Prima oră. Un om iese din lume.

IMGA0387

 

Pavel Dumbrăvescu era hotărât să plece la mănăstire azi, cu autobuzul de două.

Lăsă pe masa din sufragerie plicul cu hârtiile aduse de la notar; toate pe care le avusese rămâneau fetei. Economiile toate, câteva mii de lei, le luă cu el, ca ajutor pentru obşte. Coborî storurile, nu de tot, şi siguranţele de la tablou, şapte. Geamurile de la baie şi de la bucătărie rămaseră întredeschise, în dosul plaselor de ţânţari: să nu se întristeze Aneta, când va veni, din cauza aerului stătut. Îi trimise un whatsapp: Iubita mea, eu plec, cum știi. Vino, când poţi, să hotărăşti ce să faci cu ce e al tău. Cheia e la nea Gelu, şeful de bloc. Te sărut, cu dragoste mare, în căuşul palmelor amândouă! Aşteptă să vadă că s-a trimis. Se închină, închizând ochii, şi scoase cartela şi bateria din telefon. O să le arunce în Olt, se gândi, mai încolo.

Bine. Oftă. Hai să fac o ultimă verificare! În dormitor, patul cu mobilă de perete. Şifonierul mare, din care-şi dăduse mai toate hainele; păstrase, ca pe ceva deosebit, un alendelon cu cordon, gri, şi o şubă albastră primită de la frate-so, ceferist. În comoda pentru televizor, pe care acum odihnea o vază uriașă, din lemn negru, lenjerii și pături. Într-un colț, pe cutia lui, un acordeon Weltmeister Supra 120; și-l luase în tinerețe, de la un sas. Ușa cu clanță lată, alămie, era veche, cu geam mic, pătrat, cu sârme prin el; când se odihnea, lumina venea de pe hol și îngălbenea, un pic, întunericul. Mângâie leandrul de pe balconul închis, se aplecă să culeagă o scamă, și privi biblioteca. Era compusă din ceea ce cumpărase din plăcere sau dintr-o nevoie precisă; umpluse, bine, toți pereții. Plasase strategic, din loc în loc, cărți mari, care susțineau, într-o orizontalitate acceptabilă, rafturile.

Se puse pe un scaun, la masa unde cândva mâncau toți trei, și începu, dintr-o dată, să plângă. Se temuse de asta toată ziua, de dimineață, de când se trezise și, împleticit, mergea către baie. Mai plânsese așa la terminarea liceului, când pleca din internat, după ce îi pețiseră fata și la moartea nevestei. Îi era milă de bietul de el, de osteneala de-o viață de a trage un fir roșu, același fir roșu, prin toate zilele trăite bine sau rău. Habar n-avea ce-a ieșit din toată asta; că s-a străduit mult, o știa. Sentimentul unei victorii magnifice nu l-a avut, însă, niciodată. Mai degrabă, sentimentul că cineva îți cerne, mereu, în cap, un invizibil, și tocmai de-asta insidios, colb al banalității. A trebuit să-și țină tot timpul ochii deschiși bine și mintea lucidă până la durere. Lumea i se păruse așa de urâtă de prea multe ori. Acum, pe scaun, lipit cu o coastă de masă, cu mâinile pe lângă el, cu capul plecat ca să se-ascundă o țâră, lăsă lacrimile să-i ude bine barba. Fața i se schimonosi; făcu eforturi mari să nu să pună în genunchi. Trebuia să accepte, și azi, că lui nu i-e dată nicio victorie.

Se ridică, așeză corect scaunul, și ieși pe hol trecându-și dosul unei mâneci peste ochi și pe sub nas. Hei, ce prost sunt!, își zise. A fost frumos aici; slavă Domnului pentru toate! Zâmbi, își luă rucsacul, cu niște schimburi, și trase ușa după el. O trase încet, căci orice zgomot ce putea fi evitat i se părea un teribil nonsens.

