De la Nicu și Iulică, la Emy Drăgoi. Sau cum nu m-am făcut lăutar

 

IMGA0639-001

L-am văzut, aseară, pe Emy Drăgoi. Sărbătorind francofonia, a venit în Madrid un țigan român cu studii în Franța, cu premii în toată lumea și cu un acordeon cu toate clapele negre. A fost perfect! Bucuria lăutarului adevărat, care cântă în primul rând pentru el, care face muzica pe loc. Petrecere, adică bucurie; nimic frivol.

Mergeam prin tot satul, când eram copil, la nunți. Cu Nicu și Iulică; unuia îi eram nepot de văr primar; altuia, nepot de naș. Vecini și prieteni; fiind mai mari cu vreo doi ani, la vârsta aceea îmi erau și mentori, nu? Cum să merg cu bicicleta, să joc ogoi, să stau pe sanie împingând-o cu țăpăligile de lemn, să joc ascunselea prin apa galbenă a Oltului, ori să trag cu praștia, de la ei am învățat. Când a fost să trecem la nivelul următor, al adolescenților amețiți, aveam, deja, câțiva ani de oraș; am scăpat. Ei, nu; amândoi au ajuns prin pușcărie, și amândoi au murit tineri, bieții copii!

Mă întorc: nunțile începeau de vineri seara, și țineau până luni la prânz, dacă nu mai mult, când se făcea danțu și se mânca un berbec. Se punea cortul, prin vreo curte mai mare, sau chiar pe drum. Lăutarii, toți țigani, veneau cu instrumentele, cu boxele, cablurile și microfoanele, și începeau aranjatul. Noi stăteam, printre picioarele oamenilor casei, cu gura căscată. Admiram instrumentele, ne imaginam cântând la orgă, și pofteam la farfuriile cu mâncare zărite p-acolo. Doi- zece, doi- zece…, se auzea de câteva ori, și începea balamucul. Volumul era așa de tare, și noi ne puneam așa de aproape, că vibram cu totul, băieței cu picioarele goale, în pantaloni scurți și tricouri inscripționate, cu cremă de pantofi, cu CCCP (nu știam ce naiba înseamnă, dar văzuserăm pe undeva și ni se părea interesant!). Mărgeam cu lăutarii prin sat: să aducă mireasa, să ia nașul ori să cânte mirilor ce se întorceau cununați de la biserică. Ai mei se amuzau punându-mă să cânt, în casă, ce știam de la nunți; se pare că vocea unui copilaș interpretând În stație la Lizeanu era destul de captivantă…!

Nuntirile mele săptămânale nu erau bine văzute de mamaia: Stai, bălii, acasă! Ce cauți, tu, acolo? Și ce înveți de la țâganii ăia?! Eu am continuat cu ale mele, dar ideea importantă a rămas: e o nenorocire să fii țigan. Și așa am făcut prima mea alegere păguboasă: când tati m-a întrebat dacă vreau să încep cu acordeonul, am înțeles, normal, că mă întreabă, indirect, dacă vreau să fiu țigan. Am refuzat vehement, indignat; cum să fiu, io, ca lăutarii de la Tomeni?!

Când ascult, azi, Coboară, Puică, coboară!, realizez că transformarea s-a produs. Tot ce am văzut, tot ce am ascultat, fețele strâmbe ale acordeoniștilor sau cămășile transpirate ale celor ce-și cărau țambalul mic prin sat, pantofii plin de praf și loviți de pietrele șușelei, vocile răgușite dar subtil acordate ale vreunui burtos din trupă, mi-au pus, printre fibre, ceva de țigan. Și sunt așa de bucuros, așa de recunoscător; pricep de ce trebuie să te uiți, puțin, în parte-ailaltă când se zice Ia-ți, mireasă, ziua bună! sau când se aude Ciuleandra, în stil jazz manouche, printre străzile cântate, de mult, de Luigi Boccherini!

Reclame