Alexandru

IMGA0697

Chemat la Conferința europeană despre oamenii pe care pământul nu îi merită (CEOPNM), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de voce, ficați și inimă), spune unei săli neașteptat de pline:

Alexandru era din Vâlcea, sau așa se crede. De fapt, toți eram convinși că, dacă-i vom cere detalii, ne va ameți așa de tare încercând să nu lase nimic nespus, încât multe întrebări au rămas, simplu, nepuse. Înalt, masculin, cu umeri largi, față pătrățoasă, ochi clari, păr scurt și salopetă din blugi: părea un tâmplar protestant din preerie. Își mărturisea cu glas tare, des, păcatele, schizofrenia și eșecul de a intra într-o mănăstire. Mirosea rău și era sărac luci, cum se zice pe la noi. Altceva ce repeta mereu era că la Dumnezeu nu e ca la oameni! Eu am rămas cu vorba asta; nu zicea ceva nou, necunoscut, dar cum o zicea face toată povestea. Vorbea ca unul care știe de la el, pe propria-i piele; bucuros de o certitudine: el, pe care mintea îl putea abandona oricând ca să-l lase singur pe celălalt trotuar…

După mulți ani de despărțire, mi-am tras taxiul pe dreapta, ca să intru în biblioteca județeană. Bucuros de răcoarea din holul generos de la intrare, dau de Alexandru. Mă recunoaște imediat și începe să vorbească de parcă nu ne-am fi văzut de aseară: M-am hotărât! A, da? Să… , încerc încurcat. Să candidez! A, da?! Și mai încurcat: La ce? La Președinție!, zice. Era perioada în care se încheia primul mandat al lui Traian Băsescu. Alexandru era hotărât să ajungă în fruntea Țării: hotărât să-i ajute pe cei sărmani, hotărât să risipească toate smintelile și ispitele, hotărât să repare ce se mai putea repara din ce mai rămăsese, hotărât să se implice și hotărât să se jertfească…

Bun; efortul cel mai mare a fost nu să-l conving, ci să nu râd. Nu ar fi fost un râs de dispreț, ci de uluire și de simpatie; într-un fel, de recunoștință. Îmi venea să mă pun jos, în fund; câștigasem, deja, energie pentru tot restul anului, fie ce-o fi! Eram bucuros să văd eu, cu ochii mei, că n-a murit inocența din lume, că mai există aiuriți suficient de aerieni pentru a nu face nenorociri; visători pentru care răul este imposibil. Mi-am mușcat bine buza de jos și, doct și mimând regretul, i-am explicat fratelui Alexandru că legea e gândită pentru ca el ori alții ca el să nu ajungă niciodată acolo: voluntari, echipe, bani, semnături, liste, avocați, bani, contestații, mass-media, bani, mass-media, bani, bani, bani etc. S-a liniștit neașteptat de repede; mimând și el, acum, convingerea că are sprijinul meu pentru alegerile de peste alte mandate viitoare, când, poate, legile vor fi altfel, m-a salutat și s-a dus.

S-a făcut nevăzut brusc și nu mi s-a mai arătat niciodată.

Unii aplaudă. Alții îi scandează numele și-și tatuează pe brațe, lângă ureche ori pe ceafă, Alexandru, my hero. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă