Cu unii vorbind, cu alții tăcând,

a trecut bietul om prin tot satul. Un văr primar, mai de-aproape, cu care învățase niște mânji la căruță, nici n-a vrut să audă. Și după el, toți ceilalți l-au lăsat singur. Plosca, o ținea în odaie, agățată cu o curelușă în ciucuri,  lângă contorul de curent, negru și zumzăitor; niște fire de păianjen încenușiseră adânciturile făcute în lemnul de tei. I-a înviat culorile ștergând-o c-un prosop slinos și a umplut-o cu vin din butoiul destupat ieri. Și-a oprit inima trei ani de zile, dar mereu a ținut pregătite optzeci de vedre din vinul cel bun: nu voia să-i treacă, dar știa că inima i se va-nmuia până la urmă, c-așa făcea totdeauna. Acum, dacă nu-l ajută nimeni, cum e obiceiul, o să meargă el pe la casele ălora pe care și-i știe datori, și-o să și-i cheme la nuntă.

Nunta asta nu trebuia să fie, cică.

Dar la o altă nuntă, mare și cu fală, fie-sa a mică, pe care o voia cu el în casă, măritată aproape, a fugit c-un lăutar. Ca un alt Florică Roșioru, țiganul cântase Omule cu supărare din inimă, plângând cu ochii închiși. Toată lumea din cort s-a oprit și a oftat împreună cu tinerelul ăsta răgușit, brunet, cu dinții albi, cu mânecile cămășii aproape albe suflecate, cu părul ud și cu linia spatelui stricată de căratul unui acordeon prea mare, prea greu. Cânta mai mereu în falset, împingându-și clarul vocii subțiate cât mai sus, imposibil mai mult, și însoțindu-și fiecare silabă cu clapele unui Hohner capabil să urmeze exact toate răsucirile glasului. Avea înapoie un țambalagiu bun și pe unu cu contrabasul de rânjea tot timpul. Lumea era uimită de bătrânețea glasului la un țigan așa de crud, de o voce așa pățită, dureroasă, în gâții și piepții unui abia flăcău. Și cânta sigur pe el, că cine îl auzea fără să-l vadă jura că din ale lui vorbește, nu din ce-a învățat de la ăi bătrâni, și ei țigani, lăutari, știrbi și uscați. Hăhăia curajos, șerpuind vocale și guturale ca un jazman școlit prin vreo mlaștină de pe Coasta de Est. Au chiuit toată nunta, au jelit și s-au îmbrățișat, iar nunta a căpătat haina ciudată a unei socoteli cu viața la care nu mai poate încăpea vreo horă cuminte, vreo sârbă ce-ți pune toată țărâna curții în cap, vreun brâu de băieți și fete.

Ei doi și-au vorbit puțin, iar dimineața, când a dat soarele, nu mai erau în sat.

Șeful de post, cumsecade, trezit și el greu din beție, a trimis o scrisoare regelui, pe care-l iubea mult și în care avea deplină încredere: Majestatea Voastră fata lu Costel Zdrăilă a fugit az noapte cu unu cun țâgan tânăr și bun la acordeon. Era bun și la cântat că toț am petrecut cu el am băut rău șam sbierat ca niște descreieraț. Vă rugăm toț dar mai încales Costel taso să trimiteț oastea și să rezolve: ori vine și zice co ia dă nevastă cu zestre și făgăduințe la biserică unde o voi iel or să li să dea foc la sat. Să piară toț că noi dastea nu vrem. Să trăiț mulț ani Majestate și să nu uitaț dă fata lu Costel Zdrăilă să nu uitaț dă noi amărâțîî. Întru mulț ani Stâpâne! Trimise scrisoarea urgent; ajunse repede, în aceeași zi, că regele sta aproape.

Regele sta aproape. Dimineața se sculă, plânse mult pentru oamenii lui și plecă în satul cu lăutarul acela tânăr cu care fugise biata fată. Le vorbi de bine și îi convinse să intre în rânduială. Ei fură de acord. Plânseră și primiră pe degete inele care arătau că au fost priviți cu milă de rege și că sunt pe drumul iertării.

Marți dimineața plecară, traversând un câmp, apoi alt câmp, un dig de irigații și un izlaz cu vaci, oi, gâște. Și niște copii. Costel îi primi, le privi atent inelele, puse masa: rață și mălai nou. Dar ăilalți din sat nu putură uita cum s-au lăsat ei fermecați de acordeon, de glas, de cântece și de șerpuirile guturale din piepții rudarului. Când terminau borcanul de vin, un om străin veni la poartă și strigă rece: Costele! Costele! Băăă, Costeeeleee!  

Acuma, el, pentru copiii lui cu inele de la rege pe degete, o să facă nuntă. Cine vrea vine, cine nu vrea nu vine! Punct.

Șeful de post, un om cumsecade, scrise regelui: Majestate tată Costel Zdrăilă e un om bun. Costel Zdrăilă își iubește fata îl iubește pă lăutar și le face nuntă. Îi iartă pă toț. Cine vrea vine cine nu vrea nu vine. Punct. Să ne trăiți mult!

Regele a primit scrisoarea repede, că sta aproape. A lăsat vorbă că vine.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă