Ora a doua. La deal

IMGA0383

Autobuzul se urni greu, plin. El rămase la ușă, cu picioarele pe două trepte, ca pregătit să urce mai departe. Era bine; putea să vadă drumul și să scape, măcar dintr-o parte, de priviri. După două opriri, prinse un loc. Își scoase agenda și notă, repede, gândurile rotunjite în ceva ce putea fi o poezie:

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb deseori căci văd cum vântul își zgârie necontenit carnea

trecând printre vârfurile pădurii

Miezul era bun; scria gânduri pe care le cocea mult în inimă, care erau ale lui: frământate bine, suferite. Întrebările sau certitudinile căpătau o minimă formă doar dacă, recitindu-le iară și iară, nu încetau să aducă o bucurie clară, simplă, foarte directă. Sau să nască o îndoială fecundă, necertăreață. Îi venea o imagine care îl încânta, o nota. Se gândea la ea până reușea să închege în jurul ei, prin zeci de corecturi, reveniri, ștergeri și adaosuri, povestea. Dacă îi plăcea și peste câțiva ani, rămânea în mapa lui mov, cu hârtii felurite, rupte din diferite caiete. Reciti, deci, și acum. Adăugă un frate, căci nu putea să zică direct, ci avea nevoie de un cârlig afectuos, de un semn că iubește, că-i pasă. Înlocui pe deseori cu încontinuu; nu suporta cuvântul deseori, care i se părea plin de perversitatea ambiguității; ce înseamnă deseori? Din când în când, adică foarte rar, sau mai toată ziua, adică foarte des? Ce silă!, gândi, și fruntea i se ridică lăsând în urmă, în stomac, o usturătoare senzație de vomă. Umărul stâng, dinspre culoarul autobuzului, îi tremură prompt. Se linişti privind drumul. Încontinuu nu are fisuri, are un înțeles precis, și nuanțele i le dă doar contextul, fără a-l strica, fără a-i băga grenade printre fibre. Puse până și înaintea vântului; vag, îi aducea aminte de grija cu care Iustinian și teologii din jurul său insistaseră să pună în texte clare ideea mai veche că suferința Îl făcuse pătimitor pe Hristos Însuși. I se părea că asta ține și azi, când Duhul plânge, se roagă și strigă cu oamenii. Înlocui vârfurile cu vârfetele, pe care le vedea mai aproape de limba lui, dintr-o luncă dogoritoare a Oltului, și descrise, corect, pădurea: rece, înghețată, omorâtoare, ascunzând imposibilitatea de a supraviețui; cu fiare, cu întuneric.

frate

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb încontinuu

căci văd cum până și vântul își zgârie carnea

trecând pe sus

printre vârfetele reci din pădure

Vecinul din dreapta, un tânăr în maieu, cu umeri și geantă de luptător, coborî la Blidari, într-o stație din care puteai asculta Sâmnicul curgând hotărât, printre plopi, la vale. Imediat, cu gălăgie, bombănind fără sens, ținând pe piciorul stâng o plasă roșie de rafie, trăgând după ea un săcotei, Tia veni lângă el și-l îndemnă, direct, să se dea mai încolo. Mirosul resturilor aruncate de alții și adunate de ea ca să îngrașe niște porci dintr-un vârf al satului cuceri, în sfârșit, întregul autobuz. Vorbea pentru toți și fiecăruia i se părea, Ce ciudat!, că femeia înaltă, care spală scări de bloc, slabă, negricioasă, cu batic, bătrână și aprigă, cu ochi negri și umezi, îl are în mod special în vedere pe el. Cei care o știau o ignorau și o ascultau în același timp, de fiecare dată. Ai, maică, te duci la schit, ai? E, ce frumos ie! Am avut niște pruni acolo, două pogoane am avut! Mi le-a dat, mie, tata, când m-am măritat. Da nu cu ăsta, cu Pălălaie, lua-l-ar buba! Cu ălălalt, d-a murit. Păi io am fost bogată, nu așa. Ei, și le-am dat și la fete, cum să nu. Am trei, trei am! Măritate, cu nuntă. Una stă aci, în Goranu. Știi casa aia mare, dă la fabrică? Ha, ha! Ia să-ț arăt io, odată, ce rochie am avut la nuntă! Las, că vin la Drăgănești, la slujbă, și-ț arăt. Tuși, scormonind prin plasă. Pavel roși, întorcându-se spre casele care fugeau în urmă. Era convins că acum toată lumea se uită la el ca la unul de la schit. Tia scoase o piersică storcită și începu să o cioflăie senin. Câțiva stropi îi ajunseră pe șorț; pe alții îi culeasă repede, cu dosul palmei stângi. Tuși spart, a cenușiu; cu piciorul drept începu să bată ritmul unei melodii neauzite de alții.

