Căldura din vara aceasta

a fost nefirească. Gălbuie și spălăcită, cu orizontul de peste câmpuri tremurând năuc, extenuat, lăsat cu coatele pe genunchi ca după o alergătură să-ți iasă sufletul. Încet, zăpușeala a prins coji maronii, de trebuie să treci prin ea ca prin zidurile uriașe ale unei cetățui din foi uscate de ceapă. A copleșit împrejurul întreg cu liniștea ei mută, seacă, fierbinte până la nebunie. Oamenii s-au târât, pe pământ, cum au putut și ei. N-au mai săpat porumbii, n-au mai legat viile, n-au mai cosit lucerna, că se fripsese, de mult, totul. S-au ascuns în curți, sub corcodușii care s-au învârtoșat să moară cu frunzele verzi, și au tăcut împreună.

Lui i-au zis într-o duminică pe la prânz: vezi, mă, că la noapte mergi cu noi! Într-un fel, aștepta asta de mult, ca s-o scrie, la patruzeci de ani, sictirit de lume, într-o carte; într-un altul, ar fi vrut să zacă și azi, să doarmă visând spaime ieșite din curți cu ulucile, văruite în alb, sparte jos, toate, dinspre înăuntru, cu lovituri puternice de picior, ca să se trezească, iar, nădușit leoarcă, îngrozit că vrăjmașul e aci, vrăjmașul e aci!, cu el în casă: nu mai e timp să se întâmple nimic bun, s-a sfârșit!.

Dar se hotărî să meargă cu ei. Ai lu Ciumete erau trei: tata, înalt, cu obraji supți de sărăcie, și doi băieți, sfrijiți, tractoriști de pe vremea colectivului. Aveau o geantă mare, neagră, adusă de la turci, cu lopeți scurte, ciocane, tesle, măturică, prosoape de legat la gură, lanternă cu multe butoane și o sticlă de unu jumate de țuică tare: de, ne apucă, uneori, urâtu…, lămuri ăl bătrân.

El avea zile multe de când nu mai auzea bine. Simțea, la rădăcina urechilor, o apăsare, ca și când aerul i-ar fi împins spre negura căpățânii, în coloratele lui vibrații, cârpe murdare. Totul se estompa, vocile își pierdeau forma clară, vârfurile și geometriile precise, memorate ca dantelate atent, și la el ajungea doar un huruit grav, ca de pe fundul mării, groaznic, ce învârtea pământul cu tine. Ca încuiat într-o cutie de fier, lumea începea să-i devină străină, de netălmăcit în cuvinte.

Pe la unu noaptea, plecară. Căruța, o lăsară într-o vale de la marginea izlazului albit de sete, cu iapa mâncând un braț de cocenași prăzulii. Intrară în cimitir siguri pe ei, ca niște trimiși de Iezechiel proorocul să ducă vestea cea bună oaselor albite de moarte. El se dădu mai la fereală și, de pe marginea lucită a pridvorului bisericii, se uită la ei cum lucrează. Săpau atent; grămada de pământ se înălța frumos, curat, ca într-un joc de castele de nisip sub faleza de la Eforie Sud. Lu nea Aurel, nepoată-sa îi scosese vorba că e strigoi; n-a crezut-o nimeni, știind-o femeie-a dracu. Iar pe unchi-so, toți îl văzuseră trăind cuminte, singur cuc, într-o casă acoperită cu tablă vopsită roșu, trecând în fiecare seară, pe bicicletă, spre cooperativă, ca să ia nimicuri în plasa lui de sfoară împletită; la strană, duminica, citea cazania; înalt, cu chelie, salutând și rămânând grav fără întrerupere. Avea ceva din prezența unui soldat care mută mereu bombe dintr-un loc în altul. Până la urmă, au primit să meargă la groapă, să scape de nebună.

Tronul, ieftin, de brad lucrat repede, rămase curat. El își dădu muzica mai tare, bălăngănindu-și picioarele, acum, de pe coama unui cavou de aproape, ca să vadă mai bine. În căștile telefonului său, Amato ben, tu sei la mia speranza sună clar, fix, în beucă, a șaizeci și opta oară; în cap îi  ajunseră frânturi, doar, din viori și alte coarde ce acompaniau o voce pe care și-o aducea aminte, totuși, prea bine. Ridicară, toți trei, capacul; încet, încet, potecile înguste și făcute la întâmplare din cimitir se umplură de miros de leuștean frecat în palme, de floare de soc și de crini albi, înfloriți pe lângă gardurile oamenilor. Lor, gura li se umplu ca de mestecatul unor petale de trandafir: amar, dulce și sângeriu. Dădură la o parte învelitoarea albă, urâtă, ca de plastic sclipitor, pe care se vedea urma unei cruci făcute cu vin amestecat cu ulei, pătura de dedesubt și ultima pânzuială. Mortul era, cumva, cald, moale, zâmbind a nepricepere, larg. Ăl mic, Gigi, începu să plângă, iar tac-so zise scurt: taci, mă, prostule, că ne-aude careva p-aci…! Ălălalt se închină, repede, ca din instinct, și ieși pe marginea gropii, cu gura căscată, împingând, din călcâiele bocancilor, câțiva bolovani înspre hău.

Țepușa, o avea pregătită, pusă la spate, în strânsura curelei tocite de piele. Scurtă, de corn luat din pădure, ca un păstârnac alb, ascuțit bine, curățat în unghiuri drepte. O puse lângă reverul hainei negre, dezgolite, și lovi tare, cu ciocanul, ca să scape mai repede. Dădu și a doua oară, dar mai încet, ca de probă: era bine. Zâmbi și el, țuguindu-și buzele și mormăind ceva, nesigur ca în șoaptă.

Supusă, inima lu nea Aurel răsuflă egal, lăsând vârful lemnului să treacă, ușor, până dincolo de coaste.

Pe când soarele nu răsărise încă, acoperiră și plecară buimaci, nimic zicând, nimic zicând, nimic zicând.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă