„Des-prefacerea” Sfintelor Daruri

Bocanci, mai 2018

Puterea de a născoci erezii a diavolului o cred secătuită de mult. Ce (Doamne, iartă-mă!) se mai poate născoci care să nu fie altceva decât modeste variațiuni pe teme de demult rezolvate de Părinții Bisericii?, îmi zic. Nu greșesc; în liniile ei tari, adică în ceea ce privește miezul dogmatic, credința noastră a fost formulată (slavă Domnului; au trecut, de atunci, mai mult de 1200 de ani!). Adică s-a dat cea mai înaltă exprimare (la care poate visa un mamifer cu suflet) unor adevăruri care vin din cer, pe care ni le-a dat Domnul.

Variațiuni, însă, există; apar mereu, așadar. Una nouă, de care am auzit de curând și care are origini destul de diasporeene, se pare, și care m-a lăsat cu gura căscată, intră în Altar și șoptește prăpăstii preoților. Pe scurt: ar exista, în Liturghie, un moment de la care în potirul ce ține Trupul și Sângele Mântuitorului ar înceta să se mai afle Trupul și Sângele… Momentul acesta ar fi reprezentat de rostirea de către preotul slujitor a cuvintelor Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul (să fie) slava Ta!

Asta îmi aduce aminte de candoarea cu care am întrebat, seminarist în primul an fiind, dacă, după ce ne vom spăla veșmintele, ca preoți, nu va trebui, cumva, să le sfințim din nou… S-au prăpădit, toți, de râs! Atunci va trebui să te hirotonești, și tu, în fiecare zi, după ce faci duș!, mi-au zis; iar eu am înțeles. Na!, văd, amu, că nu toți au trecut prin necesara etapă a glumelor care te fac un pic mai deștept…! Prostia de care vă ziceam mai sus încearcă să spună credincioșilor că Sfânta Împărtășanie are un termen de valabilitate: durează câteva minute. Hristos vine în potir, Se întrupează în Darurile poporului de pâine și vin, stă un pic, până ce se împărtășesc toți, și… pleacă. Cum să zic, n-ar exista, deci, numai o prefacere a Darurilor, ci și o… des-prefacere a lor. Noaptea minții, nămolul gândirii !, citând un cunoscut iubitor de tenis.

Noi știm că prefacerea Darurilor este punctul culminant al Liturghiei, pereche de nespart cu împărtășirea tuturor (nu slujim Liturghia ca să nu se împărtășească nimeni…). Spre punctul acesta se urcă greu, din slujbă în slujbă și din rugăciune în rugăciune. Ce să faci, oamenii au nevoie de timp și adâncirea în rugăciune nu se face cât ai pocni din degete. Dacă ne uităm la ritmul de rugăciune al unei mănăstiri înțelegem că tot ce se face și se zice în biserică privește spre apogeul prefacerii și al cuminecării. Trăim, toți, în jurul Liturghiei, adică al împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos: din zi în zi sau din săptămână în săptămână, după neputințele fiecăruia. Iar El ar veni doar în vizită, nu?, ca un zeu capricios și greu de mulțumit… Să nu fie!

Mi se pare ilar să spui că, după ce toată biserica cheamă, în pocăință dar și cu bucuria învierii așteptate, Duhul lui Hristos, Acesta stă un pic și… pleacă! De ce s-ar întâmpla asta? De unde-ați mai scos-o și p-asta? De ce n-am avea pe Hristos în potir până după (adică la nesfârșit după) ultimul amin, când, întors dintre credincioși, preotul potrivește, adică mânâncă tot: lăsând potirul curat, uscat și pregătit pentru următoarea Liturghie? Dacă se întâmplă ce născocește această năzbâtie, de ce atunci, când, un pic mai înainte, întors din mijlocul bisericii, preotul se oprește (la proscomidiar) în fața potirului, nu altundeva, și spune (vorbind, deci, cu Hristos Care este acolo): Plinirea Legii și a Proorocilor Tu Însuți fiind, Hristoase Dumnezeule, Care ai împlinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie și de veselie inimile noastre! ? Vă imaginați un Botez care nu mai e valabil după câțiva ani, un Sfânt și Mare Mir cu care nu se mai poate face nimic pentru că a expirat la nu știu ce vârstă, o Aiasmă Mare care, după mai mult de un an, să nu mai fie puternică, sau o binecuvântare a preotului eficientă doar în cei care erau exclusiv în raza lui vizuală? Imaginația mea, destul de plastică, altfel, e neputincioasă la astea, mărturisesc.

Cel mai scandalos este că cineva Îl poate vedea pe Dumnezeu în trecere, provizoriu, doar pentru un moment! Adică pecetea Lui nu e pentru totdeauna, lucrarea lui nu e veșnică, prefacerea pe care El o lucrează are o limită în timp! Cum ziceam, cică în Liturghie nu ar exista doar o prefacere, ci și o des-prefacere a Darurilor! Ce scandalos! Liturghia văzută ca o fotografie a lui Dumnezeu prinsă pe fugă, în ultima secundă…

Pentru că Întruparea lui Hristos e pentru totdeauna, noi credem că Hristos Își caută loc în făptură, coboară la ea ca să o prefacă în ceea ce El este, Se dă de mâncare pentru ca prefacerea din Liturghie să cuprindă, încet, tot: timpul și spațiul… O neîntreruptă prefacere a făpturii, nu prin adăugarea a ceva exterior, ci prin rezidirea de dinăuntru! De-asta, imaginea unui Hristos care vine în potir și pleacă, apoi, de acolo, mi se pare o prostie de proporțiile unei peninsule europene! Apoi, ce ziceți de imaginea lui Hristos captiv în cutiuța cu Sfântă Împărtășanie de pe Sfânta Masă? Că și asta ar fi o consecință a credinței că, la cuvintele Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul (să fie) slava Ta!, Hristos se întoarce la El în cer… Cum de-L ținem prins acolo, atunci? De ce, de acolo, nu pleacă? Să fim serioși!

Eu sper să nu fi auzit bine, de fapt. Mă cert singur, ca un om obosit și singur. Dogmatiștii, liturgiștii și filologii au, oricum, destulă muncă de făcut; încă o problemă de descâlcit, nu le trebuie. Mai ales când se vine cu lucruri slabe, crezute lămurite de mult. Dacă, însă, dau față în față cu inepția asta vreodată, mă ridic, strig Erezie!, îmi scutur praful de pe bocancii mei albaștri cu bot de fier și ies repede de acolo.

Reclame