Își aduse aminte de agenda din mână, închisă cu stiloul chinezesc înăuntru. Okay. Se hotărî să marcheze vântul nu ca pe un zmeu care nu zboară cu muritorii, ci ca pe o suflare nerăbdătoare în a înnoi, în a preface.

frate

mă așteaptă sau nu lumina

unde se termină beuca

mă întreb încontinuu

căci văd cum până și vântul își zgârie carnea

grăbind spre nainte

printre vârfetele reci din pădure

Doi draci, tot ăia, i se puseră înainte, aplaudând ca apucații. Oprește, bă, să-i facem o statuie! Ha, ha, ce om prost! Îl scuipară și-i legară șireturile de la pantofi.

La 14:43 fu singurul care coborî pe marginea unui șanț înverzit de grașiță. În dreptul unui drum la dreapta, o tablă ruginită bine abia te lăsa să citești că te apropii de Tulei. Fusese la schit, în ultimii ani, de sute de ori. Lăsa mașina pe lângă gardurile primelor case, când putea ajunge până acolo, și continua pe jos. Făcea așa obligatoriu; i se părea necuviincios să ajungi fără efort la schit ori să pleci, de acolo, odihnit și sătul. Râdea imaginându-și o mănăstire cu gură de metrou ori cu parcare subterană, ca un mol. Mă rog, iar exagerez…! Satele rămăseseră fără oameni, aproape; pentru cele trei biserici de pe dealuri, cu cimitirele lor de pământ, și pentru altele două, de mai departe, slujea un preot. A avut cineva ideea, și un episcop a fost de acord: biserica de la Drăgănești, din deal, la hotar cu Argeșul, s-o facem schit. Călugării vor îngriji biserica, vor pomeni morții din cimitir, se vor ruga cu oamenii veniți și vor trăi în liniște, cu pârșii, cu fazanii, cu mistreții. Episcopul a ajuns acolo însoțit de parohul îmbrăcat în niște ginși negri, vechi, băgați în cizmele verzi de cauciuc. După ce-au trecut d-ai lu Despa, pe la Ioan de la Grădină mașinile n-au mai putut: nămolul era vâscos, adânc și încăpățânat. Preasfințitul a reușit să nu-și piardă încălțările, dar n-a putut să-și ascundă supărarea: după câțiva kilometri merși trăgând de rase în sus, oaspeții au aflat că popa a uitat cheile acasă, în vale, la casa parohială din centru. Gazda era ca racul de rușine, și nu l-au mai lăsat s-o rupă la fugă, pe poteci, după ele; ceilalți făceau eforturi să se dumirească dacă nu cumva cineva le strică, dinadins, ziua, așa, d-al dreacu! De pantofi, n-a zis nimeni, nimic. Singurul bucuros era starețul de la Cozia: E bine aici, Preasfinția Voastră! Biserica e bună. Când se zvântă bine, trimit camionul cu materiale și facem câteva chilii pe partea asta. O să fie mai greu cu apa, e adevărat, dar e schit, nu stațiune! Am cinci părinți buni, care mă tot roagă să-i las la pustie; uite, îi las… E liniște, e bine, oamenii sunt simpli. Lemne, fân și poame, din belșug! Să faceți hârtiile, că eu sunt de acord. Râse încă o dată, îndreptându-și șalele; se închină privind spre icoana hramului de sub streașina turtită. Turlei îi lipsea crucea, iar piciorul Sfântului Pavel, din pridvor, fusese făcut pulbere de umezeala ce urca pe pereți, năruindu-l pe cimentul urât de pe jos. Starețul culeasă un pic cu degetele și și-l frecă, hotărât, pe mâini. Mirosi. Trece!, zise. Nu e prea rău. Ceilalți se uitau rătăcit. Unora li se păru că cineva pune un diagnostic de reumatism bietului Saul din Tars; câtorva li se păru că un călugăr se unge pe mâini cu praful de pe sandalele Apostolului Neamurilor. Sprijind colțul unei polate ce sta să cadă, arhanghelul locului tăcea mâlc.

Se făcuse trei. Pavel Dumbrăvescu începu să urce. O drujbă chirăi, urât, înspre stânga.

Reclame