În această zi de duminică își alesese Marcelino să moară.

Nevăzut, neștiut, necuprins de uitătura urâtă a vreunuia, a vreuneia. Avea să-și taie priponul cu dinții și să fugă spre câmpuri. Slăbiciunea îl va cuprinde încet, alergând la galop prin miriște ca pe un portocaliu culoar al morții, până când îngerul măgarilor îl va face să treacă în partea cealaltă fără ca cineva să poată privi cum își dă el sufletul. Se simțea fiind gri, un gri luminos, un fel de albastru, sau bleu, și credea că aerul se colorează, cumva, în urma lui, când își fugărește cărucioara verde, cu roți de dacie, printre porumbii mai înalți decât el. A cărat cotoloane de floarea soarelui, paie, lucernă, coceni și iarbă verde, grea, pietriș, cărămizi și oameni. La munte, n-a fost. A fost pe plajă: câțiva ani a făcut poze cu toată lume venită la mare. Nevasta fotografului mort înghețat, într-un decembrie de beții, l-a vândut. A ajuns, până la urmă, între olturi și-a înțeles că își va trăi cealaltă jumătate de viață privind cuminte, cu ochii lui necăjiți de muște, oamenii ăștia iuți și gălăgioși, asudați la cules de susai pentru gâște ori bălur pentru porci.

Dar nu. Niciodată nu mai fusese pus la căruță duminica și mânat, vrăjmășește, spre tarlalele de tutun. Nu putea suferi tutunul: frunzele îi  erau amare, lipicioase și grele. Doamna Leana de la biserică, de la glasul căreia îi țiuiau urechile, era nesuferită când se culegea tutunul: mirosea rău și-i înnegrea mâinile. Îl grăbi tăindu-i, cu biciușca, rondele infinite din urechi și luându-l de-a dreptul, la stânga, peste cartofii pârjoliți de vară. Zdruncinăturile căruței îi împingeau ulubele în gâtul albit, când într-o parte, când în alta, și îl plesneau cu chinga hamului peste burta bătrână. Plânse tot drumul așteptând să vadă cum mama-dreacului o să mai moară el azi, azi!, cu așa nebuni împilându-l și usturându-l în inimă.

Doamna Leana de la biserică plânse și ea toată ziua, și-și repetă utrenia, apoi liturghia, apoi vreo colivă, apoi predica popii, boabă cu boabă, neagră și înciudată. Culeasă tutunul singură, alegând doar frunzele bune, date-n galben, mari și coapte, de jos, dinspre țărână. Chitite meticulos, ca niște bancnote câștigate din vinderea sclavilor, și urâte din fundul inimii ei de femeie amărâtă, curbau spațiul- timpul cu gravitația lor enormă, făcând duminica înceată, lungă, prelinsă spre aiurea cu viteza luminii. Spre miază-zi, satul va fi dispărut, desigur, rămas pierdut într-un viitor grăbit, necunoscut și absolutamente străin, de-acum.

Săracul Marcelino se trezi legat de șleaurile amândouă, fixat în bănuielile nedeslușite ale muierii, părăsit în pustiul strălucitor al dogorii. Așa că se hotărî să moară când o fi ea pe la jumătatea locului, bătătorită de soare și tremurată de căldurile verii ăsteia. Când o văzu departe, trudită și cu basmaua trasă spre față, leoarcă, se puse jos, dădu pentru ultima dată ora exactă, ihăind prelungit, ca un jelet din Greci, că era exact ora când se scoate pâinea din țăste, și muri încet, lung, adânc, până la ultimul fir de păr, până la despicătura dintre tristeți și bucurii.

Ea îl prăvăli în digul de irigații. El se umflă bute, înfundând o pompă a stației albe, minimaliste, unde lucra a lu Ponea. Șase zile, câmpurile rămaseră fără apă și se uscară. Urmă o foamete uriașă. Muri doamna Leana de la biserică, muri satul întreg.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă