Pe Alexandrina o știau toți.

Lisandrina

Unii se speriau de ea noaptea, când farurile mașinii o descopereau, dintr-o dată, mergând liniștit pe marginea drumului, pe lângă Sâmnic, prin întuneric, către ceva sau cineva de neînchipuit ălorlalţi. Veneau de la serviciu gândind la casă; femeia asta bătrână, cu spatele mare, cu fața adâncită spre amintiri ce te lăsau nedumerit, că frate, da stai, de ce așa?!, îi necăjea, îi tulbura ca un semn viu lăsat printre ei că stai, domle, că suntem proști; apăi, lucrurile nu sunt chiar cum ne place nouă să credem! Și mergea încet, abia ridicându-și de la pământ ditamai pantofii umpluți de picioarele ei învelite în niște ciorapi de lână cu maro și galben. Umflate rău, de la nu știu ce boli care-o cultivau cu pasiune. Vorbea puțin; tristețile, și le povestea calm, fără ca bucuria de pe chip să-i treacă ori să se schimbe. Rămâneai așa, năuc, cu gura căscată, realizând cât de în vizită se păstrase, poate se făcuse, aici. Bucuriile, doar i se vedeau. Avea o casă mică, de cărămădă netencuită, cu lucrurile vraiște, căci n-o mai ajuta nimeni. Dormea într-o cameră cu plită; iarna, lua cu ea și cloța. Peste hol, în cealaltă cameră, strânsese, claie peste grămadă, sute de nimicuri despre ea credea că, odată, îi vor trebui într-un fel mai deosebit: oale, tuciuri noi, veselă, un radio, un televizor alb-negru Snagov, fețe de masă, pături și cuverturi, batiste-prosoape-lumânări pentru înmormântare, facturile de la lumină din ultimele zeci de ani, o cutie mare cu poze brodate la margini, săpun de casă, borcane cu gem și compot expirate de câteva ori, flori de tei și soc, pentru ceai, ventuze de sticlă, pentru durerile de spate, o icoană mare, cu domnul Hristos, adusă de la sfințirea mănăstirii Cocoşi, la care legase și câteva pănglicuțe de târnosală, siguranțe de ceramică albă pentru contorul electric. Camera era tot timpul rece și își avea propriul miros, unic.

A ajuns la casa parohială într-o sâmbătă, la prânz, după toate parastasele, după toate pomenile. Nădușise toată cărând cu ea o ditamai velința de lână, albastră, groasă, țesută cum se cade, cu doi cerbi gălbui privindu-se unul pe altul. Era împăturită frumos. Popa a ieșit repede și a chemat-o înăuntru. Alexandrina se bâlbâia și roșea un pic; acum, și mai rău. Lăsa velința asta, pe care o avea de la mă-sa, de când era ea fată, părintelui, na, ca s-o pomenească și pe ea cineva când… Na, că io nu ștu, părinte, cât oi mai ședea p-aci…

Pe Alexandrina au găsit-o ghemuită în curte, moartă cam de-o zi, la dezghețatul zăpezii. Câteva păsări din curte începuseră, deja, să-i ciugulească fața.

Reclame