„Altered carbon”. La ce mai visează bieții oameni?

Altered carbon

 

Până de curând, timp de câteva săptămâni, autobuzele din Madrid au făcut reclamă unui serial ce avea pe afiș oameni la pungă. Punga, cu toate indicațiile de conținut și manipulare. Imaginea unor oameni conservați pentru ceva și etichetați precum mezelurile m-a trimis la televizor.

Aceeaşi poveste, a oamenilor care vor nemurirea. Eforturile de ameliorare a vieții nu izvorăsc din altruism, și nici măcar din simpla fugă de durere sau din nevoia unor armate care să cucerească alte lumi, ci se văd ca parte a celui mai direct exprimat plan de cucerire a vieții fără de sfârșit. O viață fără de sfârșit de-asta, de-a noastră, de-a oamenilor. Așa cum sunt, cu păcatele lor, cu răutățile lor, cu poftele lor, oamenii vor să nu mai moară. Evident, nu-și permit mulți asta, ci doar bogații… Ceilalți mor, dar nu înainte ca, într-un mic dispozitiv înfipt sub cap, să li se mute tot: amintirile, identitatea, adică sufletul. Când cei puternici vor dori, sau când rudele/ urmașii și-o vor permite, ei vor fi scoși de la stocare și reîntrupați. Imaginați-vă depozite uriașe, cu morți păstrați pentru cândva…; când se desfac sacii cu oameni, zeama curge de parcă ai deschide puiul vidat cumpărat pentru prânz! Poți folosi corpul cuiva mutându-te, pur și simplu, în el; sau îți poți folosi clonele; sau te poți întrupa în mai multe recipiente în același timp, dar asta e, un pic,  ilegal… E extraordinar de urât, adică de o mare putere în a te face să intri în mecanismul diabolic al unei perversiuni, episodul în care nepoata își aduce acasă bunica, pentru Crăciun, băgând-o o noapte în trupul mare, gras și păros al unui mercenar reținut de poliție! Filmul nu e plin doar cu monștri, totuși. Unele dialoguri, controverse, între cei pro și cei contra sunt de cel mai de dorit bun simț, sau chiar scrise de un teolog ortodox. Rezistența e prezentă, rebelii luptă, iar creștinii, considerați extremiști și nebuni, au dreptul să moară de tot: nu au dispozitiv de memorare și nu pot fi reîntrupați… În rest, clișee: explozii, urmăriri, detectivisme, prostituție.

Poate că n-o să se întâmple, așa ceva, niciodată, dar răul cel mare a fost făcut, și acesta constă în a visa iară și iară același vis sinistru al primilor căzuți: de-am putea scăpa de Dumnezeu, de-am putea face să nu mai avem nevoie de El, de-am putea face ca El să nu  mai fie! Ce minciună în primele cuvinte ale unuia dintre trailere: Corpul tău nu te reprezintă! Materia, deci, e neimportantă, căci nu poate da urme definitive faptelor mele; nu am pe ce să-mi scriu viața pentru că viața mea nu face doi bani! Nu am ce să modelez, nu am ce să sfințesc, și nimeni nu-mi vorbește prin ceea ce mă înconjoară. Groaznic, fraților: un ocean de oameni singuri, care trăiesc veșnic pentru a se mânca între ei fără a se sătura în vreun fel!

Post scriptum, aprilie 2018.

Cât de mult ne putem apropia de o stare paradisiacă universală? Cât de mult se poate îmbunătăți lumea? E simplu: de necrezut de mult; atât de mult încât singura grijă ar rămâne frica de a nu pierde, cumva, marele câștig. Ar putea dispărea toate bolile, toată lumea ar putea fi îndestulată și prosperă, viața ar putea fi prelungită dincolo de orice imaginație. Totuși, pericolul ca totul să se piardă din cauza perisabilității noastre, din cauza condiției noastre de căzuți în păcat, nu ar putea fi înlăturat niciodată. Venirea Împărăției Cerurilor, doar, va înlătura și cea din urmă neîmplinire umană. Ieșirea din perisabil este ieșirea din lumea aceasta. Împărăția cerurilor, doar, aduce ceea ce nu trece.

Post scriptum, iulie 2018.

Cu mașina, la spălătorie. Vecinul îmi pare, după cap, român. Când îl rog să-mi schimbe niște bani, îl întreb dacă este; Da!, zice. Continui să-i vorbesc în română; uimit, se amuză, în spaniolă, că ce trăncănesc acolo. Păi, îmi zisăși că ești român…! El: A, pardon! Înțelesăi că mă întrebi dacă sunt uman…! Eu: Aaa…

Reclame