Pe scări, coborând, tuși grav. Îngerul lui păzitor i se arătă și-i zise: Dragule, Domnul este cu tine; binecuvântat ești printre năluci! Nu văzu ultima treaptă și călcă, ridicol, în străchini. Doi draci îl urmăriră, batjocoritori, pe toată Calea lui Traian. Îi cantau, în zeflemea, pițigâindu-se, un allegro dintr-un trio pentru pian de Mozart. E opus 548, fraiere! Nu-l recunoști, ai? Ce nebun!

Și-i dădeau palme.

Să mănânce, uitase. Coborând spre stație, privind spre răsărit, începu să fredoneze, încet, ¡Ay! ¡Este azul! O ascultase pe Mercedes Sosa în ianuarie 73, în Barcelona. Era mai mare decât el cu doar opt ani, dar i se părea că-și vede, cumva, mama pe scenă: mai înțeleaptă, mai pățită, mai întristată de lume. A ascultat-o în picioare, într-un colț de jos al sălii pline, înghiţând, compulsiv, niște măsline negre, sărate și uscate cumva, dintr-un borcan alunecos. Buzunarul drept al pantalonilor săi de in, plin cu sâmburi, se umflase și se pătase ca și când ar fi ascuns o chiftea storcită bine. În noaptea aceea s-a îmbătat, iar a doua zi a colindat prin oraș vânând discuri cu ea. A avut unu după o jumătate de an, când i l-a adus un cunoscut din Madrid, argentinian. Aneta îi prezentase, de curând, aceeași piesă în varianta Christinei Pluhar; o acultase câteva zile, continuu, cu căștile sale metalice strângându-i urechile. S-a îmbolnăvit, în acei ani tineri, de un alt fel de a privi: căutând mereu, cu luciditate, hazul ascuns, și simțind fără oprire suferința intrinsecă. S-a adăugat, apoi, scepticismul născut din decepțiile zilnice. Asta i-a pus pe chip un zâmbet de neșters și foarte rar prefăcut într-un râs alungit; tradus rău ca semn al unei viclenii genuine, i-a ținut pe mulți departe. Mai bine, poate. Mulțimile îl amețeau, orice dezordine i se părea un început de dezastru; intra în panică. Când intri în panică, roagă-te!, gândi învârtind brățara cu bobițe din dreapta. Îi plăcea ca totul să funcționeze.

Barierele erau ridicate. Trecu calea ferată încet, ținându-și mâna stângă pe breteaua rucsacului de pe umăr. În sacou negru, cu o helancă maro, aplecat ușor de șale, ca din cauza unei sciatice, cu păr lung și barbă, putea fi luat drept fratele Marius de la catedrală. Inconștient, încercase mereu să i se asemene; îi admira tăcerea și ascunderea, nesclipirea. Un fel de căință. Sau liniștea unui om care știe, deja, cum stă treaba.

13:47. Oamenii adunați pe lângă gardul verde, cu o plasă de sârmă fixată peste o bordură înaltă de beton, prin care poți vedea cisterne multe, mari, înconjurate de gunoaie, așteaptă să meargă acasă. Unii au plase cu mâncare, copii ținuți de mână sau telefoane. Câțiva, puțini, privesc; în gol, poate. La ce gândesc, nu știi. Lipie e bătrân, slab și volubil. Cuminte. Îți vorbește cu Mă, tată!. Tare, ca să-l audă: Io totdauna mi-am potcovit caii, auzi? Mă, tată, îi doare șî pă iei, când îi duci pă dealuri, pân pietroaie! De, dacă vreț, m-ascultaț; dacă nu, nu. Șî gata. Părea un profet știrb care-i cheamă la pocăință pe ninivitenii unor herghelii decrepite.

Veni autobuzul. Opri greu, de parcă un om cu gâtul sucit, strâmb de durere, ar fi încercat să intre într-o mașină prea scundă. Urcă ultimul. În urmă, barierele coborau; Pavel Dumbrăvescu privi într-acolo a  nedumerire.

Reclame