Părintele Lavrentie

pc483rintele-lavrentie-final

Frică mi-era să mă întâlnesc și cu părintele Lavrentie. Asta a fost mai demult, când eram doar un adolescent seminarist. M-a luat Mihaela și m-a dus… Mă prezenta și, într-un fel, cerea binecuvântare. Părintele nici n-a vrut să audă! Mă trata cu răceală; eram oaia râioasă care o să îmbolnăvească pe ceilalți. Eu, pe de altă parte, aveam încăpățânarea celui care recunoaște că poate să nu fie bine, dar e convins că va fi, totuși; puterea tinereții, nu?

Între două examene (eram studenți, acum), am plecat spre Frăsinei, să ne spovedim. Cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Am stat toată ziua, la rând. Seara, când se făcuse destul de târziu ca să intrăm în panică, chiar când urmam noi, părintele a ieșit; spoveditul se terminase. Îmi venea să râd și să plâng, deodată; la fel aș fi procedat și eu! I-am sărutat mâna și am plecat. Cinșpe kilometri pe picioare, până la drumul național spre Sibiu. Ne-a luat un tirist, apoi, la ocazie, și ne-a lăsat aproape de casă, noaptea. Altădată ne-a luat el, într-un Aro condus de un părinte de la mănăstire, cu care călătorea de multe ori. Mașina mergea ca la raliu, efectiv, iar părintele Lavrentie, în față, cu ochii închiși, dormea sau nu. Noi, în spate, eram ca de pe altă lume: ne dădeam când într-o parte, când în alta, cu rău de mișcare, triști că aceste momente bune trec pe lângă niște biete mamifere care nu pot avea altă grijă decât să-și țină echilibrul! Apostolii au dormit în timpul rugăciunii din Ghetsimani, nu? Această senzație, de ratare a esențialului din cauza prunciei mele, am avut-o mereu în prezența părintelui Lavrentie. Intuiam că se întâmplă lucruri pe care nu am cum să le înțeleg.

Când am urcat prima dată la mănăstire, m-am nimerit la un Maslu. Toată slujba n-am avut decât o grijă: să-i judec pe Părinți că au veșmintele urâte și murdare! Ce prost eram, de-a dreptul! Părintele Lavrentie umbla în niște bocanci scâlciați și fără șireturi. La slujbă, simțea nevoia să se reazeme sau să stea, mai rar. A adus, de curând, un părinte de pe aici, la el în parohie, papucii în care se odihnesc moaștele Sfântului Efrem cel Nou; ne-am închinat și noi. Dar eu am la mare cinste bocancii aceștia incomozi, ai părintelui Lavrentie. Mihaela zice că i-am pus, odată, în picioarele părintelui; nu-mi amintesc… Și nici cum să mai dau de ei, acum, nu știu.

Reclame