Ora a cincea. Cât de frumos e părintele stareț!

 

Părintele Daniil ieși fără să privească: nici în sus, spre nori, nici spre sud, peste păduri, nici în curte, unde gâfâiau oamenii lui, negri și nădușiți, și nici la scara de fier, verde și rece. Șchioapătă rău din șoldul piciorului stâng, iar la doctori nu are de gând să se ducă vreodată. Când merge, se apleacă într-o parte și alta, un pic de durere, un pic căutând să se împingă înainte, și pare că tot timpul așază lucruri, binecuvintează capete sau culege hârtii pline cu nume de vii, bolnavi, păcătoși, copii și morți. Glasul răgușit și bătrân contrastează teribil cu fața și barba albe limpede, fără erori. Aproape că nu are riduri; ochii îi sunt negri și de o concentrare enormă, de altundeva, care te rușinează. Bătrân, mult, pare că umerii îl trag în jos, iar spatele mare, lățit la munca mănăstirii, îl împinge, obosindu-l. Are bocanci cu șireturile scoase, mai largi cu un număr, negri și contorsionați în toate felurile pe care le permite o veche piele de bou. Îl văzură coborând scara și se opriră fără să se uite direct la el. Bătrânul venea tot cu dreptul înainte, ca un luptător cu gardă inversă, pășind pe fiecare treaptă de două ori și lustruind bara de fier cu palmele-i moi. Jos, își luă un ciumag de corn, uscat bine, decojit și ars cu flori multe de un cioban din sat.

-Dă-mi, Aftonie, tată, un scaun, rogu-te!, zise de departe. Se întoarse cu fața spre biserică și se închină de trei ori, închizând ochii și scuturându-și, apoi, pieptul rasei spălăcite de niște frimituri închipuite.

-Ai venit, mă, Pavele, ai venit… Ce mă bucur, tată, ce mă bucur! Ai primit și tu, până la urmă, gândul cel bun de la Domnu… Dumbrăvescu îi pupă mâna oprită în capul bulbucat al bâtei, iar starețul îl trase în sus, îmbrățișându-l și sărutându-i creștetul ce părea aburind. Aftonie aduse taburetul și plecă. Stătu. Dumbrăvescu scoase un oftat ce tremura pe la margini.

-Tu, pune-te aci, în cur! Se puse. La anii lui, novicele se simțea ca un boxeur în fața primului meci la profesioniști: de frică să nu te faci de râs, ai fugi bucuros acasă, la plivit în grădină.

-Acu, să-mi povestești, drăguțule, un lucru de care îți amintești în fiecare zi, la care te gândești una- două! Se fâstâci, își dreasă glasul, închise ochii ridicând sprâncenele și strângând din buze, vru să înceapă, dar se opri clătinând din cap și făcându-și loc cu mâinile lungi.

-De, ce să zic… Se blocă. Se strânse în sine, așteptând ceva vreme. Cum ziceam: frica de ridicol trebuie că este lipită bine de rădăcinile adânci ale simplei voințe de a trăi. La plezneală, ca să scape mai repede, continuă. Ar fi că în toată ziua, dar chiar în toată ziua, mă gândesc la Niculaie Stan, a lu Lungu, cum îi ziceau în sat, și nu pot să mă conving că niciodată, dar niciodată, n-o să pot să fiu ca omul ăsta. Era tâmplar. Avea, în voreț, un atelier unde lucra. Făcea porți mari, înalte, frumoase, cu modele și sculpturi ce mă uimeau: mi-a luat mult să pricep de ce oamenii înfrumusețează lucruri care vor putrezi repede. Înalt, mereu aplecat spre scândurile sale, tăind, subțiind, umplând cu grund, lipind, finisând, dând de mii de ori cu mâna pe lemn, să doboare praful, bătând cuie, măsurând fără grabă și bombănind cifre, numere, unghiuri și poziții. Toate zilele în mirosul lemnului… Ce bucurie, ce sănătate! Sus, deasupra sculelor și grămezilor de rumegușuri de diferite culori și ude în sute de feluri distincte, pe niște grinzi mari de carpen, avea lemnul pus la uscat: chitit drept, impecabil, ca să nu se strâmbe cu vremea. Trandafir, fi-so, un vlăjgan de doi metri, îl ajuta, dar nu cu ce era mai greu. Își pierduse și tac-so încrederea în el, în timp: lucra bine, dar puțin; își cheltuia repede banii în oraș, jucând barbut în gară, apoi te făcea să-l aștepți zile bune, neștiind nimic de el. Apărea senin, în flanerul lui verde, lălâu, ca și când ar fi mers doar cinci minute la capu locului, la ulciorul îngropat sub porumbii verzi, să bea o gură de apă… Niculaie nu mai zicea nimic, de mult. Bine că măcar e sănătos!, gândea, poate. Că Ciru, băiatu ăl mare, nu mai era. Se înmuiase ca o păpușă de cârpe, sau ca un pinochio fără toate sforile, și mergea șleampăt pe drum vorbind rău, de nu înțelegea nimeni. Cu cheltuială mare, îi cumpărau din Germania venin de albine, pentru tratament. Acuma, noră-sa, o femeie mărunțică dintr-un sat de-aproape, umbla pe toate câmpurile și pe toate ulițele cu tractoru, muncind ca un bărbat stăpân al casei lui. Lumea își făcea cruce și lăcrima. M-am dus, într-o zi, la ei, cu treabă. I-am găsit puși să mănânce, și asta e secvența pe care n-o să mi-o scot din cap cât oi trăi. Cum erau mulți, că mai avea, și el, o nevastă, grasă și aproape nemișcată, și o mamă uscată de bătrânețe și de clevetit aiurea, se puseseră la două mese scunde, rotunde, cu trei picioare. El era ridicat, nu-și scosese șorțul de piele maro, și din buzunarele din față se vedeau cozile unui clește. Îndoit o țâră, că ajungea la tavanul din placaj ce era prea jos, ținea în mână o tigaie uriașă, cu mâner puternic, împărțind tocăniță cu carne prin farfurii și făcând glume cu ai lui. Era ca un zeu, ca un înger… Ca Hristos Însuși! Eu m-am răzimat de pragul stâng al ușii; venisem cu alt duh, eu eram din alt film, eram de pe altă lume, rea și săracă. El o fi mâncat mai târziu, că mie mi-a dat un codru de pâine nămolit prin unsoarea fierturii, un păhărel de răchie și a ieșit să-mi arate lucrarea. Așa era mereu: vesel, harnic, dându-le alor lui totul. Duminica se gătea și mergea la biserică. Am băut, de câteva ori, cu el; plângea, puțin, dar nu povestea niciodată ceva despre el. Era, așa, cum să zic… Un fel de sfânt trimis să rămână ascuns într-un sat, pe marginea Timișului. Mi-e necaz, acuma, că n-am o poză cu el. Termină brusc, cu fața pământie, strâmbând din buze.

Starețul se trezi, și el, și se întoarse spre biserică, spre pridvor, unde era Aftonie.

-Mă, Aftonie, tată, te freci p-aci, prefăcându-te că lucrezi, ca să asculți pă omu ăsta… Așa-i că vorbește fain, așa-i? Mă, Pavele, dă vorbit nu te-ntrece nimeni! Șezi și tu, Aftonie, cu noi. Fratele cel tânăr aprinse lumina din fața bisericii, și veni bucuros, fredonând alandala. Era frig. Pavel dârdâia și belise ochii de parcă urma să fie dus la spânzurătoare. Se simțea ținut afară, privit cu suspiciune, luat la rost; nepoftit.

-Și adu-ne vin, frate, să ne încălzim oleacă! Întinse mâinile către Pavel și-l trase mai aproape, așa că el se puse în genunchi, pășind așa, ca la spovedanie. Poate că asta și era, în definitiv: încheierea socotelilor cu lumea. Aici, în curte, pus să povestești repede. Cu ce dreacu rămâi după ce-ai umblat amețit prin lume atâția ani?!

-Și când vezi cât de moale ești, când îți pare rău că te-ai mocirlit ca un prăpădit, unde-ți zboară mințile tale săltărețe, dragă domnule? Hai, că trebuie să răspunzi iute! Tăcu, serios, și păru că începe să se roage.

Mda. Facem păcate din inerție, din lene sau din răutate; ultimele sunt cele mai grozave. Același lucru atârnă colosal când îl faci din răutate, că așa ai vrut tu, na!, și foarte puțin când pleacă din tine pentru că așa ai văzut tu la tac-to și la mă-ta, acasă…, gândi excelența sa. Părintele stareț avea dreptate: mereu, invariabil, mintea lui se întorcea la a-și aminti, din nou, a mia oară, de ceea ce va fi fiind, pesemne, un fel de indescifrabil alfa și omega al intrării sale în lumea asta a lucrurilor prea smerite ca să le vezi, prea mari ca să le înțelegi ori prea puternice ca să le reziști.

-Pe la cinșpe ani, în februarie 53, un prieten m-a luat cu el în catedrala evanghelică din Sibiu, la „Patimile” lui Bach. Biserica era rece, înaltă, plină cu oameni cărora nu li se vedeau bine fețele, sobri și exaltați. Eu eram un mânz de țăran luat de pe uliță, închis într-un bloc și pus să priceapă zumzăitul nebun al unor insecte necunoscute. La noi, cu lăutarii cântau toți, chiuind din când în când; aici, când am simțit cum sună toată solemnitatea aceea îmbrăcată ca la mort, m-am făcut alb la față, apoi roșu intens, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. Credeam c-o să mă piş pe mine, iertați c-o zic d-a dreptul, dar am început să râd tare, necontrolat, înveselit și uimit nebunește ca un primitiv ce vede întâia oară nu știu ce măgăoaie de neimaginat. Cipri m-a scos repede, șocat. N-am putut explica nimic. Când a venit Siguranța, să ia pe unii, noi nu mai eram acolo. Clar, care-i legătura între seara aia și frica mea de după fiecare cădere, n-o pot exprima; cu timpul, poate…

Starețul se îndreptă de șale, icnind scurt, și oftă. Privi spre nori.

-Poate…, răspunse. El continuă, puțin absent:

-Bach are zdrobirea celui care a fost acolo, cu Iosif și Nicodim, cu mironosițele și cu Ioan. Mă întreb, uneori, nu știu dacă în glumă, cum de evangheliile nu-l pomenesc și pe el! Părintele Daniil înclină capul și se uită la el amuzat:

-Spui așa niște lucruri, frate, că mai- mai să mă tragi și pă mine pă tarlalele pă unde-ți umblă mintea asta odihnită… Tu, lasă lucrurile slabe! Pocăiește-te, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Nu alta!

Vântul trecu repede printre ei, măturându-le niște gânduri. Aftonie scoase din rasă niște gherghine roșii, înmuiate de o brumă timpurie, și începu să mestece cuminte, ca o capră. 

-Nu suntem decât niște biete mamifere… Pocăiește-te, mă, tată…! Așa, numai, se îndreaptă toate: tu, și toate din juru-ți. Vechiul funcționar de ambasadă încuviință și ceru, plecându-se și mai mult:

– Blagoslovește, părinte! Și îl binecuvântă, mai mult trăgându-i castane în scăfârlia goală.

-Bine, bine, copile. Păi, să-ți dea bunul Dumnezeu bucuria ceea pe care-a avut-o fericita Elena când a aflat Sfânta Cruce, tată…! Lasă, tu, c-o să fie bine; ascultă, numa, dă părintele tău, ș-o să fie bine. Îți zic: atâta, numa, și nimic mai mult! Ce ușor, nu? E ușor să zbori, o să vezi!

Mai încolo, la vale, Silica ajunse acasă, adăpă vacile și le băgă la acioală. De peste zi, lăsase în iesle doi snopi de coceni și câteva drugi de porumb. Goni pisicile și intră în casă, sătulă de osteneală. Picioarele, o dureau. Își puse vin; gustă; trei măsline, limpezite până la os în strânsoarea răbdătoare a gurii știrbe, începură să-i odihnească ziua asta porumbie și goală.

La schit, lepădările domnului Pavel Dumbrăvescu continuară.

-Aș mai povesti ceva, părinte, zise el.

-Zâi, frate, c-acu vine noaptea… Amândoi deodată, din cu totul alte motive, tușiră. O ceață a resemnării începu, neguros, să umple locul gol dintre chilii, cimitir și biserică. Se ridică, își trase în jos puloverul, puse mâna stângă la spate, cu fața palmei spre frigul din jur, o ridică pe cea dreaptă într-o arcuire lejeră și declamă rupt, cu ochii închiși trași spre miezul gândurilor:

domnilor mi-au zis copiii pe drum în satul meu dintr-o luncă hai bă pavele să facem muma ploii că e vară târzie și n-am mai văzut un strop dă când dumnezău a-necat lumea întreagă demult știm noi să tot fie fix câteva mii de ani da ce ie aia muma ploii am întrebat ridicând din sprâncenele-mi tinere lasă acu noi o să te-nvățăm totu toate descântecele și toate farmecele de pe ulița noastră ele sunt aici de demult de dinainte să se fi născut vreunul dintre oameni nici mumă-ta ghița d-a murit bătrână rău nici mărioaca măcar ce stătea în casa aia mică și urâtă nu se născuseră bă pavele vino cu noi și te vom face pescar pescar de ploi te vom face și nu e puțin lucru îmi tot ziceau nebunii ăia de copii începusem să-i văd ca necunoscându-i cum se-nvârteau așa aiurindu-mă tot împrejuru-mi și m-am dus cu ei făcând cu mâinile noastre o arătare de nămol așezată p-o țiglă strâmbată aiurea cap trunchi membre și ochi de scuipați amestecați cu țărână te-am luat cu noi ca să ne fie puterea mai mare finule frate verișorule nepoate pune-ți  și tu mâinile pă după grumajii noștri și hai să suflăm tare cu credința și disperarea unora care nu au văzut vreodată în viața lor cum plouă să suflăm din noi o bucățică și să se facă noroaiele astea ființă vie adică muma ploii vie ce minciună gândeam eu dar n-aveam frate n-aveam deloc curajul să zic bă m-am prins ce proști sunteți toți totu e o minciună io mă duc la mine acasă și gata

Aftonie înghiți, nemestecate bine, și ultimele două gherghine. De cei doi draci triști, nimica.

Reclame