Tu era doar pentru Dumnezeu și încă doi, trei

Mata, matale

Nu m-au lăsat să vorbesc cu tu cu oamenii mai mari decât mine. Mamaia m-a corectat mereu, pân’ am învățat. Celor străini și care păreau de la oraș, după îmbrăcăminte ori după ton, le ziceam dumneavoastră. Celor mai mari, dar din familie, din neam ori din sat, le ziceam matá ori matale. Când am auzit forma tále sau tălică mi s-a părut că am ajuns în altă țară; așa de prins între hotarele ogoarelor de pe la noi eram! Tu marca un maxim: în rudenie, în prietenie, în rivalitate. Când te certai, te bălăcăreai cu unul căruia îi ziceai, înainte, matá, acum îl drăcuiai, îl blestemai și îi ziceai direct pe nume, nu Nea Ioane sau Finu’ Iancu, și-l tutuiai cu poftă. Era semnul că nu mai dădeai pe el nici doi bani. Dar cel mai firesc era să vorbești cu matale. Asta însemna că te recunoști mai mic, mai neînvățat, mai nepățit; și că ceri ajutor, ocrotire, dragoste cuminte. Meritai asta doar pentru că te-ai născut mai devreme, mai înainte cu câțiva ani. Și frații vorbeau între ei tot așa: celor mari li se zicea nenea ori dedea. La ei alergai când te bătea cineva, îți lua vreun paznic vaca la gloabă ori îți înțăpai roata de la bicicletă. Cei cu frați mari erau intangibili; de frații mari ne era mai frică decât de gurile repezi și nefiresc de pițigăiate ale mamelor ori de biciușca vreunui taică. Problema cu matale era că nu avea plural. Nu era permis să spui voi celor cărora le ziceai mata. Așa că spuneai Mata, tataie, și matale, mamaie… când trebuia să li te adresezi amândurora deodată. Se simțea că le dăruiai, de fiecare dată, o plecăciune.

Dumneata mi se părea de nesuferit. Nu-l înțelegeam, pentru că avea ambiguități nepotrivite pentru un copil care duce gâștele și bobocii la izlaz, să ciugulească iarbă. Era mai aproape decât străinul dumneavoastră, dar mult mai departe decât mămosul matale, îmbrăcat în flaner de lână de oaie și pieptar de miel. Dumneata părea un fel de om de la tine de pe uliță, pe care-l știi de mult, de când căra apă de la fântâna din drum, pe care nu l-ai mai văzut câțiva ani și care se întoarce pe la țară cu pantaloni la dungă, sacou cu pulovăr verde și cravată roșie, mirosind a parfumuri de care ți-e frică. Acest dumneata îmi dădea fiori: era pentru cei suficient de aproape ca să te lovească unde te doare mai tare și destul de departe ca să nu-i atingi niciodată. În plus, părea că știe, despre tine, lucruri: dacă ai furat de la colectiv, dacă nu ți-ai luat bilet la rată, cu cine te ții sau dacă ai în pod, sub țâglă, câțiva galbeni și-un tablou cu Regele…

Reclame