Ionel a lu Răchită tunde cu o mașină de mână, frumoasă, de inox, adusă din URSS

2006-10-08 04.40.56

de profesorul de matematică de la școală, ieșit cu o excursie. Taie rău, iar frizerul se ajută, din când în când, trâgând, un pic, de părul clientului. Ca să-l tundă, îi mai puse un burete gros, de scaun de tractor, pe taburetul pătrat. Lui îi dau lacrimile, dar tace; să te tundă a lu Pătul, cu foarfeca, e și mai rău: rămâi cu scări, cu ciupituri și poate chiar cu pecinginile lui, cum zic unii. Răchită miroase a țuică de corcodușe, albicioasă și slabă, a nădușeală învechită în cămașă și a praf de stropit varza din grădină.

Se duse, încet, cu gândul la digul de irigat de lângă sat, unde acum trebuie să se fi strâns juma de sat. Dar se întoarse brusc pe prispa omului când îl auzi strigând: Bă, Iane! Pune, bă, pă Gabi Luncă! Fi-so, parcă, atât aștepta, că picapul începu repede să cânte de la geamul unei camere mai din dos, umplând curțile de la vreo trei case cu veselia tarafului. Sau cu tristețea lui, că văzu imediat că nu știe să desfacă apele.

Spune, spune, pui de corb: Peste Argeș, e vreun pod? i se păru cea mai frumoasă melodie pe care a auzit-o vreodată. Mai frumoasă decât au cântat și vor cânta toți țiganii de la Tomeni, de la Piatra sau de aiurea, mai frumos decât tot ce cântă orchestra lui Paraschiv Oprea, la televizor, duminica, mai frumos decât Una paloma blanca, de pe un disc mic, adus de un unchi student în București, și chiar mai frumoasă decât Sacrifice, a lui Elton John, cântată de pe benzi de magnetofon, în drumul mare, noaptea, pentru tinerii și copiii strânși în praful din fața unei case cu nuntă. Acordeonul e clar, precis, sigur pe melodie. Împreună cu vocea, răgușită și înecată puțin, forțată să cânte unde nu-i comod, ca și când niște copii și-ar preface glasul după ce s-au întrecut, la Ciobănița, în cine zbiară mai tare și mai mult, desenează o horă pe care n-a văzut-o nicicând, dar pe care o închipuie mergând spre mijlocul cercului, înainte și-napoi, la stânga puțin, la dreapta tot așa, într-o bucurie a nehotărârii, ca să continuie spre înainte cu toate fețele surprinse de glumele viorii secondate de balansul țambalului și de contrabasul frecat cu pricepere de unu negru rău. N-are cum să nu fie unu negru, bătrân, nebărbierit, știrb, descheiat la mai toți nasturii cămășii în carouri mici, și care zâmbește mereu, privind pieziș în sus, cu sprâncenele ridicate a mirare, ca în fața unei arătări de pe lumea cealaltă. De unde, naiba, au scos melodia asta?!, se întrebă. I se păru, dintr-o dată, tocmai când o foarfecă se opinti neputincioasă în cuta subțire a pielii de pe ceafă, că e închis într-un loc ce lui nu-i va naște niciodată, în cap, o alcătuire de care alții, de departe, să se tulbure vrăjiți, ca el acum, și-i veni să plângă ca prostu. De supărare sau de resemnare, că nici aici nu știu să se deslușească ori să despartă în sine vreo apă a gândului. Plecă spre casă abătut, întins, pe lângă garduri, un pic absent, tuns urât, mirosind a locuri străine. Părea că luase bube dulci, ce se lipesc pe dinăuntru: te duc un pic la stânga, un pic la dreapta, tot înainte, amețit într-o nesfârșită îngânare de cântece frumoase auzite din întâmplare.

Intră în curte. Câteva coțofene cârâiră blând, a vară definitivă, în salcâmul din fundul grădinii.

 

Reclame