Învățasă călușu dă la tac-so;  

 

l-a sculat într-o dimineață: Hai, mă, Jane, să te învăț călușu, că acu te faci mare! Lu Jane îi era somn; dă frica ploii ce sta să vină, nu să lăsasără, ieri, până nu adusăsără acasă toți cocenii pă care-i aveau pă câmp. Au dăscărcat până noaptea, împlinind ditamai două șurile. A mâncat în sâlă și a adormit îmbrăcat, fără să să mai spele nici măcar pă picioare, lângă vatră. Trebuia, însă, cu noaptea-n cap, să să gătească d-adăvăratelea, ca un călușar: cu pantaloni albi, ca pă vremuri (îi veneau mari, dar era bucuros dă ei); cu cămașă cusută frumos, care trecea dă șolduri, făcându-l să pară flăcău; cu bete lungi, petrecute în cruce și pă față, și pă spate, din care atârnau, spre picioare, fâșii ca dă un cot; cu opinci prin care simțea fiecare pietricică dă pă șușea, dar care aveau pinteni dă fier, dă parcă ar fi trebuit să călărească zmei, nu alta; cu ciucuri mari, dă lână colorată, pă pulpele dă jos ale picioarelor; cu pălărie neagră, îmbogățâtă cu clopoței, cu mărgele și cu cozi lungi de tricolor, pă spate. I-a dat ș-un ciumag, cu trei clopoței legați cu ață roșie spre mână. Când să mișca mai tare, suna ca un cal ce trage o căruță plină de oameni veseli spre bâlciul dă la Fâsâieni. Era bine!

Au făcut așa toamna toată, parcă. Doar duminca îl lăsa în pace. Vreo două ore, dimineața, înainte dă școală. Cel mai mult îl năcăja îmbrăcatu- dăzbrăcatu. Și a trecut prin toate: cum să face plimbarea dă la început, cu ciumagu ridicat și repetând chiuiturile vătafului, mergând ca un cal dresat; cum să joacă ivita; cum să joacă alunicu și alumitru; cum să țâi pasu cu ăi mai mari, învățaț, la cinci în față, cinci în spate; să cunoască maldăru mic și maldăru mare sau să nu rămână în urma ălorlalț, la rândunica. Slăbisă ca moartea. Tac-so trăgea dă el, îi mai da câte una după scăfărlie, iar în sat să lăuda la toată lumea: Bă, Jane al meu a învățat călușu; mai am să-l învăț floricica, și gata! O să fie cel mai tânăr vătaf dân sat, vă zâc io! Și-l credeau: al bătrân a lu Ciumplilă, Pătru, era sânguru dân tot satu care știa s-o joace; dacă zâce că-l învață pă fi-so, Jane, așa e. Trece vremea; vin ăilalț, mai tineri, dân urmă… E bine!

În noiembrie, după sărutatu mâinii, când jucau floricica precum nebunii, prin curte, chiuind și strigând dă parcă erau Rusaliile, au venit și l-au luat. Securiștii dreacu, arde-i-ar focu! L-au ținut câteva zile; l-a adus acas o salvare ruginită, dă la primărie. Era pă dă rându bătut și fără să cunoască ceva. A murit repede. Plângeau toț, dar n-a avut nimeni curaj să zâcă nici pâs. Jane râdea ca prostu. La înmormânatare a mânat caii dă la căruța ce căra tronu; avea o biciușcă frumoasă, și-și adusese, dă la un unchi dă peste Olt, hamuri noi, cu ținte aurii. Jalea cuprinsese tot, dă la Capu Malului, dă la Gârleanca, dă la Ciobănița, dân mijlocu pădurii, până sub coastă, la mănăstire, la Văleni. Era aproape iarnă.

Păi au încercat să-l ia cu ei, în fiecare an, cu călușu. Ca iel nu juca nimeni. Numa că să punea în cur, jos, unde-l nimerea, când ajungeau să joace floricica, și începea să plângă, să jelească. Nu puteau să facă nimic; l-au rugat, l-au certat, l-au crezut când le-a promis, l-au bătut, toți, ca să-l trezească, l-au ținut întins și au jucat hora călușului peste zvârcolirile lui. Nimic. Le-a stricat jocu dă câteva ori, în primii ani; când începea el să urle, și celor mai crânceni li să înmuiau ochii și lumea se risipea repede. L-au dat afară dă tot, până la urmă. În atâta timp ajunsese să nu mai fie dăcât unu care s-a scrântit dă tot când i-au omorât nenorocițî ăia pă tac-so. Era păcat!

Părintele Șopârliță îș adusă aminte dă toate astea într-o clipită. Tocmai zâsese, cu o voce stinsă, moale, Iară, și iară, plecând genunchii noștri, Domnului să ne rugăm!, și strâmbându-se dă la durerea dă șale, își pusăsă genunchii pă o pernă mare, pufoasă, când Jane, zdrăngănindu-și pălăria dă călușar și vestindu-și pintenii, să opri în mijlocu oamenilor de lângă altar; începu să geamă și să să întindă, cât era dă mare, sub policandru, lângă coșurile cu pomană. Părintele să opri. Lăsă molitfelnicu jos, să ridică și să întoarse spre bietu om, năcăjit un pic, parcă. Ce ai, mă, Jane, ce ai? Spune, mă, Jane, de ce nu te oprești dân jelit? Lasă, mă, Jane, c-au trecut atâța ani, acu…! Lumea tăcea și nu să ridicasă nimeni altcineva dân genunchi. Șopârliță vru să-l ia în brață, dar să suci; luă prapuru ăl mare, pă care-l văzu răzmat dă un Sfânt Dumitru cu o sabie necrezut dă lungă, și, ridicându-și un pic stiharu, începu, dintr-o dată, să joace. Uite, mă, copilu mieu, cum să joacă floricica! Uite, mă, Jane, cum să joacă călușu: pân la cap, bă, pân la cap, nu așa, că tine...! Cu veșmintele ridicate până spre genunchi, ca să i să vază bine picioarele, părintele călușărea ca un apucat. Lovi policandru cu ciumagu lui dă trei metri, și o ploaie dă stropi dă ceară îi acoperi capu, barba și umerii. Hai, mă, vătafu lu tata, adu-ț aminte, pupaț-aș coadele tele, mâncaț-aș sufletu tău dă baiat cuminte! Uite, hai că știi, copilu mieu! Jane să trăsăsă spre colțul unui perete, pă ciuci, proptit și tacând bosumflat ca într-o dimineață cu brumă când te trezește tac-to ca să aduci la căruță caii priponiți în grădină.

Popa termină dintr-o dată, lăsându-și bâta în mâinile țârcomnicului. Tăcând mâlc și ștergându-și fața cu mânecuțele amândouă, intră în altar nemaivoid să vază pă nimenea. O lumânare căzu cu zgomot mare din policandru; oamenii începură, apoi, încet, să se foiască spre ieșire.

Pă poteca cimitirului, pus pă colțul văruit al unei gropi, Jane își scoase opinca stângă. Dă-mi, fă, Geto, un ac! Sfredeli, cu grijă, carnea bătătorită și albită dă mers și dă nădușeală, și-și scoase un mărăcine. Era mare, negru, puțân galben spre vârf. L-oi fi luat, gândi, mergând încolo ș-încoace…

Reclame