Aplauzele se opriseră brusc;

el reveni la casetofonul negru, cu boxe mari, și derulă înapoi aprins. Aplauzele, repezi și hotărâte ca o punere văratică de ploaie, se transformară, după câteva secunde, într-un ritm precis, știut bine: taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, taa-taa-taaa-taa-taaaaa, ta!, și tot așa, patru minute și cinzeci și șapte de secunde. Stătu în fața catedrei, cu mâinile ridicate, un timp, apoi dădu să oprească ovațiile venite dinspre clasa, goală, de geografie- biologie, dar se lăsă învins: ultimul minut și-l petrecu mulțumind, salutând, zâmbind împăcat cu recunoașterea ce i se face, cu gratitudinea ce i se arată, și se căzni, modest, să tacă mulțimea biruită de carisma lui. Aplauzele se opriră brusc. Rezistă tentației de a-și porni iarăși Panasonicul negru, cumpărat dintr-o consignație din Craiova, și-și aranjă manșetele cămășii albe, neștergându-și fruntea.

Peste cămașa totdeauna albă, totdeauna purta un brâu de piele, simplu, lat și lucios, sprijin pentru niște șale oleacă betege. Betegite în Maroc, zicea, că tovarășii îl trimiseseră, în anii ’80, să-i ajute pe camarazii nehotărâți și nepricepuți în ale mărețelor făuriri proletare. Venise cu o franceză elegantă, cu Julio Iglesias fredonat în spaniolă și cu o mie de povești despre nisipul Saharei, despre cum se văd, în miraj, Canarele, sau despre cum se conturează, din avion, ca un cocoș căzut pe aripa dreaptă, peninsula scandinavă.

Oane este prostul școlii. Capul său mare, prea mare, cu urechi atârnânde, cu ochi clari și excesiv de miloși, nehotărârea din vorbă și rămasul năuc la întrebările seci ale oamenilor, care abia îl trecuseră, la el în sat, clasa, nu pot primi o lume atât de largă și de necunoscută. Mutat la oraș, că intrase tac-so la Aluminiu, amuțise de tot. Scria lăbărțat, fără forme clare, trecându-se de pe un rând pe altul, incapabil să deseneze gânduri. Lui, profesorul ăsta, înaintea tuturor, îi părea un om rău: îi mutila sufletul, printre crestături picurând o rară, prea rușinoasă dorință de a pleca de-acasă, de a te plimba aiurea, de a cunoaște oameni de care nu ai nevoie și de a povesti, apoi, încântat, cai verzi pe pereți.

Când îl dibui, în ultima bancă, printre petele de întuneric ale dimineții de iarnă, ghemuit și holbat, lângă burta deschisă a unui manechin de anatomie, namila de profesor se opri, nădușit. Tușind, îl dădu afară: Ieși, milogule! Ieși! Ieși.

Că era și diriginte, le verifică, tuturor, la intrarea în clasă, batistele și unghiile. Pe cei cu mâinile netrecute prin baie după joaca din duminica de ieri, cu ghearele cărând țărâna dintre blocuri și cu batistele întărite cu toți mucii din lume, îi opri direct la ascultat. Nu putu nimeni să spună fără greșeală cum se leagă mușchii de oasele bazinului, și nici drumul pe care-l face sângele din călcâi până în spatele ochiului stâng. Numai Oane se trezi, îngrozit de verdele crud-uscat al indicatorului ținut în mână de domn profesor, că știe, el, de la mă-sa mare, de la țară, cum că inima, plină de sânge, când o cauți în tine, o găsești singură, uscată și fără vlagă, ca un șervet năclăit prin toate mâinile sătule de unsoarea mâncării. Și că, dacă te uiți cu ochi înțelegători la tine, plângând mult înaintea icoanei, poți să-ți înverzești iarăși inima, s-o faci, dar nu tu, așa cum afli straturile de iarbă la cules de tămâioară, printre salcâmi, primăvara înainte de Paști. Cei din bănci amuțiră, cei de alături începură să râdă și să fluture mâinile, cu două dește ridicate, isteric.

Profesorul intră în cămăruța cu ușă lângă colțul din spatele catedrei. Își puse Primăvara de Stravinsky, tare, și trimise în clasă un puternic miros de cafea la ibric. Cei din față albiră, cei din spate repetară toate lecțiile din primul trimestru. Unora le veni foame, amețind.

Opri dintr-o dată, după o sută optzeci de măsuri. Reveni, alb; elevii se rezemară, pe rând, în dunga catedrei, aplecați corespunzător, și profesorul îi bătu la fund cu nuiaua lui mare, verde-alb uscat, câte zece plesnituri. Lui Oane îi dădu și câte două la palme, iar prostul de el nu știu, toată ziua, cum să-și îndese șezutul în scaun, de durere, sau să-și pitule palmele roșii sub pulpele picioarele, de usturime. Dinspre inimă, nicio grijă: și-o împinsese, de mult, verde-luminat și palpitând liniștit, spre înadânc, acasă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă