Foamea. Sațiul

Pâine și vin

Chemat la Conferința europeană a cititorilor de paterice, se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de ediție, pagină, voce și inimă), spune unei săli prăfuite cu țărână din Egipt:

Etapa Dă-mi, și mie, o țâră! Asta e a copiilor mici de tot. Nimeni nu putea ieși pe drum cu ceva de mâncare, orice!, fără să dea, un pic, și celorlalți. Care cereau simplu, fără jena celor îmbătrâniți. Dacă nu voiai să împarți, rămâneai la tine-n curte… Dar pierdeai mai mult: nu știa nimeni ce grozav ești, cu pachetul tău de gumă de la sârbi, de exemplu, și nu te transformai, pentru o zi, în filantropul șef de pe uliță. Așa că episoade d-astea, de izolare în zgârcenie, nu prea erau. Supraviețuiam în grup, adică ne creșteam împreună. Să ții numai pentru tine era o treabă tristă rău de tot; nu mai avea niciun haz să primești ceva bun de la oraș: ciocolată, salam, sau plastilină. Foamea era a tuturor, și momentele de sațiu, la fel.

Etapa Hai să furăm caise de la Cioponea! I-am lăsat pe toți, într-o zi, la oi, în pădure, și m-am dus acasă, în sat. Nu-mi amintesc de ce; poate m-am rebeluit, sau mi-era de copii, nu știu. Îmi venise foame. Panerul de nuiele era gol: nicio coajă de pâine în țăst, nicio bucá de mămăligă, nici măcar brânză…; n-am găsit nimic de mâncare, deși am căutat prin toată casa. Nu-mi rămânea decât să mă întorc, sau s-o aștept pe mamaia. Nu era vară, ca să mă agăț de vreun pom din sat, cu celalți viteji, și nici toamnă, ca să-mi aduc un ciur de struguri din grădină… Nimic! Cu greu, ca într-un complicat exercițiu de supraviețuire, am descoperit, în sertarul înghesuit al unei mobile albe de bucătărie, un pumn de semințe de susan, într-o hârtie mototolită bine. Le-am mâncat pe toate, ca un gâscan, biruitor ca în poveștile lui Jack London.

Etapa Cărțile satură! Mami pleca la schimbul doi. Veneam de la Număru 8 și ne petreceam doar vreun sfert de oră. Uite: ai, aci, oala de mâncare. Mă pupi?, că plec… Săru´ mâna!, zic. M-am pus la masă, nerăbdător ca un mânz în puteri. Am stat la masa din bucătărie până noaptea, târziu. Am citit și am mâncat o oală întreagă de mazăre cu carne. Nu m-a crezut nimeni, la final. Stătusem șapte ore citind o carte fascinantă, luată de la nu ´ș ce bibliotecă, mâncând continuu!

Etapa Unii au; noi, nu. Din vremurile astea am cele mai multe povești. Prima, din anii 90. Am avut o pauză pe la mijlocul examenelor pentru seminar, vara, și ne-am întors acasă, cu trenul. Compartiment de vagon; câte trei locuri față în față. Plin. Un bărbat, fix cel din fața mea, a scos o piersică. Mare, coaptă, zemoasă. Fără șervețel și fără a-i păsa, a început să mănânce. Sorbea zeama cu zgomot, ca pe ciorbă; se apleca spre genunchii depărtați, lăsând stropii să cadă la picioarele noastre. Din emisfera nordică, eu am ajuns, în două secunde, la Polul Sud. Înghețat de poftă, mi-am revenit roșind până în proteinele moarte ale unghiilor. În topul personal al nesimțirii întâlnite printre mamifere, episodul ăsta e sus, sus de tot. Aproape de neegalat. Concurează cu a doua poveste: cu momentul în care am dat un examen în fața profesorului care mânca, cu unghiile sale tăiate în v, căpșuni mari, roșii, interzise sărăntocilor de studenți. Am luat zece, dar așa umilit de foame nu m-am simțit, parcă, niciodată. Lumi infinit paralele. Ultima: mă opream, cu Mariusică, seminariști stând în fața unei vitrine a unui magazin de la Cati și Vali, în drum spre bolnița vecerniei de sâmbătă. Ne uitam, ca proștii, la o sticlă de vin alb, cu nume de fruct. Numai când lăsam sec, la începutul vreunui post mai mare, ne-o permiteam. Și ne luam și o Africana! Mâncam și beam încet, cu bucurie, așteptând bunătățile veacului ce va să fie!

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, părtaș, azi, mă primește! Nu-L mâncăm pe Hristos pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem bolnavi de păcat. Împărtășirea nu e o răsplată, nu e semnul sfințeniei, ci medicament. Hrana potrivită lungului drum SPRE. Eu cred că nimeni nu escaladează Everestul mâncând covrigi! Cum, deci, vrei să ajungi Sus nemâncând Viața?! Absurd.

L-am întrebat pe Cipri despre post. Postul este despre foame!, a zis. Ce este foamea? A nu avea, a fi lipsit. Ce este postul? A te lipsi singur, a nu vrea să ai lumea ASTA, a fi trecător, nelegat de nimic. Înfometat, mâncând Pâinea.

Nu aplaudă nimeni, că dacă nu te folosești de asta, n-o să înțelegi nimic, oricum, nici din zdrăngănitul flamenco al palmelor. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână pe un pergament în siriacă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă