Îi ţineau lumânarea de vreo şase zile.

 

Batrana

 

Nu murea. Se chinuia, se zvârcolea, striga pe bărba-so, mort de mult, pe mumă-sa; plângea uscat. Se chircea toată, ca un câine prins în colț și bătut cu ciumagul, ori se întindea, pe spate, curbându-se și îndoindu-se ca un atlet din ale cărui burți va ieși un monstru. Sau rămânea, așa, cu gura căscată, câte-o oră, de ziceau toți că Gata, a luat-o Dumnezău! Dar nu; își revenea, și așezarea ei pe spinii vieții de aici începea din nou, mai de nesuferit. O nepoată, ieșită bine din copilărie, stătea cu ea tot timpul. După ce potoleau prin bătătură, înainte de prânz sau seara, vecinele, toate, veneau la ea. Lăcrimau și-i doreau să moară, odată, biata femeie. De, ie bătrână, săraca; a trăit dăstul. Și le-a fost greu: cu războiu, cu colectivu, că le-au luat tot…! Una mai rea de gură, o verișoară de-a treia, mai tânără, de față cu toți, cu fi-so, cu noră-sa, cu ăilalți din casă, deci, a zis drept: N-o iartă Dumnezău, fa! O fi certată cu cineva? Vă zâc: nu moare până nu să-mpacă… Ai casei s-au uitat la ea cu dușmănie, iar vecinele, toate, s-au uitat în pământ; una a tușit de vreo trei ori terminând cu un De, fa, Domnico, Dumnezău să ne ierte pă toț!

La stâna de lângă pădure, Tuguliță plecă cu oile la Olt, să bea apă. Era frig; ceața îi împărțise mica turmă în două, și le da mereu roată ca să nu se piardă vreuna. La întoarcere, în obor nu le puse doar coceni, ca de obicei, ci umplu jgheaburile de lemn cu boabe: Dacă moare mama, o să am multă treabă pân sat… Dezlegă toți câinii, și pe cei fără jijeu, și plecă la popa. Zâ-i, părinte, ceva, că un poate muri! Vino iar. N-a fost femeie rea, biata… Lăcrimă, precum un copil, în poarta preotului, ștergându-și mucii cu mânecile cojocului slinos. În cizmele scurte de cauciuc, tălpile picioarelor și le simțea trunchi. Un ciorap, dreptul, bleg, îi căzuse de pe pulpă; și-l simțea, urât și murdar, mototolit și turtit sub talpa reavănă.

Bruma era groasă peste tot. Casele apăreau și se ascundeau încet, ca într-un fum lăptos ce nu te lăsa să vezi nimic pe de-a-ntregul. Popa veni repede; mai fusese, și intră direct. Paltonul negru, și-l lăsă pe prispă. Își ștearsă apa de pe mustața galbenă, de pe barbă, cu o batistă albă, scoasă din buzunarul drept al reverendei, își certă niște lacrimi ce voiau să vină pe lume, își îmbărbătă vocea, că-i era milă de biata Ghița și de toți ai ei, și începu să citească aplecat spre sine. În casă, liniște; două găini, în grădină, cotcodăceau a viață tihnită, a cuibare făcute în paie. La rugăciunea a treia, vocea îi coborâse și inima i se făcuse mică, îngăimând a binecuvântări: Domnul Dumnezeu, preamilostivul, să te miluiască! Domnul Iisus Hristos să-ți împlinească toate cererile bune! Domnul, Cel în toate puternic, să te izbăvească de tot necazul și de toată boala! Domnul să te învețe pe tine! Domnul să te înțelepțească! Domnul să-ți ajute! Domnul să te mântuiască! Domnul să te apere! Domnul să te păzească! Domnul să te curețe! Domnul să te umple de bucurie duhovnicească! Bătrâna oftă. Părintele se opri, adunându-se. Stătea în picioare, cu genunchii pe patrafir, atingând marginea patului, aproape sprijinindu-se. De sus, femeia părea un desen în gri care cade spre centrul pământului. Domnul să-ți fie sprijinitor sufletului și trupului tău! Domnul, ca un bun, milostiv și iubitor de oameni, să-ți dea iertare de păcate! Domnul Dumnezeu, Iisus Hristos, la ziua judecății să te miluiască și să te binecuvinteze…! La sfârșit, toți cei de față o văzură grijindu-se şi știură să răspundă Amin!

Tuguliță își făcu curaj, a doua zi, când din mumă-sa nu mai rămăsese decât un vaiet stins și continuu, să meargă două case mai încolo. Vino, bia, dă te împacă cu mama. Nu poa să moară… Polinii lu Nae i se strâmbă, un pic, sufletul și dădu a plânge gândindu-se cum o ceară, și ea, iertare, peste ceva timp, Dumnezeu știe. Bine, mă, viu. Să bag pâinea asta în țăst, și viu. Acu!

Se așeză lângă Ghița, aproape, pe dunga patului; o apucă de mâna dreaptă, rece. Bună zâua, dede Ghiță! Ce mai faci matale? Ei, lasă, că Dumnezău are milă dă toț…! Trece… Ghița se trezi, ușor. Se învioră, parcă. Fa, Polino, mi-era năcaz pă tine… De, eram proastă… Tuși a gol, de trei ori; înghiți. Salcâmu ăla, dă la gardu dânspre drum, io țâ l-am uscat: am turnat motorină. Cât m-am căznit să găsăsc…! Am dat un cocoș la şoferu dă la autobuz… Iartă-mă, fa, că-mi pare rău! Și nu poci muri… Polina o pupă, apăsat, pe frunte și o întrebă, într-o doară: Na, acu, lasă…; nu vrei să-ț aduc o cană cu apă? Da, voia. Apoi, începu, încet, să se odihnească. În casă, în curte, se făcu liniște. Câteva frunți se descrețiră ca la sfârșitul unei ploi cu piatră.

Polina mearsă acasă. Căută, în lada de la capătul patului, niște batice, niște haine de doliu. Îl chemă, apoi, pe văru-so. Mă, Tuguliță… Am, aci, blană dintr-un salcâm uscat bine; dacă vrei să faci un tron, ia-ț cât vrei. Nouă nu ne trebuie atâta…

Dimineața, clopotul mare, din turla de la intrarea în cimitir, trase a mort. Sunetul lui clar trecu printre case repede, pierzându-se pe deasupra porumbiștilor de la vale.

Reclame