Știu o bucătăreasă

slabă și urâtă; gătește pentru elevii unei școli dintr-un cartier comun al Madridului. Că sunt eu, că e vreun coleg de-al meu (nu văd motive să cred că nu face așa cu oricare alt distribuitor, de fapt), când coborâm scările și intrăm, începe imediat să taie o baghetă și să pregătească un sandviș; întreabă, apoi, de cafea și de fructe. Asta, mereu. Îmi e rușine, deja, să o refuz. Ce simți la ea este că e generoasă cu sinceritate; luându-te și după cât de firavă e, îți vine să crezi că a cunoscut bine foamea…

Mai departe, la margine, dar într-o zonă bună, sătulă, cunosc un bucătar darnic. Nu te lasă să pleci fără să-ți dea ceva, măcar o prăjiturică. Nenea ăsta e gras, cu mustață mare și inspiră odihnă și mulțumire. Sigur, nu dăruiește din compasiune, ci din… normalitate. Cred că i se pare o cruzime ca cineva să-i vadă oalele cu mâncare și să nu guste din ea. Nici aici nu poți să treci de insistența omului…; prima dată mi-am zis, complexat: Par foarte rău hrănit, e clar!

Mai toate magazinele (de cartier) de legume/ fructe din Madrid sunt ale marocanilor. Te cheamă hermano sau campeon și te îmbie să te servești cu ceva, după ce le duci marfa. Un coleg a ascultat, și și-a pus o plasă cu de toate; l-au lăsat. Când să iasă, inocent, l-au strigat și i-au zis să treacă pe la casă… După ce am auzit asta, am râs o zi întreagă!

În laboratorul unei patiserii muncesc trei români și o sud-americancă ce are un iubit român. Lor le-a luat trei ani până să-mi dea o gogoașă.

Să nu uit de o ardelenacă ce gătește pentru poștași! Are în jur vreo patru ospătărese/ barmanițe, foarte vesele și liniștite. Îmi zic, și ele, tot paisano; când au aflat că pot să-mi zică și padre, au început să nu-mi mai ia bani pe cafea și pe cornul cu ciocolată… Mă țin de vorbă, cum le găsesc, de multe ori, pregătindu-se să deschidă. Plec, de aici, încărcat de domesticitate.

Mi-am dat seama repede că tanti care gătește într-un restaurant oarecare din San Sebastián de Los Reyes nu este dintre ai locului. Căutătura și ochii mi s-au părut cunoscute, așa c-am întrebat-o. Nu, nu era româncă, ci moldoveneancă; și nu știa românește, ci… moldovenește! Nu-i mai vorbesc; de atunci o salut, mereu, doar în spaniolă. Și, bosumflat, nu mănânc nimic de acolo.

După ce las cutiile de ouă în camerele frigorifice, spre bucătăria unui hotel urc o scară neobișnuit de verticală. Ușile sunt întredeschise mereu; pașii mei așezați intenționat încet și muzica dinăuntru mă fac neauzit. Câteva luni de zile m-am amuzat ca un copil fără minte așezându-mă în spatele unei fete cu desene și găuri pe piele; se speria mereu. Eu, fascinat de un om pierdut în complicatul univers al brânzei și jamonului.

Bucătăria de la măicuțele carmelitas descalzas, nu pot decât să mi-o imaginez. Acolo nu intră nimeni. Ca să las cutia (doar ele cer o jumătate de cutie de XL morenos granel), trec de o poartă cu sonerie, o curte cu soare și de o altă ușă cu sonerie; aștept ca un lanț să deschidă un hol pe care nu se vede nimeni, niciodată. Pun cutia pe cimentul de pe jos. În sala mare de așteptare, pe ai cărei pereți vezi anunțuri cu biscuiți și dulcețuri de casă, la un ghișeu opac dotat cu o ușă rotativă (nu știu s-o denumesc altfel), trimit factura spre lumea cealaltă; de pe lumea cealaltă, mi se plătește, întotdeauna, exact, în monede mici, mici, cred că de aur.

Reclame