Puțini îl știu pe Ion de la taxiuri

IMGA0942

Chemat la Conferința europeană a vânătorilor de sfinți ascunși (CEVSA), se îndreaptă spre tribuna de unde, după cuvenitele reglaje fine (reglaje fine de câini de căutare, de voce și de inimă), spune unei săli care privește cu ochii strânși, cu sprâncenele ridicate:

Puțini îl știu pe Ion de la taxiuri; aproape că nu-l mai știu nici eu. Și l-am întâlnit șapte ani de zile, în fiecare tură. Nu se plimba prin tot orașul, ci stătea numai în Nord: la Cati și Vali, și, rar, pe Hacman. Se plimba printre mașinile ce odihneau în stație. Șoferii, obosiți, nervoși, plictisiți ori distrați, nu-l prea băgau în seamă. Dar își făcea rondul conștiincios, și se oprea unde vedea un geam deschis. Începea direct discuția, fără salut ori introducere, ca și când despre asta vorbeați, oricum, de câteva ceasuri, iar tu ai ști perfect cine e Nepotu, care e istoria dragonilor și cum se decriptează corect șirul fără înțeles al cuvintelor lui. Că nu puteai să înțelegi nicio boabă!

Prima dată te amuzai; apoi, exasperat, îi dădeai bani de-o cafea. Pleca; cred că bea cincizeci de cafele și ciocolate calde pe zi, luate de la mașinăriile din colțul străzii. Cine nu-i da bani, îi da role de hârtie, vechi, de la casa de marcat. Se mulțumea cu ele; se zicea că avea mii, acasă. Acasă era în Bujoreni, la marginea orașului; dar nu l-a văzut nimeni, niciodată, venind de acasă ori plecând spre ea. Murdar, tot timpul îmbrăcat gros. Slab ca scândura; privirea avea blândețea unei anumite bresle de nebuni.

Îl cinsteam și mă temeam de el. Cred că Dumnezeu îl extrăsese, oarecum, din mizeriile în care ne bălăceam noi, ceilalți, sănătoșii. Eram convins că-mi vede micimea și că, într-un fel, îmi zice lucruri importante venite dintr-o altă lume. Aș fi vrut să mă certe și să mă învețe, dar n-a făcut-o, normal. Îl urmăream atent, mereu, sperând c-o să se dea de gol și o să descopăr în el un nebun după Hristos. Poate o să-l văd rugându-se, într-o lumină mare, în spatele chioșcului cu reclame la țigări în geamuri, ori înălțându-se măreț și dispărând spre lună, ori… Nimic! El o ținea langa cu patinajul lui pe luciul rațiunii , și pace. Pacea lui era ce mă contraria și ceea ce, intens, invidiam la el.

Mi-am făcut curaj, într-o zi, și i-am zis să mijlocească pentru mine: băgasem la 6/ 49. I-am explicat, m-am milogit, am insistat. M-a ascultat; apoi mi-a povestit de Nepotu cum a căzut și-a rupt dinții și acuma e noapte iar face ăștea fum cu mașinile lor ai dreacu.

A venit un client și-a trebuit să mă duc.

Unii aplaudă. Alții pictează o icoană, compun un tropar și versuiesc un acatist ad-hoc. Apare avocatul diavolului, care demontează tot, doct. El zâmbește placid și, fără să vadă ceva, pleacă murmurând o rugăciune apocrifă. Se întoarce absent, că-și uitase câteva foi scrise de mână, cu viniete și aureole imprecise.

Reclame

2 gânduri despre „Puțini îl știu pe Ion de la taxiuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă