Odă fratelui Marius, paraclisierul,

care trăiește într-o liniște mare.

A făcut mătănii la mormântul lu mă-sa, necăjită pe el, până i-au înghețat genunchii; părintele Lavrentie l-a încredințat, într-un târziu, de iertare.

Spre catedrală, urcă o stradă: case, tei înfloriți tot anul și magazine cu de mâna doua, covrigi, gogoși, taxiuri. El însuși, rămas cu o nevastă moartă din greșeală, trăiește într-o casă frumoasă, la un colț fără arbori. Soarele bate mereu, iar conacul îi e negru, vechi, ca de piatră, nedorind vopseluri, sigur pe rocile mari din pereții care, când cântă axioane, strigând, în odaia din mijloc, pulsează imperceptibil, împingând încârligările psaltice pe coș; liniile melodiilor ies ca o pulbere și se aștern pe țigle, în jur, rază de un sud al țării. Are un halat de lăcătuș-mecanic, de magazioner sau vraci, pe deasupra: nu de toate zilele, ci de toată viața; cândva, a fost albastru intens. Barbă gri; miroase a ulei ieftin, de la masluri. Candelele, pesemne, i-au îngrășat pielea feței, și strălucește, acum. Degetele sunt galben-roșii, ca un foc, și cu el aprinde, din dânsele, fitilele arse. A surzit, nițel, trăgând clopotele. Sunt multe; și aleargă, cu unu pitic și mai vesel, să aducă în jos nodurile multor frânghii. În capetele funiilor, bronzurile vechi calinicesc doar pentru cei ce știu. El știe, și trage în neștire. Odată, au venit să îl scoată: Dar mai oprește-te, frate!, i-au zis. A, nu!, a răspuns. Niciodată n-o să putem, soro, să tragem îndeajuns clopotele din curtea bisericii… Mă rog, prostii de oameni singuri, care cântă noaptea în picioarele goale.

 Pe mâna stângă i-au rămas dungi, cum le rămân chitariștilor, în buricele degetelor: adânci, bătătorite, definitive, și pentru lumea cealaltă; dungile sunt de la cădelnița pe care nu a pus-o niciodată în cârligul fixat sub un picior de sfânt. A stat așa, cu ea în mână, întinsă cu încăpățânare spre altar, respirând fum și văzând doar bobițe de tămâie micșorându-se: albastre intens, la început, galbene, roșii, negre un pic, la urmă. Mă rog, prostii de oameni singuri, care ard și ei cum pot, săracii. Care ard și ei cum pot, fericiții.

%d blogeri au apreciat: