Mumă-sa Rada o chemă la ea, s-o împace.

Fantana

Stătea pe piatra mare, lucioasă şi îndoită de atâţia paşi, pusă ca să urci mai uşor în prispă, şi curăţa porumbi. Cu faţa spre casa mică şi veche a Getei lu Dumnezău, de unde bătea o lumină caldă, ce toropeşte. Avea pusă pe mâna dreaptă o curăţătoare de fier, cu dinţi învăţaţi şi cu mâner înmuiat de un ciorap verde, al cuiva. Măriuţa, cu o rochie subţire, în imprimeuri ce nu se mai puteau recunoaşte, cu un cordon subţire, legat într-un nod care seara va fi desfăcut doar trăgând tare de el cu dinţii din faţă, mică şi cu un picior strâmb, că aşa se născuse şi nimeni nu umblase cu ea pe unde trebuie, veni tristă şi trasă la faţă. Lasă, fa, Măriuţo, nu mai plânge ca proasta… Îţ zâc io, muică, ce să faci. Vorbeşte, p-aci, pă şuşea, cu toate muierile, şi zâ-le că te bagi tu să le cari apa dă după Paşti, că poţ, că eşti mare, d-acu… Şi că tu le iei mai puţân dăcât înainte; cât or vrea, numa să te plătească. Seara, Măriuţa vorbi cu Lili, băiatul Georgetii, care venea des p-acasă, să-i cumpere din oraş pantofi, fustă şi flaner, pentru Înviere. Că am, acu, bani. Îţ dau cât face, la Duminica Tomii, că m-am băgat să car apa la morţ!

Începu de luni. La prima casă, la Onica, cără pentru copil, mort de tânăr, curentat, şi pentru bărbat, mort bătrân şi chiorât d-o sârmă de balot. Câte trei ciuturi de fiecare; scoase de la fântâna din curte, şi date de pomană vecinilor. Găleţile Onicăi erau maronii, d-o vadră.  Marginea fundului de tablă era, parcă, înadins întoarsă spre-nafară ca s-o lovească pe ea peste picioare. Doamne, zicea, fix la ou piciorului… Peste piciorul stâng, când ducea găleata în mâna stângă, peste piciorul drept când ducea găleata în mâna dreaptă. Mâna goală, slobodă, şi-o întindea mult în lateral, ca să se echilibreze; păşea încet, şontâc-şontâc, cu talpa ei strâmbă, murmurând când apa sărea din găleată şi-i uda şoşonii negri, de cauciuc, tăiaţi la călcâi ca să ţi-i poţi lua mai repede.

Fănela vru s-o ajute, că i-era milă de ea, c-avea şi ea fete, dar Măriuţa Nu! şi Nu! Atunci îşi schimbară toţi de pe-acolo, ca vorbiţi, găleţile: îşi cumpărară unele mici, pe jumătatea celorlalte, de plastic, care roşii, care prăzulii. Şi bietul copil, bucuros ca un mânz iertat de învăţatul la căruţă, putu să dea de băut morţilor din ultimii şapte ani de pe toată uliţa. Că toţi vorbiseră cu ea  să le care.

De Slobozâtu apei, în Sâmbăta Luminată, devreme rău, tot satul veni pe marginea Oltului. Pe cojile uscate ale dovlecilor puşi din toamna trecută în pod, aşezară lumânări îndoite anume, aprinse. Le dădură drumul, împingându-le niţeluş. Bărcile porniră spre mare şi locul tot se umplu de-o lumină cuminte. În murmurul coborât al mulţimii, un nor de suflete veni ca să-şi vadă rudele plânse.

Reclame