, ajungeam, de mult, la Ion Rusu. Mă chema, să-i împărtășesc, de trei- patru ori pe an. Gras, blond, fără un picior; i-l amputase o boală. Trăia cu o femeie și mai bolnavă decât el; slabă și dementă. Amândoi, săracii!, erau murdari și împuțiți, literalmente. Casa lor, cu două camere și o prispă, era din paiente. Aveau un pat, ceva ce trebuia să fie o sobă cu plită, multe țoale și cârpe; pe jos, pământ. Iarna era cald de mureai. Când am intrat prima oară, am albit. Mirosul, nu-l miroseai; te lovea! Era super-fizic, palpabil, ca un abur, ca o pâclă ori ca o pastă gazoasă. Urină, multă urină, transpirație, medicamente și ceva mâncare. Ca să rezist, încercam să respir pe gură. Aiurea! Era mai rău, poate: gustai mirosul. Domn’ Vasile rămânea afară; nici n-ar fi avut loc, de altfel. I-am povestit tot și am pus la cale o prefăcătorie (că mi-e cald, că mi-e rău, că am ranița în spate, că nu e loc, că sunt răcit etc. )… N-am reușit niciodată, în șapte ani de zile, să-i scot din casă. Mirosul ăla mi se întipărise-n cap: avea identitate, mi-l puteam reproduce imediat, oricând; pe poteci, spre ei, mă consolam singur. Ei, nu știu dacă mai realizau…

Pe femeie, n-avea rost s-o mai întreb nimic. Dar el se spovedea de-adevăratelea; avea privirea clară, vorbea hotărât, aproape certându-se cu sine, și era mereu proaspăt bărbierit. Îl vedeam că nu în fața mea se pune. Primea Sfintele cu pătrundere și rămânea, întotdeauna, mulțumit.

Mirosul, aproape că l-am uitat, până la urmă.

Unii aplaudă. Alții întreabă unde sunt și cine trebuie să năvălească peste ei azi. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână și luate de vânturi.

Natură moartă cu bunici. Și cu maimuțe

Nava

Sâmbătă după-amiaza, alergând, cu Iunia, către un botez. Intrăm în Nava de la Asunción, pentru o femeie care a născut de câteva zile. Un copil liniștit, o mamă tăcută, o casă curată, fără multe obiecte, cu multă lumină. Ne place că nu trebuie să vorbim tare; plecăm mulțumiți, vindecați după zgomotul grabei. Uită-te după un Coca-Cola!, zic. Ratăm barul, dar vedem, în fugă, un batrân cu smartphone, pictat pe un perete; în prima rotondă întoarcem, și îi descoperim și perechea, tot cu smartphone. Fac poze, Iunia le verifică; găsesc Coca- Cola cu gust ca pe vremuri, și continuăm.

Bătrânii aceștia, amândoi, sunt frumoși. Frumusețea de pe vremuri, deci; azi, nu o mai doresc mulți, mi se pare mie. Bătrânul e împuținat după o viață de muncă. Mă cucerește prin cumințenie, prin omenia vizibilă. Eu cred că bunătatea se vede, tot timpul; nu se poate ascunde. În paterice, sfinții sunt ascultați de animalele sălbatice, pe care le și atrag, de altfel, prin simpla lipsă de viclenie. Îmi mai place și pentru că pare amuzat de drăcia cu care, toată ziua, se joacă ăi tineri; are, deci, relaxarea celor care acceptă că sunt lucruri pe care n-o să le mai înveți niciodată. Ai cunoscut, oricum, esențialul, așa că ți-e totuna! Șapca pare de socialist, dar cine e fără de păcate?! Ies în evidență pantofii sport, dar și asta pare tot o glumă a nepoților veniți pe la țară. Ce să zic, întâlnesc un bătrân care știe ce este și care se lasă modificat pe dinafară pentru că este convins că nimic din ale vremurilor nu o să-i atingă, de fapt, miezul: un om care și-a terminat cu bine treaba; se bucură, acum, în soarele amiezii și printre glumele urmașilor. Bătrâna e mai acrită, un pic. În general, femeilor le este mai greu să se facă fericite; am văzut asta peste tot, până și prin mănăstirile de maici. Pe doamna din poză o enervează noul, o stresează că trebuie să facă efortul de a învăța, e sătulă; singurul lucru care ar mai putea-o înveseli este tinerețea. Adevărat: nu e ușor pentru nimeni să îmbătrânească filosoficește. Deprinderea de a vorbi despre toate naște, spre sfârșitul vieții, o lehamite grozavă; ți-e târșală până și de tine… Având mai puține ambiții, fiind mai puțin aplicat/ aplecat spre cele strict ale lumii, bărbatul pare mai predispus la a-și păstra seninătatea; pe domnul din poză, îmbătrânirea nu pare să-l deranjeze prea tare. A rămas frumos.

