O să fie de Vovidenie!

Se sculă de noapte; auzea oamenii trecând pe drum, tușind ori vorbind ca pentru a speria întunericul, mergând la autobuzul de cinci. Era înnorat și bătea vântul. Păsările nu se risipiseră prin curte, încă. Rațele, doar, măcăneau ritmat, ca un ecou a ceea ce le necăjea venind de prin curțile înghesuite, de prin casele prea apropiate unele de altele. Voia să se gândească la dormeza care scârțâia rău, sau la bruma care o oprea să pună în grădină, sau la via care trebuia legată și săpată, sau la el, care nu mai vedea de ceva vreme, stând, acuma, ca un copil, pe lângă casă, luminându-se și întinerind, parcă, la față. Dar nu putu. Visul fusese prea clar, prea aproape, prea la trezire pentru ca să nu-l simtă nu ca pe o prevestire, nu ca pe o poruncă, nu ca pe o tragere de mânecă, ci ca pe o șoptire, cuminte, la ureche.

Păi, atunci, așa! Ieși la foc. Aduse un braț de lemne, din grădină, surcele, coceni și o mână de paie. Dădu cenușa din vatră, mătură, parcă, un pic, și suflă ca pentru a se asigura că totul e lună. Puse țăstul, aprinse focul, aduse tuciul mic, negru. Coaja mămăligii de aseară se înmuiase și se dezlipise, plutind. Îl frecă bine; frecă și masa mică, de lemn, rotundă, cu trei picioare puse la margini, și o așeză în mijloc. Lângă țăstul care se încingea așeză pirostriile pentru tuci. Apoi, alte pirostrii, alt tuci. Pusese de cu seară căpisterea cu pâinea la crescut, în casă, pe soba nelăsată să se răcească de tot. Se lumină de ziuă și începu să alerge, cu dușmănie, parcă, după un cocoș. Dădu cu un lighean după el. În prinsă. I-l tăie, în poartă, primul om care trecu pă drum: Vino, mă, Luci, și taie-mi, și mie, cocoșu ăsta, găsâ-l-ar boala!, că io nu poci… Piguli cocoșu; îl pârli bine, la flăcările ce lingeau marginea țăstului. Pisica se milogi a foame printre picioarele ei. Na, la mama, și tu. O goni, la urmă, de frică să nu-i calce în tava pusă jos ca să deseneze, cu o furculiță apăsată potrivit, o cruce și niște flori spoite cu ou. Trase jarul afară de sub țăst și băgă pâinea. Pare că mișcările i se încetiniră când ridică cenușa bine pe lângă clopotul ei de pământ și balegă, pentru a doua oară. Poate că și de somn, poate că și de plăcerea focului, poate că de un gând mai adânc, ochii i se deschiseră larg și pieptul se lăsă înainte, spre vatră, ca într-o mângâiere. Era liniște. Ei, lasă!, zise. Se sculă dintr-o dată și puse masa. Șase străchini, pentru ciorbă. Cu tot cu linguri. Câte o bucată de pâine; șase farfurii pentru tocana de cartofi cu mărar; brânză de la oi și șase pahare cu vin dintr-un butoi abia început, ținut pentru Paști. Cădea așa de spre vară, anul ăsta! Își aduse din odaia de la drum șase batiste în care înnodă câte o lumânare. Când fu gata ciorba, puse în străchini. O altă lumânare, înfiptă în mijloc, fu aprinsă. Luă jar pe gura lățită a unui vătrai, picură câțiva bobi de tămâie și, ocolind masa, începu să scalde în fum toată mâncarea, toată bucătăria, pe ea și toată casa. Când termină rugăciunile pe care le știa, o luă de la cap. Făcea cruci cu fumul, privind undeva.

El veni mai târziu, încet, pe lângă perete, bucuros de mirosul de pâine. Ce faci, fa, aci?, întrebă într-o doară, punându-se cu spatele spre vatră, pe pragul înalt ce da către prispă. Pă bălii fac, dau dă pomană.

Îi luă o oră să se ducă la șase case vecine, una după alta. Striga la poartă, ieșea femeia și primea zicând Bodaproste! Aștepta, apoi, coșul gol.

Lui îi dete ultimul, la sfârșit, după ce-ți trase sufletul o țâră. Luă și lăsă totul, orbește, pe masă. E!, zise, ca și când ar fi tușit, și-și făcu curaj. Și tu visași? Ea răspunse repede, tare, de frică să nu-i tremure glasul. Visai. Mă duc io, întâi, la toamnă, după ce culegem porumbii. Vii și tu, după un an. Scoase a treia pâine, o înveli cu un prosop și o puse pe capacul coborât al unui aragaz.

El se ridică încet și ieși bâjbâind. Mă duc să-l strig pă Mitel a lu Ciotec; o fi adus căpăstru ăla…, zise. Lumina zilei îl cuprinse deodată făcându-l să pară o văpaie care se mișcă nesigur, bolnav. Ea se agăță cu mâna de corlată când simți cum o fulgeră, străbătând-o dintr-o parte în alta a burții, o durere nouă. Se ținu bine, închise ochii, lăsă capul în piept și începu să murmure doamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemădoamneodihneștemă

Niște câini lătrară pierdut, spre pădure.

Reclame