Elogiu scrisului de mână

Al doilea mic elogiu al scrisului de mu00e2nu0103.jpgDomn’ Florin, învățătorul nostru, avea un scris de mână grozav. Și planșele cu „Trăiască România!”, sau Conducătorul iubit, sau Partidul, le făcea cu cea mai solemnă răbdare. Lucra ore întregi, odată cu noi, în fața noastră, așezat la catedră. Plăcerea pe care o avea el colorând literele cu auriu, dând contur și ștergând urmele subțiri de creion o mai văzusem doar la Finu’ Mărin, când, pe banca de la poartă, își curăța mere, cu un briceag ce, pesemne, trecuse și el războiul. Oamenii ăștia doi ar fi putut face orice, căci asta aproape că nu conta; liniștea era irezistibilă, nu puteai să nu i te alături. Au fost primii călugări concentrați în rucodelia lor pe care i-am întâlnit.

Scrisul de mână te aduce acasă, te adună. Cu puterile nerisipite, poți adânci gândul, adică poți săpa după înțelesuri. Grija cuminte, nesâcâitoare, pentru forma literelor, pentru proporția cuvintelor, pentru simetria alineatelor, pentru așezarea frumoasă pe foaie a vietății create de tine…, îți face bine. Asta e o osteneală care nu obosește, asemeni nevoinței monahilor. Nu-mi pot imagina un copist de demult suferind de neastâmpărul zilelor noastre! Dacă nu scrii prostii, caligrafia e asceză.

Bine, ești prezent în scrisul tău și când folosești tastatura. Dar cu scrisul de mână (dincolo de neînstrăinarea de propria-ți materialitate…) poți lăsa urme, poți modela materia, poți da formă, poți pune în ordine. Rândurile tale sunt gânduri privite; ori, asta e… după Chipul lui  Dumnezeu, nu?! N-am văzut noi, oamenii, Gândul/ Logosul Tatălui printre noi?

Reclame