Nu poți să pleci cu mortul la groapă

 

Sande

 

dacă nu scrii, mai întâi, doliul, pe care trebuie să-l lași pe zidul de la drum al casei. Asta e de demult. De când există morții, sau de când exită scrisul, sau de când existăm noi, cei care nu ne aducem aminte de case fără doliu la șușea. Așa că și ei aveau de făcut, acușica, unu.

Murise Ilie a lu Cioaie, bătrân și lămurit. Zăcea în casă, în camera de la mijloc, în tron, pe masă. Ca să treci în partea-ailaltă trebuia să te lipești de el, să te tragi încetișor, mergând în lateral, să te proptești în latura dinspre cap a cutiei de lemn și să te ții de ea până simțeai că nu mai e nimic pe jos, pungi ori covoare strânse, care să te întindă, cât ești de mare, pe jos. Simțeai miros de om învechit, de scândură nouă de brad, de haine și învelitori de plastic, de lumânări ieftine, luate din piață, de coceni arși într-o oală de pământ și, din când în când, de tămâie. Reuși, cu greu, să dăschidă gardilopul. Trase jos, aproape cu ciudă, un maldăr de haine; avea, pe undeva, p-acolo, o pungă cu material negru, cumpărat special pentru când o fi. Mai găsi doar o bucată mică, mototolită și încrețită pe la o margine. Aruncă hainele la loc, punga goală după ele, și se lăsă cu șoldul drept pe ușă, care se închise supusă.

Na, mă, Fănele, scrie tu, că n-are cine! Băiat dintr-a șasea, venit din capul satului, că erau rudă. Își întinse pânza bine, pe masa lungă, de blăni albastre, cu picioare de fier, ca să se strângă și să se mute repede de la o curte la alta. Era tăiată inegal, în grabă; rămăsese doar ea după ce vreo zece femei își făcuseră basmale de mort din pungă. Se dădu mai încolo, ca zeama de la sarmalele ce se găteau în capul mesei, pe o mușama, să nu ajungă până la el. Curtea era plină de gălăgie. Din spate îi venea, din când în când, un val de fum amestecat cu căldura focului la care fierbeau niște tuciuri pentru masa de la 12 și pentru pomana de după îngropare. Sande, milogul satului, stătea la poartă, cu paltonul lui de Napoleon, înghițind în gol și râzând, de toți, ca prostu.

Se hotărî să ceară ajutorul unuia mai mare de pe-acolo, care se ascundea pe o trupină, într-un colț al curții, temându-se să nu-i mai mai găsească vreo babă, iar, cine-știe-câte rațe de pigulit. N-aveau vopsea albă, n-aveau bronz. Hotărâră să scrie cu o coajă de săpun de casă, găsit pe ghizdura fântânii, până se duce vreunul la școală, să aducă niște cretă. Peste cretă vor trage, apoi, cu ceva mai trainic, mâine sau poimâine, numai să cumpere. Desenară un pătrat mare, pe pânza neagră, rărită și urâțită, lăsând câteva degete libere, care se vedeau inegale, la margini. Le vor prinde în piuneze, apoi, pe după niște stinghiuțe, ca să stea. Pe primul rând scriseră CIOAIE ION. Dedesubt, 76 ANI N 1925 D 2001. Își dădură seama că nu mai e loc, așa că făcură literele mai mici, pe ultimul rând: NU TE VOR UITA SOȚIA ȘI COPII. Atent să-l înghesuie, ultimul cuvânt le ieși ca și când fiecare literă s-ar fi îndoit de genunchi ca să rămână pe poteca de sub creanga mult prea lăsată a unui tecar. Pregătiră, apoi, fire ca să tragă curent la becul ce trebuia atârnat deasupra doliului; le răsuciră împreună, și le probară, la priza din capătul sălii, spre drum. Le scoaseră printre aripile ferestrei, care stătea, acum, aproape neînchisă, și le puseră o dulie, pentru un bec de 25, mai slab. De dulie se ocupă Mitică a lu Ciotec, care era electician la Carbonoase, că lor le era frică. Bătură un cui în tencuiala peretelui, nu mult sub ciubuc. Mitică văzu cum sunt băgate firele în priză, și puse un ștecher: Luați foc, bă, ca proștii!, zise supărat.

Mâncară toți de pe uliță, rudele de aiurea, câțiva săraci. Lui Sande îi duseră la poartă; mâncă așezat pe o grămadă de piatră. Dică a lu Măneață o adusese din Olt ca să facă, din ea, bolțari de ciment pentru o cocină. Părintele veni, cu țârcomnicul, să ia mortul. Cântau frumos; rugăciunile le ziceau încet: își aduseseră aminte de morții lor, sau de moartea lor, și le venea să plângă. Țârcomnicul se asigură că Ilie e scos din casă de oameni siguri pe picioarele lor, zdraveni și cât mai nebăuți. Făcându-și loc spre curte, spre drum, dădură jos o bucată mare din tocul ușii; varul tencuielii dărâmate rămase lipit bine pe un colț al păturii de atârna peste marginea sicriului.

Când mortul se depărtă de casă, Fănel scoase doliul. Se simțea un om mare, pe mâinile căruia se lasă o gospodărie, sau o postață de porumbi, sau o căruță cu iapa neînvățată bine. Găsi o scară și o duse la drum. Cuiul pentru bec îl bătu din nou, acum prin șipca de sus, care se crăpă. Dar sta. Răsuci firele în jurul cuiului, iar becul începu să atârne deasupra literei A, dând o lumină slabă. Bravo, bă, Fănele!, zise Nicu a lu Diboc. Avea în mâna stângă o găleată de fier, d-o vadră, plină cu vin; în dreapta, o cană de tablă. Trebuia să meargă în urma mortului, după femeia care arunca grâu pe drum, ca să nu se facă mortul strigoi, și să dea puțin vin tuturor. Așa că începu cu Fănel. Care nu se bucură decât de prima înghițitură, căci la a doua o auzi pe una de la Criva, tot din neamul lui Cioaie: Da, bine, bă, dă nepoț nu zâci? Și unde e poza cu unchiu Lie?! Că tre pusă musai. Tăiară o poză scoasă dintr-un tablou care aduna alte câteva. Cu foarfeca, despărțiră de tânărul grănicer Ilie pe un caporal mândru de Kalașnikovul său. Îl prinseră cu un bold, sus, într-un colț, lângă I. Puseră și aracet, adus repede de Anișoara, care lucra la oraș, la Textila. De nepoți și alte rude, nu mai era loc. Aracetul textilistei intră prin hârtie, și fața bietului mort începu repede să nu se mai vadă deloc.

Lovind o piatră mai mare de pe jos, Sande plecă și el, cu o pungă plină de resturi de pe masă. Soarele se arătă un pic și îi făcu negreala de pe ochi să se vadă ca strălucind tare.

Reclame