Se sculă posomorât, un pic buimac de osteneală,

cai

 

cu o umbră de durere de cap, fără să vrea să apuce pe cineva de vorbă ori să răspundă vreunuia. Nu se întunericise, încă, dar două găini ce se încăpățânaseră să se cuibărească în corcodușul de lângă fântână arătau că nu mai e mult. Își legă geanta, în care ea îi pusese pachetul, în spatele motoretei lui negre. După ce nebunii de copii de pe drum îi băgaseră, vara trecută, un cocean de porumb pe țeavă, se învățase să-și verifice mereu eșapamentul înainte de a porni. Curtea i se umplu, repede, de fum, și câinii de la vreo șase case vecine lătrară acru. Auzi, fă, Geto, să mă aștepți, dimineață, cu iapa pusă la căruță. Mergem să arăm pogonu ăla dânspre Pârșcoveni, că nu mai avem când altădată. Zî-i lu Ilie să urce plugu în căruță dă noapte, că plec mai repede! Hai. Și daț un bănicior dă uroaie calului…Ieși din curte după ce-și trase bine o căciulă cu urechi pe cap.

Ca un fir al Ariadnei de care el habar nu are, mobra îi lasă prin sat, pe șoseaua plină de pietroaie și balegi, o albicioasă dâră de motorină nearsă de tot. Ochelarii mari, de plastic, îl fac să pară un bondar uriaș hotărât să fugă  din satul cuprins, încet, de beucă. S-ar întoarce să mulgă vaca, să stea la poartă, pe marginea șanțului, de vorbă cu Pomană, sau cu Mărioaca, sau să se culce, pur și simplu, dar nu poate. Câteva zeci de vagoane, plimbate spre Corabia, sau spre Craiova, sau spre Sibiu, sau spre București, aiurea, îl așteaptă și în noaptea asta, în depoul de la Piatra, să le măture, să le spele și să le bage, apoi, cu ochii umflați și roșii, în mă-sa. Rămase singur, spărgând orbecăiala de dinainte cu lumina cam chioară a farului dintre coarne. Se trezi, încet- încet; gândul că mâine își va lua de pe suflet încurcătura cu locul ăla rămas în urmă, îl împăcă. Își promise o sticlă de vermut, la mat, seara, cu brigadierul, și asta îl înveseli. Trecu repede prin celelalte sate, aproape nevăzându-le.

Noaptea fu grea. Se puse frigul; dinspre munții care se vedeau spre nord, uneori, în zilele foarte senine, începu să cadă, dușmănește, o lapoviță măruntă și sâcâitoare. Vântul făcea ca prăpăditele alea de trenuri să pară că se mai târăsc, încă, cumva, printre prunii și merii de pe Valea Oltului. Mâncă repede, fără poftă, pe la două, și primi să ia câteva înghițituri dintr-o litră de țuică întinsă, cu resemnare, de unu din Ociogi, mai tânăr. Se învoi; la cinci, când ieși, găsi curtea inundată de jalea câtorva bălți și de galbenul fără vlagă al unui stâlp stingher din care lumina cădea a pagubă. Se grăbi să o ia la fugă spre sat.

Unde vrei, mă, Mărine, să mergem?! Că e frig rău şi cred c-o dă dea ş-o ploaie…, îi zise nevastă-sa. Îmbufnat că i se strică planurile, tăcu. Le trase, la toţi, o înjurătură de irozi, pirostrii şi mămăligi. Îşi descărcă ciuda pe biata iapă tragându-i, şi ei, câteva biciuşti pe spinarea ce năduşi repede de la trapul lung în care fu ţinută.

Când să urce coasta de la Brâncoveni, ea începu să plângă, în spate, pe velinţa aruncată peste un braţ de nutreţ. Ce-ai, fa, că nu ţ-o fi d-acu!, o repezi îndoit în sine, văzând-o că se ţine cu mâna de burta mare şi ascuţită, muşcându-şi tare buza de jos. O luă pe o uliţă mai din dos, mai ferită; credea că dacă trece prin faţa dispensarului pe muere-sa o s-o apuce, dintr-o dată, gândul să nască, aşa fricoasă cum o ştie. Vorb-aluia, că nu i-o veni taman az…

Ajunse în capu locului sleit de urâtul miriştilor neîntoarse. Văzu că nu se poate ara; pământul înnegrit de grăsimea ierburilor se muiase rău. Un abur ca o ceaţă de toamnă ieşea, printre curelele hamului, din pielea roşie a iepii. Velinţa de sub femeie se udase de tot. Îşi dăduse broboada jos din cap; un colţ de-al ei şi-l băgă în gură de teamă, parcă, să nu sperie câmpurile goale cu gemetele ei care se făcuseră mai multe, mai rele. Jumate din părul desprins din legătură îi cădea spre loitra căruţii în care plugul mare se transformase într-o fierătanie de groază, căreia, când deschidea ochii, nu-i putea găsi un rost cumsecade. Mărin aruncă blana pe care stătuse până atunci, desfăcu şleaurile, ciochinarele ulubelor, scoase iapa şi o prinsă de oişte cu frâiele. Ridică fundul din faţă şi, cu amândouă mâinile apucând-o, îşi întinse nevasta pe spate, cu picioarele atârnând spre crucea căruţei; gândi să-şi toarne pe mâini gazul din felinarul ce-i atârna pe coasta stângă. Când chierăiturile femeii fură aproape să despice în fâşii subţiri toate gândurile bărbatului despre dacă a mai văzut sau nu aşa ceva în viaţa lui, se şi pomeni cu copilul în palme. Însă i-l puse repede în braţe, pe pieptul descheiat ca în tablourile cu ţăranii de la 1907, ca de teamă că o să se vadă că nu ştie ce păcatele lui tre’ să facă, acuma, cu el. Se dezmetici în plânsul mieunat al băiatului şi în răguşeala nevestei care-i zicea să taie buricul, odată!. I-l tăie, repede, cu foarfeca mare, maronie, scoasă la iuţeală dintre ulucile căruţei, cu care vara trecută, sub niște salcâmi, îşi tunsese oile.

În sat, îl strigară pă Gheorghe a lu Ponea să vie la dispensar.

Lăsă calul să pască pe lângă gard. Cu faţa curată ca dup-o spovedanie, intră în bufetul de alături şi ceru o cană de apă. O cană mare, Marioaro!

Reclame