Ora a patra. Aftonie cântă

Coasta, poze vechi-001

Starețul dărâmase vechiul gard al bisericii și construise unul din nuiele groase, de corn, împletite printre pari de salcâm, înfipți în pământ. Nu era drept, nu era făcut la linie, dar ieșise frumos; de o frumusețe cuminte, care sătura, care nu te ducea cu gândul la datoriile neplătite, ci la bucuria lui Dumnezeu ce iese fără osteneală acolo unde i se dă voie. Cu o latură din scânduri, dintr-o bucată, făcuse o poartă; o lăsase așa voit, lungă și grea, aplecată spre stâlpul din cap, de care se lega cu o frânghie înnodată la întâmplare: ca să intri sau ca să ieși, trebuia să o ridici cu amândouă mâinile, sforțându-te. Urma pe care era târâtă se adâncise, cu timpul, râcâind pământul până la stratul de piatră de dedesubt. Prea mult, de-acum, n-o mai putea deschide nimeni.

Suflând greu, aproape cu mâinile pe genunchi, Pavel Dumbrăvescu ajunse la schit. Se închină de trei ori, aplecându-se spre icoana agățată cu o sârmă groasă. Intră, ferindu-și rucsacul ce-i atârna în spate.

-Nu închide, frate!, auzi. Un bărbat tânăr, cu rasa plină de uleiuri și vopseluri felurite, ieșise brusc în drum suind de pe poteca ce urca, prin pădure, dinspre sat.

Bine, bine, intră. Unde-i părintele stareț?

-Stăi aci, că acu îi zâc. Cine iești?

-Pavel Dumbrăvescu. Mă știe… Spune-i c-am venit. Fratele cel tânăr se întoarse imediat și o zbughi spre stânga, pe lângă fântână, spre chilia părintelui Daniil.

Auzi?, strigă precipitat Pavel. Spune-i…, spune-i c-am venit de tot. Şi cum te cheamă? Fratele Aftonie lăsă capul pe-o parte, zâmbi șugubăț și își continuă drumul urcând scările sărind într-un picior și cântând ca pentru niște copii fără știință de muzică: A venit de too-ot! A venit de too-ot! A venit de too-ot!

Lăsă rucsacul jos mirat și, privind spre biserica scundă, se puse pe un strat de iarbă galbenă, cu spatele în ghizdea. Doamne, miluieşte-mă!, zise în gând. Oftă, într-o doară. Sorele încălzea, gălbui, ultimele ore ale unei zile obișnuite de sfârșit de octombrie. Se lucra la biserică; refăcuseră acoperișul, dându-i, acum, o formă mai în armonie cu zidurile. Înălțaseră turla, pe pronaos, și schimbaseră clopotul care suna, înainte, ca un tuci aruncat pe bătătură. În pridvorul deschis stătea o masă plină cu sticle de plastic tăiate, borcănele felurite și cutii: toate ținând în ele culori felurite și varii pensule, mai toate întărite.

Se auzi strigat de sus, din fața ușii unde-l știa pe stareț:

Frate Pavele! Zâce părintele stareț să faci o mie de mătănii. O mie de mătănii mari, colo, în curte, cu fața spre răsărit. Cică să zâci mereu: Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! Doamne, amintește-mi că nu sunt d-aci! ”…  Și intră.

O mie de metanii nu-și amintea să fi făcut vreodată; șalele îl dureau și inima o lua, câteodată, înainte. Dar se ridică numaidecât, se puse în mijlocul curții, sub felinarul negru moștenit de la credincioșii vechii parohii și începu. După primele câteva se mută mai în față, ca să scape de niște pietricele care-i glodeau rău genunchii. Îl amuza și-l sâcâia, un pic, prima lui ascultare. Deși se aștepta să i să ceară orice lucru, absurd sau cuminte; important era nu ce, ci cum. Se aștepta să fie ținut câteva zile în drum, cerând primirea; să fie trimis să cerșească; să fie pus să ude pomi uscați de demult, ca în Pateric; sau chiar c-o să fie pus la o masă iar starețul o să-i vorbească direct dar respectuos spunându-i verde-n față:  Excelenţă, ai venit aici ca să Îl cauți toată ziua pe Dumnezeu. Fii treaz, fii harnic, renunță la tine! În loc de asta găsește un scrântit care îi transmite ce-i spune un bătrân pe care nu l-a mai văzut de șapte ani…

Continuă. Se învăţase greu cu metaniile; în ‘90, când s-a întors în Țară, a căutat peste tot. Un pic, și de dragul de-a iscodi; dar toți i-au spus la fel: Pleacă-te, supune-te, recunoaște-te mic! Pentru că-i venea greu, i s-a zis să înceapă cu postul și cu metaniile; şi dacă va împuțina şi legăturile cu lumea, se va împuțina și focul patimilor; și dacă va face metanii, își va aminti, ușor, că nu e decât un biet om: făcut; aplecat spre păcat; dornic de păcat; rezistent la îndreptare. E, în mine, o cerbicie care se cere turtită!, și-a zis. S-a învățat repede. Cu timpul, gonind spre pământ, micindu-se, a început să înțeleagă că nu se afundă, aşa, în vreun anonimat masochist, ci că plonjează spre vârful unei piramide care este, de fapt, așezată invers decât credea el. În vârf nu odihnește un stăpân, ci stă, rănit de dragoste, ascuns în smerenie, un Domn Care ține toate, suportă gravitatea libertății oamenilor. Metaniile îi descopereau dintr-o dată că lumea gonește în direcția greșită. Îndoindu-și șalele, se găsise pe sine; gol.

Ce nasol! Ameţi. Pierdu şirul, deși încercase să ţină socoteala cu bobițele de pe brățara de lână de la mână. Rări și încercă să fie mai prezent; gâfâia. Vedea curtea în pete de negru și roșu; simțea că fuge înapoi, la vale, ca și când cineva îl trăgea cu o funie de spatele hainei. Îl strigă Aftonie, de sus, dintr-o dată: Frate Pavele, te lepezi dă tot păcatu? Îi venea să urce la el și să-l ia la palme. Mă lepăd, frate Aftonie! Doar de-asta venise, nu? Ca să lase în urmă orice uliță care duce anapoda. Continuă cu metaniile. Aftonie ieși iar, hlizindu-se cu mâinile ridicate: Frate Pavele, te lepezi dă toate mâncărurile și dă toate băuturile? Aplecă gâtul spre el așteptând un răspuns; plescăia, parcă. Mă lepăd, frate, de toată pofta și de toată aprinderea!, zise el, arătându-se deștept. Era mulţumit ca după un examen. Se opri pe genunchi, o leacă, dar se ridică anevoie când ieși, din nou, nătărăul. Îl aștepta. Nădușit rău, își agăță haina de ochiul desfăcut al gardului de sârmă dinspre cimitir. Frate Pavele, vrei să te lepezi dă toț oamenii fără strajă?  Vru să spună că nu mai are pe nimeni, că a fugit de toată prostia, și că asta a făcut, oricum, mai mereu, dar răspunse cum știa că trebuie: Frate, mă lepăd de toată chemarea la păcat care vine prin oameni! Nu vreau să mă însoțesc cu călcătorii de lege! Obosise rău. Stătea în genunchi, din nou, doar aplecându-se din șale. După câteva minute, auzi un bombănit bătrân și un râset senin de confirmare, iar Aftonie, ieșind, strigă: Frate Pavele, părintele stareț nuș mai amintește care lăpădare urmează, că ie bătrân, săracu…! Sughiță tare. Da te întreabă dacă te lepezi, oricum, dă toț săracii, dă toț bogațîî și dă toate cărțîle pă care le-ai citit pân-acu… Na, îi venea greu să se lepede de Povestașul lui Vargas Llosa și de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, dar încuviință corectând un pic: Crede-mă, frate, că mă lepăd de toată osteneala care nu vindecă, de toată munca ce nu odihnește! Îşi arse, în gând, toată biblioteca. Nu, arse, în gând, toate bibliotecile. Nu-i mai trebuiau. Aftonie dădu să intre, dar se răzgândi iute; se puse în genunchi și, cu mâinile ridicate din nou, începu să să cânte, cu fața spre dealul din spatele bisericii, ca un apucat, pițigăiat și tare: O, preafrumoasă pustie, poftesc să te am soție! Soție preaiubită, sufletului meu dorită… Se opri repede, rămânând cu gura căscată și cu ochii holbați către un cuib gol de rândunici. Coborî sprinten; se aplecă spre Pavel, punându-i mâna pe ceafă, și-i zise: Frate Pavele, o să fac io mătănii în locu tău. Ia-ţ haina şi dă-o lu Silica; trece pă drum…

