Îl auzi strigând la poartă:

poarta

Hai, vii? Era sigur că-l cheamă să se întreacă iar trăgând o fugă până la Iancu, pe ulița ailaltă. Îi era foame; avea o bucată de pâine de la oraș, de Steaua. Nu era la fel de bună ca cea făcută în casă, în țăst, dar acum o prefera p-asta: atunci când o întingeai în oala cu mâncare ce mai sta un pic la foc, să se facă, să îmbiba bine de tot cu ce era mai gustos; puteai, așa, să iei și să mai ieși o țâră pe drum, la joacă. Făcu, deci, și acum, așa. Se fripse pe limbă, iar grăsimea încinsă, galbenă, a tocăniței de roșii, i să prelinse pe dosul palmii drepte. Ca să nu-și mânjească tricoul cu dungi albastre, de marinar, mergea aplecat, sorbind ce se putea, de pe la margini, spre poartă. Mâncă, până la urmă, tot, cu înghițituri mari; îl durea pe piept, în jos, acu…

Haideți, bă, cine e primu? Aveau ogoiul deja trasat pe pământul măturat și bătătorit bine, de sub mărul ăl mare de la Georgeta. Îi fu necaz nu că începe Nicu, ci pentru că nu mai avea lipia cu care jucase ieri: o uitase pe undeva. O lipie bună făcea jumate de victorie; dar era târziu, acu. Găsi repede, în drum, o piatră roșie, lucioasă, și și-o luă. Repetară regulile: nu se calcă linia decât la târșit; nu se calcă lipia; cel mult două sărituri în clasa cu lipia.

Nicu aruncă în prima clasă. Sigur pe el, senin, grav ca un chirurg. Direct în mijloc. Lipia nu săltă deloc. Când sări, doar în piciorul stâng, pe care avea precizia unui fotbalist, ateriză exact cât, fără să fi atins piatra, cu o răsucire de doar câteva grade pe călcâi, să o lovească suficient de bine pentru a o trimite în clasa următoare: tot în centru, tot bine poziționată. Sări, echilibrat perfect, după ea. Își ținea mâinile ca pe niște aripi pregătite să lovească aerul; slab, aproape tuberculos, înclinat mereu spre stânga și cu piciorul drept ridicat nu prea mult, părea un cocostârc care pescuiește din stâncă în stâncă. Și tot așa, până o scoase din ultima clasă; totul mergea repede, fără greșeală. Ultimele patru clase, ultima jumătate, deci, le făcu pe piciorul drept. Traiectoria lipiei se schimbă, precizia scăzu mult. Începu să arunce lipia mai spre marginea din stânga lui, pentru ca să-și câștige spațiu. Dar la ultima aruncare puse lipia pe linie, pe lungimea ogoiului. Greși, așa că fu oprit; intra următorul.

Hai să luăm dude!, zise. Ceilalți doi bănuiră că greșise intenționat: îi era foame. Nicu lovi cu talpa goală unul din duzii pletoși de la poarta lui Niculae al Bălașii. Se retrase repede, lăsându-le să cadă în țărână. Se întoarse negru pe la gură, cu mâinile pline, înnegrite și ele. Râzând tare, dădu ocol ogoiului într-un picior, din ce în ce mai repede, până fu să cadă. Autobuzul de unu opri în stație. Praful șoselei de piatră începu să se așeze, iar oamenii, puțini, coborâră împreună cu un puternic miros de pâine, pungi de plastic și motorină.

Io mă duc pân la Ghiret, cu articulata. Și urcă repede, prin spate. Șoferii îi lăsau să urce și să se plimbe prin sat preț de două stații. N-aveau stare: se mutau de pe un scaun pe altul, de la un geam la altul, din față în spate și invers, făcând gălăgie și salutând toți oamenii pe care-i vedeau pe la porți ori pe drum. Articulata se umplea de praful care intra pe la burduful rupt, pe la ușile care nu închideau bine sau pe geamurile deschise. Dar lor le plăcea: era ca și când și ei s-ar fi întors de departe.

Hai, odată, la masă, cât mai stai anapoda? Vergi se puse în două picioare, aruncă lipia la întâmplare și fugi în curte. El dădu s-o ia și să și-o facă a lui; mâine, sau pe seară, o să-i fie mai ușor… Ceva îl opri și se așeză, resemnat, pe banca de lângă gard, sub măr, bălăngănindu-și picioarele. Între degetele unuia se mai vedea, încă, balegă din oborul oilor. Ar fi vrut s-o rupă la fugă spre casă, dar mai stătu cât un gugustuc frumos, în vârful unui stâlp de telefon, să termine de cântat.

Întorși de la cantonul din pădure, caii lu nea Jenică, lăsați la Onica la poartă, mănâncă din căruța la care sunt legați, gonind muștele cu coada. Gâștele lu Mitrică al Radii vin de la izlaz și gusuie la poartă necăjindu-se să intre. Spre dreapta, mai încolo, Oada, făcându-și trei cruci, plescăie cu ciutura în fântâna din drum de la care ea și ai lu Stancu iau apă. Probabil că Nicu coboară, acum, din rată, începându-și drumul spre casă.

Reclame