Stătea aproape, la doar câteva case.

Mărăcini

Cu capul plecat, un pic îndoit de șale, ajunse repede. Tot repede și ieși; cântărețul îl aștepta pe bancă, la poartă. Într-o liniște mare, galbenă, luminoasă, plecară. Lisică văzuse repede, de la prima cădire, că nu e-n toate apele, și-l lăsă în pace. Părintele închidea ochii; și-i apăsa, apoi, în palmele pe care le trăgea în jos, ca într-o neobișnuită caznă de a sta treaz. Cu privirea neutră, cu colțurile feței căzute, mai nimic zicând, își mesteca buzele și barba într-o frământătură melancolică, îndepărtată mult. Părea că suflarea îi căzuse în adâncurile neștiute ale trăirii, în negura pântecelor, iar lui îi rămăsese doar așa, o umbră de vlagă, o pojghiță de îndemânare, un diluat și ultim apetit de a face lucruri, o lentoare dulce a sângelui prin venele sale de bărbat mare, vânos, la patruzeci și șapte de ani. Era caldă această Luni a Învierii; peste reverenda neagră, frumoasă, veche, cu un pătrat lucios cusut jos, peste piciorul stâng, că o lumânare pusă la o cruce din cimitir i-o găurise când el zicea de un loc cu odihnă, cu verdeață și cu pace multă, nu pusese nimic: niciun pardesiu, niciun flanel, nicio vestă; avea să meargă prin sat așa, ușor, gol, descărcat de toate ca să respire mai ușor, ca să se sature de aer, ca să-și îndrepte spatele, ca să-și vindece ziua, ca să-și lămurească nedumerirea asta brutală care-l lovise în piept așa, într-o doară, fără logică, fără vreun rost, nepotrivindu-se cu nimic din ce știa, ca să dea drumul unei tristeți ce-l călărea dușmănește.

Satul întreg se pustiise de tot și se adunase numai în trei locuri, pe trei ulițe, că așa se făcea pomana a mare de Paști. Prima era la Ghiret. În răscrucea lăbărțată a patru drumuri, unde de trei ori pe zi întoarce un ditamai autobuzul frânt pe la mijloc de un burduf găurit, aproape de negura pădurii, aproape de hotarul dinspre nord al satului, lumea adusese mese, mari și mici, așternute cu pânze cusute frumos, cu mușamale pictate în fructe din alte lumi, cu hârtii banale, cu ziare și reviste lucioase sau cu nimic. Panere cu mâncare, coșuri cu pâine, oale, farfurii, platouri, solnițe, scobitori, sticle cu băutură, ouă roșii. Colaci. Cădelnițe uriașe, făcute din tablă lucitoare de țiganii veniți pe drum, cu rășini aruncate în arsura cocenilor de porumbi, legănate de babe supte la față și ascunse în albul fumurilor. Moși lipiți de garduri, sfioși, gătiți, tutungind a consolare. Gălăgie, zumzet vesel, chirăituri de copii. Unii, de la oraș. Multă, lumea tăcu treptat, odată cu hristosaînviatul popii. El ameți, îi veni să cadă, să verse, să se lase într-un genunchi, să se culce nițel. Dar stătu drept, înaintea lumii ce era cu ochii pe barba lui neagră, nealbită vreun pic; zise rugăciunile încet, cu ochii acoperiți de niște căldură de soare. I se făcu negură, și păru că se duce înapoi, într-un vârtej din ce în ce mai strâmt și mai iute, din ce în ce mai tăcut și mai chemător. Mâna lui Lisică sprijinindu-l îl ținu aproape de cuvintele ecteniei, îl împinse să termine cum se cade. Dintre taburete, dintre scaune, printre crengile unor corcoduși fără flori, bulucul de oameni își mărturisi, deodată, adevăratcanviatul.

La a doua pomană, din dreptul școlii, întinsă pe lângă gardul lui Gică a lu Pirnoiu, abia ajunse. Niște căruțe, trase de cai cu clopoței la căpăstru, îl strigaseră să se urce, dar el nu vru, căpos și surâzător. În capul șirului de mese, lung cât vreo trei linii de casă, stătu cu pantofii frumoși, subțiri, pe un strat gros de coji de ouă ciocnite. Pârâitul lor îi rupse câteva coaste, parcă, și văzu toată lumea, basmalele femeilor și capetele goale ale bărbaților, absorbită în gaura neagră a unui rău pe care acum îl înțelese ca definitiv. Uită ecfonisul; i-l șopti, camuflat de niște tușituri, Lisică. Nu mâncă nimic, nu bău nimic. Nu de greață, nu de rău, nu de amețeală; de gol, de trezie, poate că de lehamite, de înțeles.

Numără casele până în celălalt cap al satului. La Vlădică la poartă, ăla de s-a spânzurat în podul casei, vru să stea pe capul de beton al podului, să răsufle nițel. Se părea că gutuii lui vor fi plini și anul ăsta. Cu fața neagră, cântărețul nu-l necăji cu nimic, legănându-și sec picioarele, privind dus, îngânând aiurea. Podișca lăsă pe haina  părintelui o urmă neclară de var. Ăia din Chioroiești erau întinși pe amândouă șanțurile, căutând umbra unor tei și a unui nuc, amândoi rari în frunze. Primarul îi puse în mână un pahar în multe unghiuri cu vin, iar el îl ținu așa, negăsindu-i rostul, până realiză că n-o să-și poată așeza epitrahilul pe după gât dacă nu-l lasă pe colțul mesei de dinaintea-i. Se vedeau Brâncovenii, că sta cu fața spre apus. Fu de acord cu toți, încuviință grav, mereu, pretutindeni. În stânga lui, mai încolo, unu-și aduse aminte de tac-so, mort,  și plânse. Multe femei îi pupară mâna, una îl îmbrățișă, zicându-i că să ne trăiți, părinte. Un necunoscut se plecă cerându-i binecuvântare; nu mai știu ce să zică, așa că îl sărută pe cap. Buza de jos i se crăpă, nu mult, în izbitura cu care se ridicase omul ăla cu păr scurt, aspru, negru. Lentă și tristă, a doua gimnopedie a lui Satie o auzi înfigându-se în ulucile gardului; se mișcă mereu încet, ca să n-o gonească.

E târziu, își zise. Dar voi să plece singur, peste câmpuri, prin spatele grădinilor, doar el. Oamenii îl văzură ocolind ultima casă din Ociogi și intrând în câmpuri, la dreapta, spre viile din Chiciu, peste baltă. Balta, o trecu ușor, bucuros de nămol. Rămase desculț, cu reverenda pe el, ținută în sus, deasupra genunchilor, cu mâna stângă. În dreapta, pantofii. Pășea încet, că țărâna de pe drum gâdila tare. Viile erau crude, legate pe araci: cu sfoară urâtă, cu rafie trasă din saci vechi, cu bucăți subțiri rupte din sute de cârpe colorate, ori cu răchită verde, regală, cum se făcea pe vremuri. Unde vedea grașiță mai multă, ducea pașii. Adunat în valuri mici, praful se încălzise bine.

Din cimitir, până acasă, încetini mult; mearsă pe lângă garduri, invizibil. O muiere bătrână se sperie când se trezi cu el așa; se ridică de jos, de pe volvura șanțului, și salută cu sărumâna, buimacă. El intră în casa goală și-și dădu drumul în pat, pe burtă. Odaia era mare, înaltă, rece, gri, veche; doar primăria mai avea așa uși: duble, late, cu flori în lemn, boierești. Tavanul începu să alerge în sus, patul se învârti ca-ntrun șuvoi ce cade într-o scorbură cosmică, pereții țiuiră și el zâmbi.

În a treia zi de Paști, când niște vecini strigară la poartă, nu răspunse nimeni.

Reclame