Începu să bea de dimineață; singur, mult.

cornel pufan

 

Se sculă pe la cinci, cu ochii bulbucați și roșii, cu o sete ca în pragul morții, cu genunchii și mijlocul înghețate, fără să vrea să se miște vreun pic. Dar voia să plece din pat, să iasă din casă. Cumva, simțea că vrea să spargă, cu capul, o burtă, o piele oarecare, mai subțire sau mai groasă, și să scape. Adormise îmbrăcat, murdar; gura îi era tot o fiere și sufletul din el voia, la fiecare pas, să se așeze în cur, jos, să se dezmeticească nițel. Ziua asta nouă, care nu mai fusese vreodată și care se mută în trecut cu fiecare zvâcnire, începuse cu întuneric, cu stropi mari de ceață împinși de vânt spre toate ușile deschise ale satului ăstuia pierdut. Pierdut, băăăă, pierdut dă tot! Ce putregai, ce oroare! Avea două glasuri, în el. Unul zicea: Ce putregai, ce oroare! Cum dreacu să trăiești în lumea asta așa de vrășmașă? Să-i ia dreacu pă toț!  Iar el se arăta mereu ca băgându-și picioarele în ea de încropire nefericită, și arunca un pumn desfăcut într-un zdravăn dos de palmă dat eterului de deasupra. Ălălalt glas era mai pierdut, mai firav; vorbea încet și pe tonurile cu care un câine apără mai departe curtea unui stăpân după ce tocmai l-a prins într-un colț de curte și l-a bătut rău, cu o bâtă  noduroasă de dud; zice: Bă, frate, ce praștie mi-s! Varză…! S-a ales prafu, și gata; io nu mai pot. Doamne…! Eehe, drăguțul dă mine, prafu s-o alege. Se hotărâse să nu mai plângă niciodată, pentru că termina mereu vărsându-și toate mațele. Așa, era mai simplu: Nu plângi, nu verși. Și-i era lene să se mire de nemaiauzita legătură între una și alta. Râgâi cu poftă, puternic.

Începu, deci, cu lichior. Dulce, negru- maroniu, cu mult zahăr. Sticla de-o jumate o desfăcu stând în picioare, lângă dulapul de lemn, cu flori zgâriate frumos, de lângă vatra cu corlată. Nu ardea niciun foc. Înghiți mult, dintr-o dată, ca pe un suc detoxificant, direct din burtoiul inestetic al recipientului. Ura sticlele astea. Băutul merita, poate, niște vase mai cizelate, mai privite frumos de un ochi milostiv. Faceț, bă, și voi, niște sticle mai trecute pân inimă, mai plimbate pă la muzee, mai citite, ai dreacu dă inculț! Să bea omul în liniște, și nu gândindu-se c-a încăput pă mâna unor paparude ca voi… Râgâi, iar, mai slab; coloana dulceagă de aer se prelinse spre cimentul gol și rece al încăperii, subțiindu-se pe ciorapii groși, murdari și aproape negri din picioare. Ameți bine. Își făcu de lucru prin grădină și prin curte, purtând cizme scurte, din cauciuc. Mâinile îi înghețară bocnă. Când bău a doua parte din lichior, nu-și putu aminti clar, precis, ce trebăluise pe lângă casă; trebuie că potolise orătăniile, toate, spărsese gheața groasă pe care o zăpadă topită într-o zi o lăsase lipită de bătătură, ieșise un pic în poartă să vadă cin mai trece pă drum, fumând continuu în tot acest răsărit de vineri.

Apoi, prânzul pustii toate ulițele; copiii intrară în curți, cu târliile părăsite la poartă. Tot satul tăcu vreo două ceasuri, adunat pe lângă sobe. Lui i se făcu sete, așa că-și aduse din beci o cană mare de vin: roșu rău, tare, cu puțin pelin. Cu puțin pelin, tare, roșu rău. Când urcă scara, se opri la mijlocul ei și bău cu poftă, ca dup-o alergătură. După vin nu râgâia niciodată. O fi dă la că nu le dau cu stropitoarea la struguri…, gândise odată. Adormi cu capul pe masă, neterminând de mâncat. Avea câteva pungi căcănii de hârtie primite de la cei care pomeniseră morți sâmbăta trecută; rupse una ca să culeagă d-acolo trei măsline sărate, o felie groasă de salam de vară, cu tot cu membrana de plastic transparent, o chiflă mică și tare, un triunghi de brânză topită și o ruptură alburie de slănină. La patru, când își ridică fruntea, din vinerea asta nu mai rămăseseră decât câteva petice de lumină încețoșată. Bău tot vinul și stătu, apoi, un sfert de oră la budă, serios, citind niște articole tratate grav, dintr-un ziar de ocazie, până-i amorțiră picioarele să nu le mai miște.

Când îl strigară la poartă, răspunse iute. Dacă are o roată veche, ceva, că băieții de pe drum vor să facă un foc mare în răscrucea ulițelor din Streajă… Avea. Avea, de mulți ani, o ditamai roata de tractor, tocită rău și găurită, din care nu mai apucase să facă nu-știu-ce trocuri pentru porcii pe care cândva, Ah, nu vreau să mă gândesc la asta!, și-i creșteau la saivanul oilor din Prundu Stoicî.  Le-o dă, dar să-l ajute cineva s-o scoată dintre trupinile aruncate în verile trecute peste ea. Cu cei doi vecini care veniră, bău câteva guri din țuica desfăcută de unul dintr-o pufoaică albastră, lucită în draci pe mâneci și pe piepți. Legănându-se aiurea și vorbind dezlânat, stătură în grădină, lângă o grămadă mare de lemne, până ce înghețară și se săturară de lătratul unei jigodii pe care toți o înjurară, la sfârșit, cu poftă, scuipând.

Focul se făcu repede; întunericul de pe gura a patru ulițe ce se adunau aici se lumină gălbui de pălălaia voioasă a cauciucului. Un fum păcuros, vâscos, se strecura neputincios printre firele de ceață ca să cadă, repede, în stropi negri, peste capetele adunate în jur, peste-acoperișurile multe. Veni și el, să se încălzească nițel, să-și vadă roata arzând. Aduse vin, într-un borcan mare, și o strachină cu jumări mici, cu urme de carne, sărate și uscate bine, luată din cămară. Sta, cu spatele spre casă, pe un taburet alb, culcându-și privirea printre sârmele carbonizate din foc.

Închisă în odaie, nevastă-sa plânsese toată ziua. Era lungă, slabă, cu ochi clari, și se mișca precum o șuiță. Când îi zisese azi, albă, Roagă-mă să nu plec…!, el fugise repede, trântind, fără să vrea, o ușă de lemn vopsit în galben, de căzuse geamul verde, cu sârme prin el, prins în trei cuişoaore nehotărâte. Ceilalți o văzură, acum, ieșind fără să mai tragă poarta după ea, cu două traiste în mâini, cu o geantă neagră, mică, pe după gât, cu fața tânără ascunsă într-un batic negru și subțire, de doliu. Ea nu salută, ei nu răspunseră. Autobuzul de șapte are să plece repede. Oftatul, el și-l îmbrăcă într-un tușit cavernos. Da ce fum, frate…!, se miră, încă o dată, unul.

Reclame