Nouă nu ne stă așa de bine cu un telefon smart în mână. Maimuțele din titlu suntem noi, ăștia mai tineri.

Alexandru

IMGA0697

Chemat la Conferința europeană despre oamenii pe care pământul nu îi merită (CEOPNM), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, ficați și inimă), spune unei săli neașteptat de pline:

Alexandru era din Vâlcea, sau așa se crede. De fapt, toți eram convinși că, dacă-i vom cere detalii, ne va ameți așa de tare încercând să nu lase nimic nespus, încât multe întrebări au rămas, simplu, nepuse. Înalt, masculin, cu umeri largi, față pătrățoasă, ochi clari, păr scurt și salopetă din blugi: părea un tâmplar protestant din preerie. Își mărturisea cu glas tare, des, păcatele, schizofrenia și eșecul de a intra într-o mănăstire. Mirosea rău și era sărac luci, cum se zice pe la noi. Altceva ce repeta mereu era că la Dumnezeu nu e ca la oameni! Eu am rămas cu vorba asta; nu zicea ceva nou, necunoscut, dar cum o zicea face toată povestea. Vorbea ca unul care știe de la el, pe propria-i piele; bucuros de o certitudine: el, pe care mintea îl putea abandona oricând ca să-l lase singur pe celălalt trotuar…

După mulți ani de despărțire, mi-am tras taxiul pe dreapta, ca să intru în biblioteca județeană. Bucuros de răcoarea din holul generos de la intrare, dau de Alexandru. Mă recunoaște imediat și începe să vorbească de parcă nu ne-am fi văzut de aseară: M-am hotărât! A, da? Să… , încerc încurcat. Să candidez! A, da?! Și mai încurcat: La ce? La Președinție!, zice. Era perioada în care se încheia primul mandat al lui Traian Băsescu. Alexandru era hotărât să ajungă în fruntea Țării: hotărât să-i ajute pe cei sărmani, hotărât să risipească toate smintelile și ispitele, hotărât să repare ce se mai putea repara din ce mai rămăsese, hotărât să se implice și hotărât să se jertfească…

Bun; efortul cel mai mare a fost nu să-l conving, ci să nu râd. Nu ar fi fost un râs de dispreț, ci de uluire și de simpatie; într-un fel, de recunoștință. Îmi venea să mă pun jos, în fund; câștigasem, deja, energie pentru tot restul anului, fie ce-o fi! Eram bucuros să văd eu, cu ochii mei, că n-a murit inocența din lume, că mai există aiuriți suficient de aerieni pentru a nu face nenorociri; visători pentru care răul este imposibil. Mi-am mușcat bine buza de jos și, doct și mimând regretul, i-am explicat fratelui Alexandru că legea e gândită pentru ca el ori alții ca el să nu ajungă niciodată acolo: voluntari, echipe, bani, semnături, liste, avocați, bani, contestații, mass-media, bani, mass-media, bani, bani, bani etc. S-a liniștit neașteptat de repede; mimând și el, acum, convingerea că are sprijinul meu pentru alegerile de peste alte mandate viitoare, când, poate, legile vor fi altfel, m-a salutat și s-a dus.

S-a făcut nevăzut brusc și nu mi s-a mai arătat niciodată.

Unii aplaudă. Alții îi scandează numele și-și tatuează pe brațe, lângă ureche ori pe ceafă, Alexandru, my hero. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână.

