Duminica sta să înceapă

Trei prieteni

Se hotărî să se bărbierească. Soarele trecuse mult spre asfințit, și bătea, peste casa lui Gârniță, cuminte și roșu-gălbui. Își agăță o oglindă cât o palmă, luată demult de la târg, de un cui înfipt ispre pentru asta într-un stâlp tencuit și verde uleios. Ca să nu-l orbească, își ținu pălăria pe cap, într-o parte, îndoită spre frunte. Peria mare, roasă, cu mâner rotund de lemn, și-o înmuie într-o cană de tablă, cu apă călâie; o frecă, apoi, pe o coajă de săpun, făcând ceva spumă. Mirosul de leșie se prinse, alb, de marginile pălăriei și îl făcu să-și strâmbe un pic nasul și să strângă din obraji. Cu câteva zile înainte, când să meargă cu văru-so Gheorghiță la judecată, să jure, se bărbierise cu o parte a lamei; acum o avea pe cealaltă, nouă. Dar nu le mai deosebea, așa că încercă. Perii desnegriți pe sărite îi pârâiră ca niște foi de porumb uscate de tot; înjură scurt și răsuci aparatul. Lama tăia, acum, mai bine. Bruma de spumă, murdărită de trecerile repetate pe pielea tuciurie, o arunca pe jos, dintr-o zvâcnitură hotărâtă a mâinii drepte. De câteva ori, pisoiul crezu că-i dă ceva de mâncare și alergă să-și prindă pomana; plecă. După ce se spălă pe față, trei tăieturi făcute pe gât, pe la mărul lui Adam, le acoperi cu bucățele mici rupte din ziarul care acoperea corlata de deasupra vetrei. I se lipiră bine, lăsând să se vadă un roșu înnegrit de cerneala Scânteii.

Se hotărî să meargă la nea Ștefănică, să potcovească iapa. Îi puse doar un căpăstru mic, ușor, împletit din sfori frumoase, de in. Ajunse repede, cu animalul gonindu-și muștele cu biciuiri de coadă, pe o uliță mărginită de niște salcâmi copilandri; dar așteptă, fumând, ca bătrânul să termine de sudat coarnele de la o prășitoare; legă calul de pătulul lui din nuiele. Când începură, trebui să țină tare de fiecare picior îndoit și ridicat: și la curățarea unghiilor, și la măsurarea potcoavelor, la baterea caielelor în găurile încă încinse sau la pilirea copitelor de culoarea oaselor uscate. Dar calul călca bine, acum, și amândoi oamenii erau mulțumiți. Pe trupina înaltă în care era înfiptă nicovala, băură o oală de vin. Duminica stătea să înceapă.

Se hotărâră să mai rămână un pic. Nicu și Iulică stătuseră lângă gard, cu fețele lipite de uluci, uitându-se la iapă, la oamenii care-și făceau treaba bucuroși, la cleștele lung, la cărbunii de sub foale, la mirosul alburiu de unghie arsă ce tămâia curtea. Când o văzură pe dea Florica aducându-le vinul, se dezmeticiră. Hai să ne întrecem până în curtea școlii!, zise Nicu. Celălalt fu de acord, și fără să numere înainte, o tuliră la fugă, bălăngănindu-și mâinile și aruncându-și picioarele într-o bruscă veselie a scăpării din pripoane. Lăsară în urmă câteva case pe la ale căror porți măturau niște fete tinere, cu voci subțiri și vesele, ocoliră vacile care veneau acasă mugind după vițeii ascunși prin curți și intrară, după ce suiră și coborâră două grămezi de piatră răsturnate în șanț, una lângă alta, ca niște mușuroaie uriașe, pe terenul de fotbal al școlii. Deodată, amândoi. Tălpile lor goale, bătătorite și învățate, înțepate de toți mărăcinii de pe izlaz, simțiră nefirescul betonului lins uniform, așa că iuțiră pe sfârșitul cursei, grăbindu-se care să atingă întâi bara porții dinspre grădina lui Cioponea. Nicu dădu tare cu piciorul drept într-o cărămidă roșie lăsată anapoda pe-acolo, și degetul mic i se chirci sângerând. Unghia i se dusese pe spate, vânătă, iar sângele desenă, abundent, niște linii pe țărâna tălpii. Na, ce făcuși…!, îl certă Iulică. Lasă-mă să scuip puțân. Îl lăsă. Când mă fac, io, mare, m-iau niște bocanci maro, cu șirete și capse, cu bot tare. A, și cu o talpă pân care nu trece nimic… Iulică încuviință, stând în cur, cu picioarele adunate și cu trupul tot nădușit rău. Da… Mie, tata a zâs că m-ia la anu. Tăcură. Ceva ca o liniște îi făcu să se uite în spate.

Se hotărî să apună. Lăsă negura să vină, încet, dinspre Olt, peste sat, și el începu să lumineze prin alte locuri.

Reclame