Părintele Teofil

Părintele Teofil, final

a venit, într-o seară, în capela facultății. A spovedit câteva ore. Urma să slujească și să predice în catedrală. Poate că m-am spovedit printre ultimii, sau chiar ultimul, sau poate că m-am împins înadins înspre brațele părintelui, care avea nevoie de călăuză…, nu știu. Dar am reușit să fiu eu cel care-l conduce pe părintele: pe holul dinspre capelă, printre colegii care treceau sau priveau, pe scările spre parter, grijuliu și ocrotitor, printre porțile mari, din lemn, ale școlii, traversând strada pe care mașinile puteau veni doar dintr-un sens, urcând treptele catedralei, intrând ca un sol important, împărătesc, ce aduce vești, eliberări și aruncări în dizgrație, pe soleea bisericii, unde-a trebuit să-l las, încântat de întâmplare și trist că nu a ținut mai mult.

Mi-era o frică, dragilor…! Eram convins că sfinții nu lasă decât pe cei (aproape) ca ei să-i atingă, să-i ajute, să le slujească. Atunci, ce căutam, eu, acolo? Urma să fiu dat pe față, deconspirat, urma să mi se strige-n gura mare păcatele, în fața tuturor; sau, mai grav, aveam să pățesc ceva groaznic, pentru îndrăzneala mea, cât de repede!

Bine, nu s-a întâmplat nimic. Părintele Teofil ne-a lăsat pe toți să-l atingem, să-l întrebăm, să-l necăjim cu neascultarea noastră ori să-l întristăm părăsindu-l. A răspuns, mereu, întărind prin cuvânt și rugăciune, sau zicând poezii. Când potecile tinereților noastre ajungeau prea la stânga ori prea la dreapta, te aștepta pe ele și-ți zicea apăsat: Ești un prăpădit!

Un monument de discernământ, de luciditate. Înaintea tuturor lucrurilor cu care rămânem de la el, așez încredințarea pe care o avea că Dumnezeu ține cu noi, ne este favorabil!; văzut cu ochi de om, Dumnezeu, aproape că ne este părtinitor! Ar face totul pentru ca noi să ieșim bine, să câștigăm lupta! Vi-L imaginați pe Domnul punând degetul și înclinând balanța Dreptei Judecăți în favoarea noastră? Celui care l-a cunoscut pe părintele Teofil, îi vine așa de ușor asta…

Reclame