Știu o bucătăreasă

slabă și urâtă; gătește pentru elevii unei școli dintr-un cartier comun al Madridului. Că sunt eu, că e vreun coleg de-al meu (nu văd motive să cred că nu face așa cu oricare alt distribuitor, de fapt), când coborâm scările și intrăm, începe imediat să taie o baghetă și să pregătească un sandviș; întreabă, apoi, de cafea și de fructe. Asta, mereu. Îmi e rușine, deja, să o refuz. Ce simți la ea este că e generoasă cu sinceritate; luându-te și după cât de firavă e, îți vine să crezi că a cunoscut bine foamea…

Mai departe, la margine, dar într-o zonă bună, sătulă, cunosc un bucătar darnic. Nu te lasă să pleci fără să-ți dea ceva, măcar o prăjiturică. Nenea ăsta e gras, cu mustață mare și inspiră odihnă și mulțumire. Sigur, nu dăruiește din compasiune, ci din… normalitate. Cred că i se pare o cruzime ca cineva să-i vadă oalele cu mâncare și să nu guste din ea. Nici aici nu poți să treci de insistența omului…; prima dată mi-am zis, complexat: Par foarte rău hrănit, e clar!

Mai toate magazinele (de cartier) de legume/ fructe din Madrid sunt ale marocanilor. Te cheamă hermano sau campeon și te îmbie să te servești cu ceva, după ce le duci marfa. Un coleg a ascultat, și și-a pus o plasă cu de toate; l-au lăsat. Când să iasă, inocent, l-au strigat și i-au zis să treacă pe la casă… După ce am auzit asta, am râs o zi întreagă!

În laboratorul unei patiserii muncesc trei români și o sud-americancă ce are un iubit român. Lor le-a luat trei ani până să-mi dea o gogoașă.

Să nu uit de o ardelenacă ce gătește pentru poștași! Are în jur vreo patru ospătărese/ barmanițe, foarte vesele și liniștite. Îmi zic, și ele, tot paisano; când au aflat că pot să-mi zică și padre, au început să nu-mi mai ia bani pe cafea și pe cornul cu ciocolată… Mă țin de vorbă, cum le găsesc, de multe ori, pregătindu-se să deschidă. Plec, de aici, încărcat de domesticitate.

Mi-am dat seama repede că tanti care gătește într-un restaurant oarecare din San Sebastián de Los Reyes nu este dintre ai locului. Căutătura și ochii mi s-au părut cunoscute, așa c-am întrebat-o. Nu, nu era româncă, ci moldoveneancă; și nu știa românește, ci… moldovenește! Nu-i mai vorbesc; de atunci o salut, mereu, doar în spaniolă. Și, bosumflat, nu mănânc nimic de acolo.

După ce las cutiile de ouă în camerele frigorifice, spre bucătăria unui hotel urc o scară neobișnuit de verticală. Ușile sunt întredeschise mereu; pașii mei așezați intenționat încet și muzica dinăuntru mă fac neauzit. Câteva luni de zile m-am amuzat ca un copil fără minte așezându-mă în spatele unei fete cu desene și găuri pe piele; se speria mereu. Eu, fascinat de un om pierdut în complicatul univers al brânzei și jamonului.

Bucătăria de la măicuțele carmelitas descalzas, nu pot decât să mi-o imaginez. Acolo nu intră nimeni. Ca să las cutia (doar ele cer o jumătate de cutie de XL morenos granel), trec de o poartă cu sonerie, o curte cu soare și de o altă ușă cu sonerie; aștept ca un lanț să deschidă un hol pe care nu se vede nimeni, niciodată. Pun cutia pe cimentul de pe jos. În sala mare de așteptare, pe ai cărei pereți vezi anunțuri cu biscuiți și dulcețuri de casă, la un ghișeu opac dotat cu o ușă rotativă (nu știu s-o denumesc altfel), trimit factura spre lumea cealaltă; de pe lumea cealaltă, mi se plătește, întotdeauna, exact, în monede mici, mici, cred că de aur.

De la Nicu și Iulică, la Emy Drăgoi. Sau cum nu m-am făcut lăutar

IMGA0639-001

Chemat la Conferința europeană a celor cărora le vine să plângă când aud muzica de la ei de acasă (CEPAMA), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de ureche muzicală, voce, ochi și inimă), spune unei săli cu o acustică spartă, de tuci ciobit:

L-am văzut, aseară, pe Emy Drăgoi. Sărbătorind francofonia, a venit în Madrid un țigan român cu studii în Franța, cu premii în toată lumea și cu un acordeon cu toate clapele negre. A fost perfect! Bucuria lăutarului adevărat, care cântă în primul rând pentru el, care face muzica pe loc. Petrecere, adică bucurie; nimic frivol.

Mergeam prin tot satul, când eram copil, la nunți. Cu Nicu și Iulică; unuia îi eram nepot de văr primar; altuia, nepot de naș. Vecini și prieteni; fiind mai mari cu vreo doi ani, la vârsta aceea îmi erau și mentori, nu? Cum să merg cu bicicleta, să joc ogoi, să stau pe sanie împingând-o cu țăpăligile de lemn, să joc ascunselea prin apa galbenă a Oltului, ori să trag cu praștia, de la ei am învățat. Când a fost să trecem la nivelul următor, al adolescenților amețiți, aveam, deja, câțiva ani de oraș; am scăpat. Ei, nu; amândoi au ajuns prin pușcărie, și amândoi au murit tineri, bieții copii!

Mă întorc: nunțile începeau de vineri seara, și țineau până luni la prânz, dacă nu mai mult, când se făcea danțu și se mânca un berbec. Se punea cortul, prin vreo curte mai mare, sau chiar pe drum. Lăutarii, toți țigani, veneau cu instrumentele, cu boxele, cablurile și microfoanele, și începeau aranjatul. Noi stăteam, printre picioarele oamenilor casei, cu gura căscată. Admiram instrumentele, ne imaginam cântând la orgă, și pofteam la farfuriile cu mâncare zărite p-acolo. Doi- zece, doi- zece…, se auzea de câteva ori, și începea balamucul. Volumul era așa de tare, și noi ne puneam așa de aproape, că vibram cu totul, băieței cu picioarele goale, în pantaloni scurți și tricouri inscripționate, cu cremă de pantofi, cu CCCP (nu știam ce naiba înseamnă, dar văzuserăm pe undeva și ni se părea interesant!). Mărgeam cu lăutarii prin sat: să aducă mireasa, să ia nașul ori să cânte mirilor ce se întorceau cununați de la biserică. Ai mei se amuzau punându-mă să cânt, în casă, ce știam de la nunți; se pare că vocea unui copilaș interpretând În stație la Lizeanu era destul de captivantă…!

Nuntirile mele săptămânale nu erau bine văzute de mamaia: Stai, bălii, acasă! Ce cauți, tu, acolo? Și ce înveți de la țâganii ăia?! Eu am continuat cu ale mele, dar ideea importantă a rămas: e o nenorocire să fii țigan. Și așa am făcut prima mea alegere păguboasă: când tati m-a întrebat dacă vreau să încep cu acordeonul, am înțeles, normal, că mă întreabă, indirect, dacă vreau să fiu țigan. Am refuzat vehement, indignat; cum să fiu, io, ca lăutarii de la Tomeni?!

Când ascult, azi, Coboară, Puică, coboară!, realizez că transformarea s-a produs. Tot ce am văzut, tot ce am ascultat, fețele strâmbe ale acordeoniștilor sau cămășile transpirate ale celor ce-și cărau țambalul mic prin sat, pantofii plin de praf și loviți de pietrele șușelei, vocile răgușite dar subtil acordate ale vreunui burtos din trupă, mi-au pus, printre fibre, ceva de țigan. Și sunt așa de bucuros, așa de recunoscător; pricep de ce trebuie să te uiți, puțin, în parte-ailaltă când se zice Ia-ți, mireasă, ziua bună! sau când se aude Ciuleandra, în stil jazz manouche, printre străzile cântate, de mult, de Luigi Boccherini!

Unii aplaudă. Alții verifică tonul cu niște diapazoane ascuțite la vârfuri, ca niște arme de buzunar. Pe rândul doi nu se știe câți Hz are nota La: mai mult, sau mai puțin? El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva partituri scrise de mână.

Părintele Lavrentie

pc483rintele-lavrentie-final

Prezent la Conferința națională a celor care fac ascultare la pangar (CNAP), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, inimă și monezi de dat restul), spune unei săli în halat negru și mirosind a cartoane:

Frică mi-era să mă întâlnesc și cu părintele Lavrentie. Asta a fost mai demult, când eram doar un adolescent seminarist. M-a luat Mihaela și m-a dus… Mă prezenta și, într-un fel, cerea binecuvântare. Părintele nici n-a vrut să audă! Mă trata cu răceală; eram oaia râioasă care o să îmbolnăvească pe ceilalți. Eu, pe de altă parte, aveam încăpățânarea celui care recunoaște că poate să nu fie bine, dar e convins că va fi, totuși; puterea tinereții, nu?

Între două examene (eram studenți, acum), am plecat spre Frăsinei, să ne spovedim. Cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Am stat toată ziua, la rând. Seara, când se făcuse destul de târziu ca să intrăm în panică, chiar când urmam noi, părintele a ieșit; spoveditul se terminase. Îmi venea să râd și să plâng, deodată; la fel aș fi procedat și eu! I-am sărutat mâna și am plecat. Cinșpe kilometri pe picioare, până la drumul național spre Sibiu. Ne-a luat un tirist, apoi, la ocazie, și ne-a lăsat aproape de casă, noaptea. Altădată ne-a luat el, într-un Aro condus de un părinte de la mănăstire, cu care călătorea de multe ori. Mașina mergea ca la raliu, efectiv, iar părintele Lavrentie, în față, cu ochii închiși, dormea sau nu. Noi, în spate, eram ca de pe altă lume: ne dădeam când într-o parte, când în alta, cu rău de mișcare, triști că aceste momente bune trec pe lângă niște biete mamifere care nu pot avea altă grijă decât să-și țină echilibrul! Apostolii au dormit în timpul rugăciunii din Ghetsimani, nu? Această senzație, de ratare a esențialului din cauza prunciei mele, am avut-o mereu în prezența părintelui Lavrentie. Intuiam că se întâmplă lucruri pe care nu am cum să le înțeleg.

Când am urcat prima dată la mănăstire, m-am nimerit la un Maslu. Toată slujba n-am avut decât o grijă: să-i judec pe Părinți că au veșmintele urâte și murdare! Ce prost eram, de-a dreptul! Părintele Lavrentie umbla în niște bocanci scâlciați și fără șireturi. La slujbă, simțea nevoia să se reazeme sau să stea, mai rar. A adus, de curând, un părinte de pe aici, la el în parohie, papucii în care se odihnesc moaștele Sfântului Efrem cel Nou; ne-am închinat și noi. Dar eu am la mare cinste bocancii aceștia incomozi, ai părintelui Lavrentie. Mihaela zice că i-am pus, odată, în picioarele părintelui; nu-mi amintesc… Și nici cum să mai dau de ei, acum, nu știu.

Unii aplaudă, foșnind a treabă. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva rânduri scrise de mână pe o foaie pentru învelit cărbuni de tămâie.

Părintele Teofil

Părintele Teofil, final

Chemat la Conferința Europeană a Oamenilor Simpli, se îndreptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce și inimă), spuse unei săli neașteptat de goale:

Părintele Teofil a venit, într-o seară, în capela facultății. A spovedit câteva ore. Urma să slujească și să predice în catedrală. Poate că m-am spovedit printre ultimii, sau chiar ultimul, sau poate că m-am împins înadins înspre brațele părintelui, care avea nevoie de călăuză…, nu știu. Dar am reușit să fiu eu cel care-l conduce pe părintele: pe holul dinspre capelă, printre colegii care treceau sau priveau, pe scările spre parter, grijuliu și ocrotitor, printre porțile mari, din lemn, ale școlii, traversând strada pe care mașinile puteau veni doar dintr-un sens, urcând treptele catedralei, intrând ca un sol important, împărătesc, ce aduce vești, eliberări și aruncări în dizgrație, pe soleea bisericii, unde-a trebuit să-l las, încântat de întâmplare și trist că nu a ținut mai mult.

Mi-era o frică, dragilor…! Eram convins că sfinții nu lasă decât pe cei (aproape) ca ei să-i atingă, să-i ajute, să le slujească. Atunci, ce căutam, eu, acolo? Urma să fiu dat pe față, deconspirat, urma să mi se strige-n gura mare păcatele, în fața tuturor; sau, mai grav, aveam să pățesc ceva groaznic, pentru îndrăzneala mea, cât de repede!

