Nu mă pricep, deloc, nici la parfumuri;

IMGA0303

 

și acum zâmbesc, după mulți ani, la încercarea unui ministru de externe român de a rezuma un diplomat cunoscut prezentându-i parfumul…; futilisme, zic! De mirosuri, însă, mă lovesc toată ziua; cele mai multe sunt întâlniri banale: motorină, ouă stricate, mâncare, odorizante și detergenți, natură, găinaț de pasăre, cafea.

Tămâie! Când așează tămâie în cădelniță, preotul zice, binecuvântând: Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase- Dumnezeule, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de Ceruri, trimite-ne, nouă, harul Preasfântului Tău Duh!  Ce mult îmi place, ce frumos! Hristos Se lasă tot timpul păcălit: Îi dai tămâie, primești har; dai fum, primești Duh; ce pui în cădelniță se așează în cer; aprinzi cerul cu un cărbune, ce mai! El, părinte; noi, copii.

Mi s-a urcat în taxi, odată, un băiat. Mirosea ca dracu’ , probabil; groaznic. Dar am avut noroc de un drum scurt și de o zi de vară. Am condus cu coada ochiului drept, căci aveam juma de cap pe geam, afară. Următoarea cursă a fost cu o doamnă; i-am mulțumit, povestindu-i cumpăna, doar pentru că mirosea frumos.

Sfinții simt mirosul păcatului; părintele Iustin Pârvu zice că sufletul nespovedit miroase urât, iar Paisie Aghioritul aseamănă obișnuirea noastră în păcat cu zăcerea animalelor în mirosul și căldura propriilor balegi…

Urcând niște dealuri și coborând niște văi, ajungeam, de mult, la Ion Rusu. Mă chema, să-i împărtășesc, de trei- patru ori pe an. Gras, blond, fără un picior; i-l amputase o boală. Trăia cu o femeie și mai bolnavă decât el; slabă și dementă. Amândoi, săracii!, erau murdari și împuțiți, literalmente. Casa lor, cu două camere și o prispă, era din paiente. Aveau un pat, ceva ce trebuia să fie o sobă cu plită, multe țoale și cârpe; pe jos, pământ. Iarna era cald de mureai. Când am intrat prima oară, am albit. Mirosul, nu-l miroseai; te lovea! Era super-fizic, palpabil, ca un abur, ca o pâclă ori ca o pastă gazoasă. Urină, multă urină, transpirație, medicamente și ceva mâncare. Ca să rezist, încercam să respir pe gură. Aiurea! Era mai rău, poate: gustai mirosul. Domn’ Vasile rămânea afară; nici n-ar fi avut loc, de altfel. I-am povestit tot și am pus la cale o prefăcătorie (că mi-e cald, că mi-e rău, că am ranița în spate, că nu e loc, că sunt răcit etc. )… N-am reușit niciodată, în șapte ani de zile, să-i scot din casă. Mirosul ăla mi se întipărise-n cap: avea identitate, mi-l puteam reproduce imediat, oricând; pe poteci, spre ei, mă consolam singur. Ei, nu știu dacă mai realizau…

Pe femeie, n-avea rost s-o mai întreb nimic. Dar el se spovedea de-adevăratelea; avea privirea clară, vorbea hotărât, aproape certându-se cu sine, și era mereu proaspăt bărbierit. Îl vedeam că nu în fața mea se pune. Primea Sfintele cu pătrundere și rămânea, întotdeauna, mulțumit.

Mirosul, aproape că l-am uitat, până la urmă.

Reclame