Chimonourile aduse cu mine,

Karate, grup- noi. 2011

dăruite de Sensei, se umflară, dintr-o dată, și săriră de pe umerașele puse pe cărămizile peretelui roșu, netencuit. Desfăcură gura podului, cu zgomot, și coborâră. Erau mari, ca pentru un bărbat de doi metri, de o sută zece kilograme la patruzeci de ani. Centurile, uzate puțin, strângeau tare, legate frumos; mânecile acopereau brațele invizibile ca pentru a le ascunde, lăsând pumnii, nevăzuți și ei, liberi să atace. Orice mișcare le făcea să foșnească solemn. Mișcarea era ascuțită; gesturile, esențiale. Intrară peste mine. Mă traseră de păr, jos din pat. Icnii; prinsăi primul chimonou de guler, mi-l adusăi aproape și, lovind cu cotul drept spre cap, îl împinsăi peste al doilea, din spate. Trecură unul prin altul, repliindu-se. Unul mă luă de brațul stâng, și se duse la dreapta; celălalt mă luă de piciorul drept, și, pe dedesubt, se duse la stânga. Abandonai după câteva clipe de efort, și le urmai, resemnat, sus. Începurăm.

Am început târziu, pe la două zeci și șapte de ani. Eram ca un măgar între oi, om bătrân între atâția copii și adolescenți. Interesat fusesem de mic, de la începutul anilor 90. După o introducere de juma’ de an, s-a dovedit că trebuie să stau și mai mult cu cartea în brațe: intram în pregătirea pentru admiterea în liceu. La seminar, abia ieșeam în oraș, așa că mi-am luat gândul de la artele marțiale; am rămas cu dorința. La facultate, eram liber să mă antrenez oricât; costa peste buzunarul meu, așa că am amânat-o din nou. În Caransebeș, când am fost primit printre bărbați, n-am găsit, pur și simplu, ceva pentru mine. Abia în 2006 am intrat, iarăși, într-o sală de antrenament. Oasele se leneviseră, articulațiile dureau, iar ligamentele se chirciseră ca stafidele. Am tras de mine și am început să mă mișc. Să mă îmbrac în alb, să-mi pun o centură și să merg desculț, a fost o răsplată în sine. Nu știam dacă și cât voi progresa, dar eu eram, deja, mulțumit: eram înăuntru, iar mie mi se părea destul. Sala de antrenament mi se părea patria dorită: contează ceea ce faci, ceea ce poți, ceea ce știi, ceea ce este obținut și controlat cu efort personal. Nu lovea nimeni în locul tău, nu rezista nimeni altcineva galopului inimii tale: nici unchiul de la prefectură, nici mama, nici Fănel de la scara doi. Era pe bune; ce balsam! Eu, cu mine. Consideram kata peste puterile mele. Pretinde un așa grad de automatizare a luptei, un așa nivel de renunțare la gândirea luptei , că mi se părea, totul, de neatins. Un fel de rugăciune fără gânduri a artelor marțiale. Ajungi să lupți ca în kata doar dacă te-ai dedicat total. Mișcări și așezări precise, lovituri și blocaje clare, nimic inutil, fără risipă de efort, totul făcut în vederea a ceea ce urmează. Eficiență maximă, zero reziduuri. Eu eram mai bucuros de kumite. Sensei mă numea măciucar, căci pierdeam fiecare luptă din cauza depunctărilor. Mintea mea nu controla furia. E greu să faci diferența între a controla și a distruge. Ca să câștigi orice luptă, mai întâi înveți să le câștigi pe cele cu reguli…

Cele două chimonouri se înmuiară, dintr-o dată, galbene de sudoare. Foșniră ca pentru un salut de rutină și se așezară la uscat, lăsându-mă să plec. Mă târâi pe scară, jos. Închiseră, în urmă, ușor.

Reclame