Bine, nu s-a întâmplat nimic. Părintele Teofil ne-a lăsat pe toți să-l atingem, să-l întrebăm, să-l necăjim cu neascultarea noastră ori să-l întristăm părăsindu-l. A răspuns, mereu, întărind prin cuvânt și rugăciune, sau zicând poezii. Când potecile tinereților noastre ajungeau prea la stânga ori prea la dreapta, te aștepta pe ele și-ți zicea apăsat: Ești un prăpădit!

Un monument de discernământ, de luciditate. Înaintea tuturor lucrurilor cu care rămânem de la el, așez încredințarea pe care o avea că Dumnezeu ține cu noi, ne este favorabil!; văzut cu ochi de om, Dumnezeu aproape că ne este părtinitor! Ar face totul pentru ca noi să ieșim bine, să câștigăm lupta! Vi-L imaginați pe Domnul punând degetul și înclinând balanța Dreptei Judecăți în favoarea noastră? Celui care l-a cunoscut pe părintele Teofil, îi vine așa de ușor asta…

Unii aplaudă. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână.

„Altered carbon”. La ce mai visează bieții oameni?

Altered carbon

Până de curând, timp de câteva săptămâni, autobuzele din Madrid au făcut reclamă unui serial ce avea pe afiș oameni la pungă. Punga, cu toate indicațiile de conținut și manipulare. Imaginea unor oameni conservați pentru ceva și etichetați precum mezelurile m-a trimis la televizor.

Aceeaşi poveste, a oamenilor care vor nemurirea. Eforturile de ameliorare a vieții nu izvorăsc din altruism, și nici măcar din simpla fugă de durere sau din nevoia unor armate care să cucerească alte lumi, ci se văd ca parte a celui mai direct exprimat plan de cucerire a vieții fără de sfârșit. O viață fără de sfârșit de-asta, de-a noastră, de-a oamenilor. Așa cum sunt, cu păcatele lor, cu răutățile lor, cu poftele lor, oamenii vor să nu mai moară. Evident, nu-și permit mulți asta, ci doar bogații… Ceilalți mor, dar nu înainte ca, într-un mic dispozitiv înfipt sub cap, să li se mute tot: amintirile, identitatea, adică sufletul. Când cei puternici vor dori, sau când rudele/ urmașii și-o vor permite, ei vor fi scoși de la stocare și reîntrupați. Imaginați-vă depozite uriașe, cu morți păstrați pentru cândva…; când se desfac sacii cu oameni, zeama curge de parcă ai deschide puiul vidat cumpărat pentru prânz! Poți folosi corpul cuiva mutându-te, pur și simplu, în el; sau îți poți folosi clonele; sau te poți întrupa în mai multe recipiente în același timp, dar asta e, un pic,  ilegal… E extraordinar de urât, adică de o mare putere în a te face să intri în mecanismul diabolic al unei perversiuni, episodul în care nepoata își aduce acasă bunica, pentru Crăciun, băgând-o o noapte în trupul mare, gras și păros al unui mercenar reținut de poliție! Filmul nu e plin doar cu monștri, totuși. Unele dialoguri, controverse, între cei pro și cei contra sunt de cel mai de dorit bun simț, sau chiar scrise de un teolog ortodox. Rezistența e prezentă, rebelii luptă, iar creștinii, considerați extremiști și nebuni, au dreptul să moară de tot: nu au dispozitiv de memorare și nu pot fi reîntrupați… În rest, clișee: explozii, urmăriri, detectivisme, prostituție.

Poate că n-o să se întâmple, așa ceva, niciodată, dar răul cel mare a fost făcut, și acesta constă în a visa iară și iară același vis sinistru al primilor căzuți: de-am putea scăpa de Dumnezeu, de-am putea face să nu mai avem nevoie de El, de-am putea face ca El să nu  mai fie! Ce minciună în primele cuvinte ale unuia dintre trailere: Corpul tău nu te reprezintă! Materia, deci, e neimportantă, căci nu poate da urme definitive faptelor mele; nu am pe ce să-mi scriu viața pentru că viața mea nu face doi bani! Nu am ce să modelez, nu am ce să sfințesc, și nimeni nu-mi vorbește prin ceea ce mă înconjoară. Groaznic, fraților: un ocean de oameni singuri, care trăiesc veșnic pentru a se mânca între ei fără a se sătura în vreun fel!

Post scriptum, aprilie 2018.

Cât de mult ne putem apropia de o stare paradisiacă universală? Cât de mult se poate îmbunătăți lumea? E simplu: de necrezut de mult; atât de mult încât singura grijă ar rămâne frica de a nu pierde, cumva, marele câștig. Ar putea dispărea toate bolile, toată lumea ar putea fi îndestulată și prosperă, viața ar putea fi prelungită dincolo de orice imaginație. Totuși, pericolul ca totul să se piardă din cauza perisabilității noastre, din cauza condiției noastre de căzuți în păcat, nu ar putea fi înlăturat niciodată. Venirea Împărăției Cerurilor, doar, va înlătura și cea din urmă neîmplinire umană. Ieșirea din perisabil este ieșirea din lumea aceasta. Împărăția cerurilor, doar, aduce ceea ce nu trece.

Post scriptum, iulie 2018.

Cu mașina, la spălătorie. Vecinul îmi pare, după cap, român. Când îl rog să-mi schimbe niște bani, îl întreb dacă este; Da!, zice. Continui să-i vorbesc în română; uimit, se amuză, în spaniolă, că ce trăncănesc acolo. Păi, îmi zisăși că ești român…! El: A, pardon! Înțelesăi că mă întrebi dacă sunt uman…! Eu: Aaa…

Elogiu scrisului de mână

Al doilea mic elogiu al scrisului de mu00e2nu0103.jpg

Chemat la Conferința europeană a oamenilor care scriu cu stiloul (CEOSS), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, stilou și inimă), spune unei săli neașteptat de simetric locuite:

Domn’ Florin, învățătorul nostru, avea un scris de mână grozav. Și planșele cu „Trăiască România!”, sau Conducătorul iubit, sau Partidul, le făcea cu cea mai solemnă răbdare. Lucra ore întregi, odată cu noi, în fața noastră, așezat la catedră. Plăcerea pe care o avea el colorând literele cu auriu, dând contur și ștergând urmele subțiri de creion o mai văzusem doar la Finu’ Mărin, când, pe banca de la poartă, își curăța mere, cu un briceag ce, pesemne, trecuse și el războiul. Oamenii ăștia doi ar fi putut face orice, căci asta aproape că nu conta; liniștea era irezistibilă, nu puteai să nu i te alături. Au fost primii călugări concentrați în rucodelia lor pe care i-am întâlnit.

Scrisul de mână te aduce acasă, te adună. Cu puterile nerisipite, poți adânci gândul, adică poți săpa după înțelesuri. Grija cuminte, nesâcâitoare, pentru forma literelor, pentru proporția cuvintelor, pentru simetria alineatelor, pentru așezarea frumoasă pe foaie a vietății create de tine…, îți face bine. Asta e o osteneală care nu obosește, asemeni nevoinței monahilor. Nu-mi pot imagina un copist de demult suferind de neastâmpărul zilelor noastre! Dacă nu scrii prostii, caligrafia e asceză.

Bine, ești prezent în scrisul tău și când folosești tastatura. Dar cu scrisul de mână (dincolo de neînstrăinarea de propria-ți materialitate…) poți lăsa urme, poți modela materia, poți da formă, poți pune în ordine. Rândurile tale sunt gânduri privite; ori, asta e… după Chipul lui  Dumnezeu, nu?! N-am văzut noi, oamenii, Gândul/ Logosul Tatălui printre noi?

Unii aplaudă. Alții lovesc, ca la o toacă de buzunar, cu stilourile în pupitre. Cele mai multe penițe se strică, stâlcite aiurea. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână. Cu un pix ieftin, albastru.

Ah, dar eu știu/ un țintirim/ mai frumos…!,

 
Fotografie0292
 
 
 
îi venea să scrie repede, fie și pe bucata lucioasă a unui pachet de biscuiți cu miere, de demult. Ca un apucat, să scape de un ritm încăpățânat, tenace, discret dar persistent până la durere, care nu se acorda nicicum cu tremuratul din oase. Amețit de vin, moleșit de baie și turmentat de osteneală, și-l puse pe Philippe Jaroussky să-i cânte Cum dederit…, din psalmi. La maxim, iar ușa, pereții, începură să capete forma unui larghetto imposibil. Într-un îngrețoșat exercițiu de luciditate, odată cu primul soare, scrise: 
 
 
Salut, Mariusică!
 
 
Ce faci? Nu mi-ai spus cum a fost în concediu…
 
N-am mai muncit de pe 13 august 2013. M-au chemat, nişte penticostali români, să înlocuiesc un om la încărcat de pui. Am plecat seara, la 7. 30, spre o fermă aflată în altă provincie, la vreo 100 de km. depărtare. Copiii care conduceau cele două maşini s-au întrecut unul cu altul tot drumul, 200 de km. / oră fiind ceva obişnuit. Hotărât să nu mai am de-a face cu ei vreodată, am tăcut, mirat, totuşi, de aplecarea lor pentru sinucidere. Am luat jobul acela de o noapte ca pe-o provocare, ca pe-un test personal: îmi voi ţine ficaţii-n mine, sau voi scoate tot din vintre?! Voi ţine pasul cu unii care au ani de zile vechime? Et caetera. Când am coborât între grajduri, am albit. Eram convins că n-o să rezist, şi m-am hotărât ca doar să întârzii vomitatul şi abandonul cât mai mult.
Am stat în rând cu oamenii, chiar dacă ultimul, până dimineaţa, la 5, când am ajuns acasă. Mihaela s-a sculat şi m-a reparat cum a putut, şi ea.
 
Despre ce e vorba. Câteva sute de metri pătraţi de grajd sunt pline cu pui de circa 3 kg. Camionul de pui, gol, e tras la uşă. Băieţii se îmbracă în combinezoane albe de unică folosinţă, şi-şi iau mănuşi. Sting luminile, ridică liniile de hrănire. Izolează, cu garduri, un lot câteva sute de pui. 5 inşi se reped, în tăcere, şi cu maximă viteză, şi iau pui: 3, în stânga; 2, în dreapta. Puii se zbat şi fac gălăgie, praful (nu de pământ, ci de fecale, medicamente, fulgi şi prafuri de îndopat) făcând astmul aproape palpabil. Te străduieşti să ignori stratul moale de gainaţ pe care aluneci, puii morţi pe care-i împingi la marginea frontului şi, mai ales, putoarea indescriptibilă. Ai în cap doar „Repede, repede! ” , şi nu înţelegi cum naiba colegii tăi îşi încarcă mâinile atât de iute, cum nu ţipă împotriva muncii ăsteia inumane, cum de au rezistat până acum şi cum de nu au ca gând de viitor să nu mai vadă galinacee tot restul vieţii… ! Un camion are 7500 de pui; / la 5 oameni= 1500 de pui de fiecare; / la 5 pui de tură= 300 de drumuri; x 50 de metri, media fiecărui drum spre şi dinspre camion = 15 km. de fiecare om; = 300 de drumuri x 15 kg. de încărcătură = 4.5 tone. Am încărcat 2 camioane şi jumătate. Deci: 37.5 km de fiecare; 11.5 tone de fiecare; 250 de kilometri parcurşi în viteză, pe autostrăzi; o noapte nedormită; ziua ce-a urmat, turmentată de oboseală şi febră musculară; plămâii- varză. Scor final: 30 de euro, pe care nu ştiu când mi i-or da! Ei lucrează petru 900 de euro pe lună, indiferent de umărul camioanelor şi de distanţa până la ferme; unii, fără acte.
 
Înţelegi, drăguţule, de ce buchisesc, acum, la dosarul pentru examenele de taximetrist în Valladolid ( 60 de km. de noi) ; urează-mi succes!
 
 
Îmbrăţişări!
 
 
 
Apăsând greu, în lehamite, dădu Enviar.
Se ridică, parcă împins de arcuri stricate, și dibui Vulgata: ceva suna rău. Deschise la Geneză, apoi la Ieșire, dădu înainte, reveni printre Numeri, dibui primii Psalmi și, înainte să-i vadă de tot, adormi într-o spirală adâncă.