Dragule, vreau să-mi faci o icoană!,

 

Foto credit: contemporary religious art

 

îi zise. Eu nu știu să pictez, dar îți voi spune- iartă-mă, bunule!- cum trebuie să fie! Pictorul nu clipi deloc; pe față nu i se văzu nicio urmă, oricât de mică, de surprindere. Își scoase telefonul, îl așeză pe măsuța de deasupra cutiei murdare de gunoi și porni înregistrarea. Vă rog, spuneți-mi ce vreți. O să ascult de multe ori, până înțeleg tot. Când e gata, vă sun. Bătrânelul cu păr lung, în coadă, îmbrăcat în halat negru, soios şi sticlos, de vechi angajat al unei închipuite fabrici de spălat podele, se foi un pic pe scaunul maro al compartimentului de tren și, plescăind straniu, parcă a poftă de mâncare, hotărâ ca dintr-o grabă a morții:

Așa… Gavriil este trimis, din Cer, la Fecioară, s-o întrebe dacă primește, în pântece, Cuvântul. Cunoști icoana, ai văzut sute de variante, le-ai studiat, ai reprodus câteva, poate chiar le-ai lucrat ca ale tale. Uite, vreau puține culori, doar câteva linii, gesturi esențiale. Cele două ființe trebuie să pară că dansează, că joacă într-un de demult strigăt al lui Isaia Proorocul. Imaginează-ți, mai bine, că desenezi doi balerini. Doi balerini ruși, da! Apoi, arată-le sfințenia cea mare. Îngerul trebuie să fie înalt, alungit spre contemplație, ca un cârmuitor ce este. Îmbracă-l în alb, dar un alb ca al unei pânze de sac, cumva groasă și nobilă în același timp. Dintr-o singură cusătură, ca în proorocii. Nu-mi plac soldații… Picioarele sunt lungi, corpul este fusiform, poate ca al unei fete abia intrate într-o mănăstire, cu genunchii apropiați într-o reverență în fața a ceea ce este, pregătiți pentru prosternarea în fața a ceea ce se va consimți azi. Sceptrul de domnie e mai de grabă o trestie numai bună de bătut cu ea în cap, peste față ori pe spinări. Lumina sfințeniei, să no strângi, pe toată, în jurul capului, ca în vechime, ci las-o să curgă peste umeri, în jos, pănă se contopește cu pânza de sac, cu postavul lui alb- vânăt. Fă-i pantofii ascuțiți și fini, ca și când nu i-ar trebui niciodată, cum îmi aduc aminte că avea, mereu, Făt- Frumos în cartea mea de povești. Dacă vrei, ca niște opinci ale vreunui pui de român. Cu un pas mic, îl vei arăta ca temându-se. Ori ca mirându-se ca de o taină ascunsă din veac, neînțeleasă. Când va arăta spre Ea, să privească în jos, spre dreapta; așa, toate liniile în care se arată Arhanghelul se vor intersecta într-o multiplă Cruce a Sfântului Andrei devenită, prin arcuirea ușoară a trupului, a brațelor și a aripilor, o spirală spre ceva departe, adânc. A, aripile! Dac-ar avea aceeași culoare cu haina Fcioarei, ce bine! În fond, a ales-o pentru că a plutit peste ușurătatea lumii ăsteia, nu? Preasfânta, fă-o ca pe cea mai frumoasă femeie pe carea dat-o vreodată lumea! Sigură pe scaunul omenirii ei, așezată pe un tron de piatră, sculptat de Brâncuși, în spate cu o fereastră ca din bisericile lui Brâncoveanu: adâncă, dar fără flori. Pune-i un piedestal sub picioare, căci Pământul nu o merită, biata! Capul, să-i fie aplecat spre mesager, dar sfios, ca una atentă la felurite arătări și la mișcările inimii. Fă-o să-și acopere pântecele cu mâneca, de frica prihănirii, dar arată-L pe Fiul ca începând să-i strălucească înăuntru după al ei Fie, mie…!”. Să privească spre sine, spre înăuntru, cu ochii nelămuriți, ca la începutul unei lucrări ce se plinește doar în smerenie, în ascuns. Cam așa, deci! Gavriil trebuie să-ți iasă copleșit de misiune, dar treaz, veghetor, curajos ca unul care a văzut facerea Universului tot; iar Fecioara- uimită de mila Domnului și bucuroasă pentru lume! Tuşi, încheind. Coborî, dintr-un colţ al cuştii în care stăteau, privirea. Închise ochii a resemnare.

Se ridică brusc, ca să coboare la Păușa. Vru să-l sărute, dar se fâstâci. Își dădură, scurt, mâna, prea aproape unul de altul, în picioare, între banchetele față în față. Zâmbi, culegându-şi traista: Cele bune, domnule dragă!

Îi lăsă, timid, un biscuite.

Reclame