Verdele feluritelor ierburi

este ca o laviță bătrână pentru toate amintirile sale. Despre primul strat de iarbă povestește fără ca să poată deosebi prea bine verdele unei mochete de pe sală, cauciucată pe dos și neplăcut de artificială pipăitului, de verdele moale și umed al unor mușchi ce creșteau pe lângă casă, între tencuiala temeliei și dunga trasată riguros pe pământ de stropii ploilor care cădeau de sus, de pe tabla acoperișului. Era primitor și tăcut, o liniște ce statornicea, cumva, în umbra streșinii, la mijlocul zilei, sentimentul întâmplărilor dinlăuntru, știute și ziditoare doar ție. E verdele lui de referință; nu-l poate descrie, așa cum nu poate spune, un exemplu, nici cum este verdele metalic, ca de la oraș, al vagoanelor de tren. Cele două verde erau la fel vederii, dar aplecarea atentă, mângâierea, le dădea pe față firea.

Alt verde: al mărăcinilor de pe câmp. Toți mărăcinii au un verde rău, ușor de ghicit precum căutătura unora. E un verde nehotărât, la răscrucea dintre alb, gri, albastru, crud de fotosinteză. O culoare spălăcită, care sclipește în soare. Fură multă lumină ca să strălucească. În absolut în toate cazurile, acest verde are țepi, cum ziceam. Cel mai urât îi era de mărăcinii care se prind, cu zeci de cârlige și harpoane, de lâna oilor. Mai scapă de aștia, cumva, dacă poți! Abia când se uscau, se făceau maro, începea strângerea lor: înțepau mai puțin, înmuiați de trecerea timpului. Toți mărăcinii înalți, cu măciulii generoase și înfloriți în alte culori și forme neverosimile, ca de pe altă lume, și i-a făcut dușmani, că prea semănau cu turbanele turcilor din povestirile de la școală, și a început să-i învingă pe toți retezându-le, într-o fericită osteneală, căpățânile, cu o bâtă de cioban, lucioasă și arsă înflorat, de la obor.

Verdele ierbii pentru porci îi era cel mai aproape. Al volvurii cu flori albe, delicate, lipite așa de strâns de pământ, care se putea culege doar sacrificându-ți buricele degetelor; al mohorului ce creștea drept, ca o armată de voinici eroi, și se putea rupe cu mănunchiuri bogate, dintr-o simplă răsucire a mâinii, lăsându-te să-ți umpli repede sacul de trei bănicioare, îndesat cu piciorul; al frunzelor de floarea-soarelui, puțin aspre și înțepătoare, fierte și tocate, apoi, pentru bobocii de rață și puii de curcă, cu mălai, ouă sau brânză nesărată.

Verdele din curtea casei a fost obținut greu, mai târziu. A zgârmat tot pământul, adânc, strecurându-l, aproape, ca să strângă cuiele și fâșiile de tablă pe care hărnicia unora le ascunsese pe-acolo, risipite incredibil de uniform. A ieșit o iarbă cuminte, domesticită de tot, de-a oamenilor care stau în jurul casei pigulind dezordini mai mult imaginate și punând linii în veselia sălbatică a buruienilor.

Nu știe ce ierburi au inspirat verdele pietrelor prețioase ori pe cel din ochii manechinelor brunete, din geamuri. E mai bine să-ți fie frică de câmpiile astea, își zicea mereu, facându-se să uite de chemări pe care nu le credea a bine.

Verdele altor țări este rar. Soarele prea simplu, prea doar o simplă stea, îl îngălbenește repede și orizontul îi aruncă omului mii de kilometri pătrați de dezolare printre golurile din suflet. Îl face să trăiască un fel de sfârșit al lumii cunoscute, a părinților lui, ori un început al unei alte lumi, nedorite, intuită ca dușmănoasă, ceea este, zic eu, și mai rău.

Nu i-a plăcut verdele veșmintelor în care a fost preoțit; prea crud, prea tânăr, prea cu altele. Ar fi fost mai potrivit un verde sobru, ca de Rusalii, fără desene și piruri vrășmașe, aurii, ca din viile săpate înainte de Paști. Unul ca dintr-o putere neauzită, nebăgată în seamă, cuminte, dar biruitoare prin flori simple și prin îngustimile dintre temelii și stropii de ploaie în care știe să crească moale.

Reclame