Sâmbăta le  fusese lungă,

Tica Petre

cu multă osteneală, așa că abia așteptau să li se pună odată înainte și ultima farfurie, cu o felie de cozonac și o bucată de carne. Era miezul nopții când se ridicară să plece. Copilul adormise cu capul alunecând, încet, dinspre piept spre poala bunicii. Frigul care-l întâmpină la ieșirea din cortul cenușiu îl necăji, trezindu-l. Nunta rămase în urmă, cu lăutarii răgușindu-și somnul și cu alergătorii speriați de cealaltă zi de muncă ce avea să răsară acuma, iute. Înainte, negura prinse putere și câinii se înverșunară în a le certa tropăitul printre pietrele prăfuite de pe șosea. Copilul se făcu martor uimit al curajului de neînțeles al celor mari de a trece liniștit printre bulgării de întuneric, printre liniile de lumină ale vreunui bec chior pus la doliul de la drum al unei case triste, printre țiuitul înfricoșător al unei păsări din teii bătrâni dintre garduri ori prin foșnăitul de groază al plopilor înalți, fusiformi și solemni, de la școală. Îl cuprinse urâtul și se ghemui și mai mic pe umărul ciolănos ce-și făcuse milă să îl culeagă.

Acasă, se încălzi, picotind, lângă vatră. Se auzi un zgomot, se zdruncină casa, bunicii zbierară, satul tot începu să necheze și parcă și luna își împinse mai tare lumina spre noi. Mamaie crezu că e un tanc, c-au venit rușii, iar tataie zise Ce-ai, fa?! Că e cutremur… Mărul din grădină păru că se prăvale pe casă, iar stâlpii prispei stătură, un pic, în cumpăna rostogolirii spre fântână. Trecu. Bunica își spălă copilul pe picioare la marginea curții, în buza țărânei, cu o oală arsă de pământ. Cu ochii după stele și cu urechea la broaștele ce se auzeau dănțuind la Măgură, băiatul ațipi și se trezi de câteva ori când pe un picior, când pe un altul.

Tataie, ce ie ăla un cutremur?, întrebă într-o doară, bucuros să-și vadă tălpile lună. Păcatele mele, mă, taică… Păi, na, pământul, tot, stă pă o apă mare. În ia cade, dân când în când, uite, așa, câte un bulgăre, câte o piatră. Apa plescăie și face valuri. Noi ne mișcăm, atunci, mai tare sau mai încet, ca acu. Parc-am fi, așa, p-o coajă dă ou. Or p-o coajă dă nucă, tot un drac!

Adormi repede, căzând spre o negură vrășmașă de ape, iară și iară. La sfârșit, cu valuri gata să înece lumea, visul îl trezi în lumina tăcută a duminicii. Pe colţul de aproape al mesei, ca o prescură profană, o bucată întărită de cozonac, pe un șervețel alb ca de nuntă, îl aștepta să mănânce.

Reclame