Aproape că se făcuse cinci. O femeie cam pe la jumătatea vieții, cu basma pe cap, cu părul alb, cu buzele pârlite cumplit, privirea neclară şi sprâncenele ca de bărbat bătrân, urca spre vârful de unde avea să coboare, apoi, până acasă. Trăgea după ea două vaci puse la o căruță cu roți de dacie. De osteneală, de griji sau de întunericul care prindea putere, găsea greu o urmă în care să nu i se înfunde picioarele. Fără să oprească, se închină privind spre biserică și răstindu-se neconvinsă: Hai, boală, hai! Niii! Se sperie de fratele Pavel, când o strigă Silico! din urmă, dar i se păru că l-a mai văzut p-aci, așa că primi haina cu doar un Bine, da nu… Bodaproste! Săru mâna lu părintele stareț! Și lu Aftone…, adăugă pocindu-i numele. Vacile se opriră, mai încolo, și se pișară. Silica urcase în căruță, lângă dovleci, pe fânul uscat bine.

I-auz la părintele, cică dacă vrei să te lapezî și dă avuțâi, dă bani, dă lux șî dă ceștile frumoase dă cafea?… Nebunul gâfâia teribil de la metanii, dar continua să le facă fără poticniri, vorbind. Era slab rău, înalt, și părea un desen în alb și negru care și-a simplificat viața la doar câteva figuri plane și la câteva, puține, gesturi în geometria spațiului. Pavel privi în jur, trase aer în piept golindu-și nasul de muci, și continuă cu metaniile. Nu se sincronizau, așa că păreau două pistoane uriașe care culegeau forță din aer și o împingeau în măruntaiele nevăzute și complicate ale unei curți de mănăstire. Zise tare, ca o mărturisire făcută unei adunări gălăgioase: Mă lepăd de tot ce sclipește! Mă lepăd de tot ce doar pare! Nu vreau să am nimic, fraților, care să fie doar de pe lumea de-aici! Aftonie se ridică, atunci, și plecă iar. Lui îi veni în cap un adagio dintr-un concert în re minor de Bach, realizând parcă abia acum că la pian n-o să mai învețe niciodată să cânte. Gata, trebuie să intru în linie dreaptă. N-o să mă uit, acuma, la oamenii din tribune, ce dreacu! Se îmbărbătă. Nu mai făcea metanii mari, ci doar închinăciuni: încet, împingând toată lumea înapoi. Realiză că-şi lăsase plicul cu banii pentru schit în sacoul dat de pomană; Asta e…! Ceva îl făcu să-l bănuiască pe Aftonie de încurcătură, dar renunță şi la gândul ăsta. În fond, m-am cam săturat de toată prostia! Se întoarse la sine, încercând să-şi amintească de chipul lui Hristos.

Doamnemiluieştemădoamnemiluieştemădoamnemiluieştemă! Cei doi draci stăteau deoparte, privind rece. Arătau ca niște cosași storși de ultima vlagă, între picioare cu traista din care vor scoate niște prune afumate şi nişte mămăligă. La cinci, aruncară spre el cu două pietricele lucioase: Ce prost ești, Excelenţă, ce prost! Nu râdeau.

Se auzi strigat de părintele stareț.

Reclame