Părintele Lavrentie

pc483rintele-lavrentie-final

Prezent la Conferința națională a celor care fac ascultare la pangar (CNAP), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, inimă și monezi de dat restul), spune unei săli în halat negru și mirosind a cartoane:

Frică mi-era să mă întâlnesc și cu părintele Lavrentie. Asta a fost mai demult, când eram doar un adolescent seminarist. M-a luat Mihaela și m-a dus… Mă prezenta și, într-un fel, cerea binecuvântare. Părintele nici n-a vrut să audă! Mă trata cu răceală; eram oaia râioasă care o să îmbolnăvească pe ceilalți. Eu, pe de altă parte, aveam încăpățânarea celui care recunoaște că poate să nu fie bine, dar e convins că va fi, totuși; puterea tinereții, nu?

Între două examene (eram studenți, acum), am plecat spre Frăsinei, să ne spovedim. Cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Am stat toată ziua, la rând. Seara, când se făcuse destul de târziu ca să intrăm în panică, chiar când urmam noi, părintele a ieșit; spoveditul se terminase. Îmi venea să râd și să plâng, deodată; la fel aș fi procedat și eu! I-am sărutat mâna și am plecat. Cinșpe kilometri pe picioare, până la drumul național spre Sibiu. Ne-a luat un tirist, apoi, la ocazie, și ne-a lăsat aproape de casă, noaptea. Altădată ne-a luat el, într-un Aro condus de un părinte de la mănăstire, cu care călătorea de multe ori. Mașina mergea ca la raliu, efectiv, iar părintele Lavrentie, în față, cu ochii închiși, dormea sau nu. Noi, în spate, eram ca de pe altă lume: ne dădeam când într-o parte, când în alta, cu rău de mișcare, triști că aceste momente bune trec pe lângă niște biete mamifere care nu pot avea altă grijă decât să-și țină echilibrul! Apostolii au dormit în timpul rugăciunii din Ghetsimani, nu? Această senzație, de ratare a esențialului din cauza prunciei mele, am avut-o mereu în prezența părintelui Lavrentie. Intuiam că se întâmplă lucruri pe care nu am cum să le înțeleg.

Când am urcat prima dată la mănăstire, m-am nimerit la un Maslu. Toată slujba n-am avut decât o grijă: să-i judec pe Părinți că au veșmintele urâte și murdare! Ce prost eram, de-a dreptul! Părintele Lavrentie umbla în niște bocanci scâlciați și fără șireturi. La slujbă, simțea nevoia să se reazeme sau să stea, mai rar. A adus, de curând, un părinte de pe aici, la el în parohie, papucii în care se odihnesc moaștele Sfântului Efrem cel Nou; ne-am închinat și noi. Dar eu am la mare cinste bocancii aceștia incomozi, ai părintelui Lavrentie. Mihaela zice că i-am pus, odată, în picioarele părintelui; nu-mi amintesc… Și nici cum să mai dau de ei, acum, nu știu.

Unii aplaudă, foșnind a treabă. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva rânduri scrise de mână pe o foaie pentru învelit cărbuni de tămâie.

Reclame

Un gând despre „Părintele Lavrentie

Lasă un răspuns la Ion Catalin LITA Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă