Gherontie de la Tismana. Teatru mut

Scena 1.

Casă veche, cu camere înalte, cu uși de lemn, în curtea unei episcopii, ascunsă de o alee și de câțiva peri ce se coc doar în octombrie. Cerdac. Un seminarist aproape copil, fără barbă, fără mustață, fără habar, citește dintr-o carte ce pune pe copertă un călugăr îmbrăcat c-un cojocel frumos de cioban. Călugărul vorbește, vorbește, vorbește, seminaristul adoarme. La capătul culoarului în câteva trepte de întuneric, două maici rămân treze până târziu: se aud vorbind tare și se simt fierbând ceva ciorbe de oase. Sau varză.

Indicații pentru regizor. Sfârșitul anilor nouăzeci. Curtea episcopiei trebuie să fie verde și tăcută. Orașul trebuie să se vadă la vale, mut și sclipind cu ferestre și faruri. Prin curte trece un vânt cuminte, precis prin răcoare, prin claritatea direcției: lăsându-se colorat de frunzele pomilor și de acele brazilor de lângă bolniță, bate numai dintr-o parte în alta. Din reflectoare, din luminile de urgență de la ieșiri ori din lucirea fermoarelor, nasturilor, bijuteriilor celor din sala de teatru, piesa va naște, obligatoriu, în sufletelor cumpărătorilor de bilete sentimentul că lumea e bine, odihnește, și-a găsit pacea. Razele de lumină se împuținează; un fascicul se va opri, douăzeci și nouă de secunde, pe talpa goală, scăpată de sub pătură, a tânărului. Nu se mai aude nimic, nici măcar maicile alea două.

Scena 2.

E noapte. Ușa se deschide și în cameră se intră. Intră sigur, pe întuneric, ca unul care știe, agățând într-o mână o legătură cusută dintr-o velință cu cerbi, tăiată după necesități, pentru că nu am găsit altă rimă. Seminaristul se trezește buimac, ridicat la nouăzeci de grade, ca în mijlocul unei sete mari, opăritoare, uscătoare de suflete; belește ochii, îl vede pe moș, se culcă la loc fără să înțeleagă o iotă. Bătrânul intră în cealaltă cameră, de alături. E noapte, totuși; oamenii dorm.

Indicații pentru regizor. Stropit cu ceva din culise, seminaristul se va vedea nădușit leoarcă; spectatorii vor pricepe, poate, că sunt martorii unei întâlniri care transformă pe dinăuntru. Ei trebuie să plece acasă cu convingerea că transformările pe dinăuntru te fac să nădușești abundent. Oaspetele e îmbrăcat cenușiu- verde, anonim; mulți se vor gândi la vântul care trecea prin minutele scenei 1. Asta e de bine.

Scena 3.

Seminaristul se trezește brusc, dar nu la nouă zeci de grade, ci într-o rână, pe cot, cu urechea ciulită aiurea, nedumerit de îngânarea unui cântec, de cântarea unui îngânat molcom. Se ridică împins de niște resorturi doar bănuite și, nemaiaducându-și aminte de vreun bărbat în vârstă intrat în cameră și ieșit în partea cealaltă în negura nopții, se duce sfoară la ușa de sub care se lingeau niște fire de lumină și o deschide brusc, cu mâna cea stângă. Moșul nici nu întoarce ochii spre el. Stă în genunchi, lângă patul învelit în alb și pus sub fereastra de la răsărit, și spune ceva cu mâinile ridicate. Își aduce palmele pe față, aplecându-și capul și legănându-se încet, ca un singuratec ce se jelește pe sine. Copilul se rușinează, sau poate că se sperie, doar, și trântește ușa la loc. Adoarme repede, amețit.

Indicații pentru regizor. Cu lumina din camera cealaltă se întâmplă ceva rar: se împuținează și pare că se înnegrește în valuri concentrice. Pare că apasă. Barba moșneagului se face din ce în ce mai căruntă și sclipește argintiu. Rugăciunea are forma unei doine improvizate ad-hoc: Doamne, m-ai strigat pă nume, na-na-na, na, na-na-na; Doamne, m-ai strigat pă numele mic, na-na-na, na, na-na-na. Doamne, numai Tu mă știi, mă știi, mă știi, măi- măi. Se va folosi o înregistrare; ar fi, totuși, mai bine, să vină Vasile Chira și să doinească într-un colț al scenei, neluminat. Copilul roșește, albește și se pierde în mai puțin de două secunde. Când se întoarce cu fața spre public, trebuie să aibă altă față: dacă tehnicienilor nu li se pare prea greu, cu trepte de întuneric concentrice, din ce în ce mai intense, și cu un trup ca o umbră, prin care se vede ușa uitată deschisă.

Scena 4.

Soare intens. Seminaristul se trezește odihnit, puternic și convins. Mănâncă niște sâmburi de nucă găsiți în pervaz. Spre livadă, mai jos, Mugurel, șofer de camion, ascultă o barcarolă de Offenbach, lustruindu-și parbrizul. Un bătrân coboară spre lumea din vale jucând când pe stângul, când pe dreptul, făcând piruete și arătând un deget unor trecători evlavioși. Dinspre gardul de sârmă, Anna Netrebko vine tăcând și cerând binecuvântare; moșul îi sfințește, cu o cruce, căușul palmelor.

Indicații pentru regizor. Li se va pune în vedere spectatorilor că nu se poate aplauda. Ieșirea trebuie să se facă încet, plătitor de bilet cu plătitor de bilet. Fiecăruia i se va arăta, de către actorul bătrân, la ușă, un deget. Cei care se vor înfuria vor ieși spre stânga, primindu-și banii înapoi. Cei care vor zâmbi înțelegător vor intra spre dreapta, trezindu-se brusc în strada din spatele teatrului, în întuneric și ploaie, coborând niște trepte prea înalte, așezate într-o ordine lipsită de sens. Neapărat, pe jos trebuie să fie bălți. Se aud câini lătrând și se deslușesc niște umbre.

Scena 5.

Nu există nicio scenă 5.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă