La începutul acelei toamne,

La sfârșitul acelei toamne.jpg

pe la fiecare poartă trecură oameni grăbiți, speriați şi cu brațe fâlfâind a iritare, că să astupe, toți, fântânile, să spele platagelele, castraveții, ardeiul, strugurii şi ce-or mai lua ei din grădină să mănânce, sau mai bine să nu mai ia nimic!, să stea mai mult prin case, ce prostie!, şi să aibă, așa, mai multă grijă decât de obicei, că aerul tot e otrăvit, nu știu ei… Oamenii cumințiți de liniștea câmpurilor şi moleșiți de arșiță aflară că bobiţe mici şi invizibile de cernobâl le vor fi căzut în cap, pe vaci și peste pădure când ei habar n-aveau de nimic, strângând lucerna sau culegând corcodușele, și că pâlcuri de otravă s-or mai abate, poate, pe ulițele astea verzi și umbroase de lângă Olt, și mai încolo, spre iarnă. Puseră obloane, mușamale, prelate și lighene pe fântâni, mai mult să scape de ăia de la sfat, apoi uitară repede de toată prostia: aveau treburi.

A doua zi, odată cu dimineața, căruța unui mocan intră în sat, coborând dinspre apus. Veni la pasul cailor, doi, niște gloabe moarte de foame și gălbioare. Soarele, îl văzură tot timpul răsărind dinspre malul de peste apă, printre plopii mari, drepți, viteji, aliniați ca într-o oștire, ca într-o gardă, ridicându-se și strălucind aproape alb, a căldură mare. Pălăria neagră, slinoasă, și-o trasă mai pe ochi; împunse, nițel, cu biciușca. Satul din față începu repede să tremure în uitătură, să se unduiască la stânga și la dreaptă, să se scurgă topit într-o parte sau alta, în fâșii neclare, ce amețeau. La Rada lu Ilie poreclit Dolănescu, opri. Trase sub un tei mare, cu umbră. Pentru că nu avea încotro, începu, fără poftă, să strige, pițigăiat și străin: Mere, frate! Pere, băăă! Hai, taică, la mere și la pere buuuneeee! Copiii erau la școală, dar ieși o mamaie, cu șorț verde, batic și molfăind ceva, să întrebe pe ce dă. Pă boabe și pă grâu, dau, la ciur sau la bănicior, părț iegale… Da lu matale îț dau și așa, pă ceva dă mâncare… Zâmbi: un pic poznaș, un pic milog. Și-aduse aminte de cai și le puse un braț de iarbă din uscătura înghesuită la urma căruței cu coviltir, văitându-se de șale când se dădu jos, aproape bătrân. Primi. Răzmat de  roata căruței, cu fața spre ulucile unui gard, mâncă încet. Înainte să termine de șters bine strachina cu dumicatul de pâine, își îngădui să ațipească o leacă. Capul îi căzu, până la urmă, pe lângă umărul stâng și se trezi. Satul era același; lumina, doar, bătea altfel. Plecă. Mai opri la Gheorghe a lu Barză, intrând la stânga, pe ulița ce da spre punte, spre Măgură. Niște femei tinere se auzeau vorbind tare și se vedeau spălând ceva rufe, preșuri ori pături. Dădu, și acolo, ceva. Mulți îl întrebară dacă are căni, străchini și oale de pământ, că fasolea să fierbe mai bine în iele, iese mai gustoasă… N-avea. Acum are doar mere și pere. Una îl certă, că ce mere sunt astea, că sunt mici și zbârcite. De, așa sunt merele lui: verzi, mici, zbârcite. Da-s dulci, mă femeie, ia dă gustă…! Aiurea! Nu-i trebuie, d-aia…, gândi moale, privind mai atent spre baltă.

La școală, găsi o droaie de copii scoși în curte, aliniați pe lângă un perete fără ferestre, la poză. Fotograful, cu un aparat negru, nu știa să oprească ochii copiilor decât strigând mereu, fără convingere, uite păsăruica, uite păsăruica, na ciocolata… Obosit de nereușite, făcu pozele cum se nimeri. Dacă nu stau, ce să le fac io?!, oftă a lehamite. La clasa doua, însă, nu avu curaj să-l necăjească pe învățător, așa că nu apăsă pe buton decât când îl văzu mulțumit. Măruț avea un nasture lipsă la haina lui neagră, de școlar, dar i-o prinseră cu un ac de siguranță, ca să stea bine, și făcură poza. Tăcură toți, un nesfârșit de secunde, nemișcați și tremurând a ceva unic. Pozarul se dezmetici și apăsă pe trăgaci; douăzeci și ceva de copii, privind în aceeași lumină, gândind la aceeași păsăruică nemaiîntâlnită, supuși aceluiași domn Florin, se înmărmuriră pe hârtie. Alb-negru. Când mușcă dintr-o pară, mocanul de lângă gardul de beton al școlii făcu în textura pozei răni și fracturi, iar fibra culorilor începu să intre într-o trepidație continuă, perenă. Vântul bătu verde, un pic cenușiu-albastru.

Câtorva copii care ieșiră în drum să-și ia mingea, le dădu poame; pe fundul unui săcotei, mai oprise câteva, maronii, pentru el. Lângă fântâna de lângă terenul de fotbal, făcută de Ilie a lu Manea, către salcâmii negri dinspre răsărit, la 47,32 de grade în văzduh, îl văzu pe Karl Jenkins, cu muzici și oameni, cu tobe mari și voci de copil, dirijând un benedictus. Rămase cu gura căscată; un ochi îi lăcrimă în neștire, alt ochi râse ca unul mic gâdilat de tac-so. Întinse mâinile a rugăciune și vru să zică un Doamne!, cu gura lui descleștată din cusătura unor bale. Mai era careva, la coada ochiului, venise să primească şi el; se uita mut, cu fruntea ridicată spre părul creț, tuns rău. Primi. Când fu să plece, mocanul îl trase de umăr și îi zise, poate că prea aspru: Vezi tu, mă, copchile, nu toate ulițele din satu ăsta duc acasă… Vru să adauge că, uneori, când rătăceşti o lecuţă, ajungi mai repede, dar nu apucă; băiatul se sperie, neînțelegând nimic, fugi, iar străinului i se puse pe față o încruntătură știută.

Vântul bătu iar: verde, un pic cenușiu-albastru.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă