Al Savetii

intră în casă, scuturându-și umerii hainei vechi cu grijă, ca zăpada să nu cadă pe masa de lângă vatră. Cizmele verzi și le scoase greu, pe una împingând-o c-un picior, iar pe cealaltă trăgând-o tare, cu amândouă mâinile. Ciorapii de lână îl mâncau, și sus, la jumătatea pulpei, făcuseră o dungă vânătă, cu model de împletitură. Se frecă mulțumit, lung. Nici prea aproape, ca să nu se ardă, nici prea departe, ca să se zvânte cât de cât, le apropie de foc. În untura unei tigăi care a fost, cândva, roșie, întinse c-un dumicat de pâine turtită, înainte, în mâna dreaptă. Se ștearsă pe sub haină, la spate; și-o dădu jos și învârti de rotița unui Milcov 7 cu gri-bleu învechit și negru murdar. Ascultă cotele apelor Dunării și căzu pe gânduri, zburând peste sat, dând roată pădurii și chiuind deasupra ceții bucuros de pustiu. Baziaș, 568 cm.; scade 6 cm. Moldova Veche, 712 cm.; scade 8 cm. Orșova, 2520 cm.; scade 10 cm. Drobeta Turnu- Severin, 800 cm.; staționează. Ațipi așa, pe dunga patului, în fund. Clătinat, se trezi la final, cu Tulcea crescând mult și curgând în mare. Căscă ochii și se frecă pe față.

Îi căzuse o cloță. Cât a fost în spital, unchi-so a urcat dealul și-a avut grijă. Îndopat bine cu nasturi de moleșeală, a putut pleca numai după mai bine de-o lună, că-l apucase între Crăciun și Sân Vasile. Acum, na,  doar să mai pună ceva ouă. Bolborosind, își aduce un paner de răchită înfofolit în lâna unui cojoc vechi; bucată cu bucată, în lumina becului ce iese din perete în spatele ușii, la colțul de sus, le caută de sămânță. Le învârte precaut și le privește cu un ochi închis, înălțându-le cu mâinile întinse de tot; pare a căuta nu să descopere, ci să așeze, în toate, ceva. Numără vreo nouă, și le bagă în cuibar. Găina, ținută aci, la căldură, spre fereastră, sub a doua masă, cea cu televizor, se înfoaie, îl ceartă și-l trimite pe coclauri, dar el îi vorbește încet, cu mamă, mamă, puica lu tata, și se lasă, apoi, unul pe altul în pace.

Se făcu aproape negură, ziua. Streșinile începură să pice, subțiind acoperișurile de gheață. Îi veni un gând, așa. Se pregăti și începu să coboare spre sat. Casa lui rămase păzită de fumul din sobă; el se ținu bine, frânând cu călcâiele tălpilor groase, călcând mai mult pe buza potecii, pe unde se vede iarba, mănunchiuri umede. Are și ciumag și căciulă cu Sky, roșu pe negru, ca în pozele cu ieroschimonahi privite când a fost trimis să cumpere ceară curată pentru târnosirea bisericii, în vreunul din anii trecuți. Jos, până să dea în drumul mare, în dreptul lui Ion de la Grădină, căzu; se târî câțiva metri, fleașcă, râzând ca un nătărău.

Spre adâncitura văii, casele începură să o ia la fugă, curte după curte, grădină după grădină prăvălindu-se una peste alta precum piesele unui puzzle geologic răsturnat din greșeală. El fugi, urlând și îngrozindu-se: băă, băă, vin dealurile, frate, toate, peste noooi!, dar nu-l auzi nimeni, se pare. Jos, la punte, îl văzu pe domnul Vasile Voiculescu, cu părul albit, cu barba țepoasă, așezând o mie de sonete închipuite, o cântare a cântărilor și câteva zile de pușcărie la despărțitura a două cornișe de măgură, ca să nu fugă aiurea, lăbărțându-se în dezordine, într-un șpagat cosmic. Se ținea tare, împingând într-o tărie nevăzută, ținând vacile oamenilor legate la iesle, căpițele de fân în ogrăzi, soții amorțiți pe lângă vetre și troițele la răscrucile ulițelor. Când văzu că se face iarăși liniște, zise săru mâna, domnu de la oraș, da ce putere mare au cuvintele dumneavoastră, mulțumim că nu ne lăsați să ne ducem dreacu odată cu noroiul măcinat mărunt de umblările noastre, dar nu se mai auzi niciun răspuns. O rupse la fugă, urcă pe scara de fier de pe latura albastră a bisericii, ajunse în clopotnița cu roiuri de viespi, poate de albine, și scrise pe toaca de lemn, cu un creion chimic, înmuiat mereu, la câteva litere, în scuipatul gurii: dămiduamneșimiesăscuatăcloțapuimulț. Mai jos: șiunumăcarunusăfiecugâtulgol. Apoi, încleștat în efort, și mai jos: căașataremiemiedragdepuinegrigolași. Încheie așa: aminaminamincumzîcetatapărintele.

Tremurând de frig, că începuse să bată vântul și să înmurgească, o luă spre Braniște. Urca încet, că sfârșitul lumii se oprise, vedea bine, așa că se oprea și el, tot la al patrule pas, răsuflând și fluierând greu, ca un astmatic, privind în jos, ca de pe o scară, să-și dea seama cât de mult s-a îndepărtat de vâltoarea din sat. Mai sus se întâlni cu domnul Ioan Alexandru, care părea tot de la oraș, cu multe cărți mirosind a miere sub braț. Răgușit, tare, cu o voce de orator disperat de nesimțirea gloatelor, îi zise blând:

Drăguțule bace, mergi acasă! Trei oameni au venit să te vadă.

Reclame

Un gând despre „Al Savetii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă