Necrolog la un croitor

Casa lui e dărăpănată și curtea e plină cu gunoaiele pe care nu le mai ia nimeni să le ducă în văgăuna de la marginea pădurii, spre Olt. Are o nevastă; grea, bolnavă. Cândva, a fost tânăr. Încă mai pare. La pomenile din tot satul merge cu bicicleta și se mișcă iute, cu părul său aproape negru. Copiii i-au plecat: unii cu treburi, alții de supărare, certați. Când vine vorba de albine și de politică, știe. Ține minte nume de filozofi, auzite la te miri ce rude cu carte, și de oameni de care la televizor se spune că au fost importanți; adică mari, cum zice el. Băăă (își înghite scuipații), păi ăștia au fost oameni mari, mari de tot, nu niște proști ca noi…! Ochii îi sclipesc și toți tac, crezând.

Ziua de azi se sparse, dintr-o dată, în cioburi mărunte; nu e ca celelalte, câteva mii, din urmă. Înaltă, subțire, belă, stând sub umbra pomilor lăsați să crească în voie. O fată în rochie albă, atârnând langa, înaltă, crudă și mică, stă proptită în mijlocul curții; vorbește clar, luminos, fără vreo frică. Mirosul ei, slobod și insistent, îl lovi iute în amorțirea gândurilor cu obrăznicia nevoită a celor abia intrați în tinerețe. Copila instalată dintr-o dată pe meterezele curții miroase străin. Aduce a haine bune luate de cineva de pe culme, a vopsea verde-n ulei, pentru banca lucită din drum, a vișinată neagră, făcută bine, turnată în păhăruțe curate, a prune de vară, dulci, a cafea de la turcii din Slatină, din orașul de jos, a pulovere de mohair chitite-mpreună, a mâncăruri necunoscute, dar, sigur!, mâncăruri, a oraș, a tutungerie, a săpunuri din iarbă. Am auzit că ești croitor, nene; mi-a zis Nuica. Tușa, o știi… E d-ai lu Șoarece, de pe uliț-ailaltă. Vreo nepoată, ceva, gândi, că p-ăștia tineri nu-i mai cunoaște; trece pe lângă ei ca pe lângă niște curți păzite de ziduri înalte. Parfumurile ei, că vor fi fiind câteva zeci, secrete și din sticluțe pe care el le știe nefiresc îndoite, acoperă, invizibil și persistent, toate acareturile stricate părăsite prin bătătura bătrână, înghesuită grozav. Rochia și părul îi sunt de o noutate pe care nimic de pe-aci n-o mai are de mult. Pare puternică, ca având câștigate strălucirile universului în neștire. Infailibilă, deja victorioasă definitiv. Mă rog…, gândi el. Din punga de plastic albastră, scoate-un taior. A fost al mamaiesii, de când era ea tânără, că acu a murit, doar știi matale…, și e păcat să se piardă. Nu mi-l schimba; fă-l, doar, să îmi vină!

O lăsă în curte, sub un păr, lângă grădinița unde, odată, fuseseră stupii. Pe o ladă ce-și pierduse culoarea, îi puse înainte un pește fript și un fagure de miere.

El plecă. Intră în casa mică, cu numai două camere și o sală, unde-și ținea mașinile de cusut. O dormeză anostă, saci cu tăieturi, cârpe, echere și tipare atârnate, scame, scame, scame și ghemuri căzute; papiote. Un covor, persan și murdar. Praf mult, ceva păianjeni și liniște. Din doi pereți cu ferestre, venea lumina. Îi fu greu să se apuce din nou. Era ca și cum și-ar fi înnodat bătrânețile, ca și cum și-ar fi acoperit cu farduri și pomezi tremurul mâinilor și negura privirii. Degeaba! Și cu asta, basta! Dar se concentră: ca în ultimele secunde ale unui meci de care pe care, ca într-o rugăciune, ca într-un martiriu. După o oră, o chemă la măsură. Ea stătuse în curte, vorbind; o ploaie grăbită o înghesuise pe treptele scării, stropindu-i sandalele și udându-i marginile albe de deasupra genunchilor. Rămase, și lui îi fu greu să nu zică nimic. Și-ar fi ascuns groaza vorbind în neștire, punând întrebări ciudate și făcând glume; numai să nu fie liniște. Dar reuși să tacă. La fel făcu și ea, pusă pe un scaun maro, privind atent și solemn, nemișcându-se de frica de a nu scârțâi surzenia locului în vreun fel.

Îi venea bine. Un nod i se puse în gât și nu mai putu să zică mulțumesc, nene, vine tușica să te plătească…!. Se plecă, doar, puțin, ca după eticheta nu se știe cărei curți de departe. Nici el nu putu să zică ceva, înciudat, cu gura căscată, cu glasul cusut în mii de modele și cu mintea brodată într-o uriașă dar stăpânită neacceptare.

Gustarea, o termină el, singur, în curte. Privi în jur, necunoscând. Era, deja, noapte, de-acum.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă