Îi dăduseră drumul de dimineaţă.

Piteşti

Turmentat de schimbare, lăsă repede închisoarea în urmă; se dezmetici târziu, pe străzi, când simți căt de puternică este lumina, cât de multă și absentă e lumea. Gara se învârti cu el minute bune; apoi, pereții năvăliră spre el aruncându-i în privire băncile, gențile, sacii și plasele oamenilor, pe oamenii înșiși, vagoanele și zăpada. Adormi pe o bancă, aproape de un calorifer urât, cald pe jumătate.  Îl treziră niște milițieni, care-l traseră după ei. Cu o hârtie pe care i-o lăsară, sui în primul tren spre casă. Dă-l în morțîî mă-sîî dă bandit!, îi auzise. La ieșire, unul dintre ei îi strecurase niște halva în buzunarul din stânga al hainei subțiri.

Lăsă Piteștiul în urmă ghemuindu-se într-un personal spre Piatra- Olt. Se așeză într-un capăt al vagonului, cu fața spre peretele veceului în care se gândea să meargă mai încolo, și închise ochii. Îi era frig; se lipi și mai bine de mușamaua maro a locului și-și prinse mâinile între picioare. Dinspre geamul aburit și murdar veneau mici rafale de vreme câinoasă. Pentru prima dată, poate, găsea zăpada urâtă și vrășmașă. Numără stațiile și citi numele tuturor haltelor; era, într-un fel, pe altă lume: nu mai cunoștea. Din Piatra, luă un alt tren, spre Caracal, ca să coboare la Pârșcoveni. Așteptând, în spatele gării, aproape leșină, ca un câine slăbit de jigodie, la mirosul de mici și cârnăciori care venea dinspre cârciumă; nu înțelegea dacă de foame sau de silă. Un bărbat și o femeie mergând de cot spre casă, cu o sacoșă cu pâine în mână, îl făcu să își acopere fața cu palmele, unite, apoi, în dreptul buzelor pârlite rău. Îi făcu bine, dintr-o dată, scârțâitul ruginit și lung al unei pancarte agățate de streașina șubredă a depoului, scrisă cu litere bine conturate, ce prăgătea intrarea în anul 1964.

Deci coborî la Pârșcoveni, în haltă, când era, deja, întuneric de tot. Viscolea. Își băgase sub haină două perdele furate din ultimul tren, iar acum se înveli cu ele pe cap și pe spate. Se gândi să o țină tot pe linia pădurii de salcâmi; dacă pământul nu se dăduse, în ăștia cinșpe ani, cu curu-n sus, avea să ajungă, până la urmă, în Brâncoveni. Ajunse. Satul mirosea a fum și norii se dăduseră la o parte făcând loc gerului și lunii. Drumul scârțâia făcând câinii să latre; nu se întâlni cu nimeni. Când coborî coasta, spre Ociogi, spre Mărgheni, pe lângă cimitirul din dreapta, la vale, creanga unui gutui dintr-o curte se rupse, dintr-o dată, cu un pârâit ce-l făcu să-i stea inima. Băăăă!, strigă apoi. Băăăăă! Râse singur și îi plăcu să-și vadă glasul fugind după voie spre plopii înalți care marcau drumul la vale, spre lunca Oltului, spre malul surpat al Ipoteștiului.

Casa, aprope de șușea, o găsi la fel de mică; un pic nevăruită, parcă. Dârdâia; poate de frig, poate de drag. Mearsă în spate, în curte, unde-și știa intrarea în bucătăria de vară. Nu strigă, nu fu auzit. Doi câini puiandri îl necăjiră un pic, parcă nehotărâți. Când îl văzură umblând ca un stăpân, tăcură. În vatră, sub cenușă, găsi jar. Aduse niște coji, niște surcele, și făcu focul. Recunoscu scaunul mic, de lemn, cu șezutul rotund înfipt în trei picioare ale căror linii imaginare se întretaie, despărțindu-se din nou, undeva sus, prin creierii celui care se așează pe el. Și-l încălzi bine la foc și se aşeză mulțumit, aplecat spre căldura din vatră. Într-un paner de răchită, găsi mămăligă. Puse pe cărbuni o felie mare, aproape albă, ce părea tăiată cu ața. Se jucă prin vatră cu un băț până ce mirosul de mânacare îi intră în nări, în păr, în mațe și în haine. Stătu, aşa, în neştire, cu ochii beliţi spre tăciuni. Vru să adoarmă acolo, lângă foc, nemişcat, fără să mai mânânce sau fără să se mai descalțe de pantofii îngheţaţi bocnă. Auzi un plânset încet în urmă; își feri, atunci, faţa, încordându-și tare sufletul ca să nu înceapă să bocească tocmai acum, la sfârșit. Nu întoarse capul, dar zise șoptit, că abia se auzi: Ce bine miroasă mămăliga, fa, Mărioro! Poate aduci, tu, și niște unsoare, și niște murături… Tremurând ca o apucată, nevastă-sa îi aduse sticla cu aghiasmă mare și o bucată de anafură întărită bine. El se ridică și se închină; le luă, pe rând, pe toate. Când îi puse în mâna dreaptă o litră cu vin de trupină, ea se propti cu umărul în coșul pieptului lui și, zăbovind nițel, se aplecă să îi sărute, jelind, mâna. Se aplecă și el, înduioșat, pupând-o în creștetul capului, și-i simți mirosul de păr urcând prin basmaua roșie. Unde e Anica, ce face? E mare, e bine, Niculaie; mă ajută p-aci, pân curte, pân casă. Și-a lăsat coadele lungi, cum i-am zâs că ţ-ar plăcea ţâie…

Mâncă încet, fără să termine. Caii?… Mai avem unu. Mă duc, mâine, în pădure, să aduc o căruță dă lemne. Dacă găsăsc ce-mi trebuie, pân la Crăciun fac iar gardu ăla dă la drum, că văzui că s-a surpat dă tot…

Mulţi cocoşi cântară a ziuă. În sat, oamenii începură să scoată cenuşa din sobe, să aprindă focurile şi să potolească prin bătături. Zăpada toată se umplu de lumină, încet, scârţâind orbitor.

Reclame