Tică Ștef Soare

caută aur, pe dealuri, c-un detector de metale. Pentru că umblă mult, ține și un jurnal al picioarelor mele. Își vorbește picioarelor, le povestește și le întreabă, le alintă și le încurajează de parcă ar fi nu o parte din el, ci doi colegi la școala de demult ori niște tovarăși de mină. Sau poate că sunt. Merg, toți trei, pe coclaurile, pe vârfurile, prin văile ori pădurile de la el și din cele trei comune vecine. Știe tot, cunoaște și ciorile. Seara, scrie: pe unde-a fost, ce-a văzut, cum i se pare că se încrețesc, încet, pieile de iarbă ale poienilor în locurile care ascund, dedesubt, comori, cum se deformează trupurile copacilor care își trimit rădăcinile printre galbeni și lănțișoare scumpe sau cum se face toamnă cu mult mai repede, încă de la Rusalii, în desișurile umezite de strălucirea ascunsă a cine-știe-căror giuvaieruri. Uneori, face sau corectează hărți. Cu detectorul are, însă, o dușmănie pe față. Măciulia-i largă, tocită printre roua, bruma și foșnitul uscat de pe locurile oamenilor, nu-i zice nimic. Pârâituri seci, bâzâituri extraterestre, piuituri de frecvențe născute pe alte continente. Când o să vadă aurul, în sfârșit, măgăoaia asta grea și urâtă, cărată pe spate și susținută cu umerii, o să înceapă să cânte, el este sigur. O să cânte molcom, cu două glasuri deodată, deslușindu-se un pic de bucurie a descoperirii, un pic de na, mă, satură-te și tu!, un pic de lehamite, de sictir. Oricum, lui o să-i placă. Uneori cântă el, ca să-l pregătească; în cinșpe ani, a adăugat jelaniei sale încă o strofă și a schimbat tonalitatea ultimei părți mutându-se într-un si bemol minor, alterat tot la două cuvinte jumate de melisme ce alunecau repede pe sferturi de semiton. Ciocăninudu-și cu unghia unui bobârnac un dinte de aur, în colțul de sus al gurii, întotdeauna obține un La de 430,54 Hz și toate ale cântului i se așează, apoi, într-o ordine ce-l face bine. Normal, insistă; cumva, ce este în pământ și ce simte el în inimă se va acorda cu ce va începe, deodată, să emită Fisherul negru. De-asta, e sigur. Până acum a găsit cuie, oale, tigăi, conserve, o cruce de căruță, un ciochinar și nasturi. Când găsește nasturi, se pune în genunchi, se roagă și toarnă vin pe loc, dintr-o litră ce-o are mereu într-un rucsac prăzuliu. S-a ridicat, odată, un soldat roșu-n obraji, dar fără dinți în gură, și i-a mulțumit frumos. Na, el doar a bombănit încurcat și a plecat repede, c-avea treabă multă. A găsit și gloanțe turtite, obuze. Caschete, doar una, mai sus de Braniște, unde încep fagii și de unde vezi spre Argeș.

Azi ajunse de noapte, pe-o chiciură ascuțită, că n-avea somn. Haiducii erau strânși în coasta unui deal prăbușit de mult, sub niște nuci vechi. O mână, se rotiseră în jurul unui foc, numai în cămăși. Descheiat, doar unu avea și-un pieptar; se dădu mai așa, să stea și Tică. Lipie, de murise acu câțiva ani, începu să cânte din caval și câțiva, mai tineri, bătură cu picioarele chiuind și strigând Cine n-are patru boi, să nu stea în rând cu noi; cine are numa vacă, cu noi n-o să să petreacă!, și tot așa. La cobză, Iancu Jianu; mai erau un fluier mic și-o tobă mare, din blană de urs și din ulubele încolăcite ale unei căruțe verzi, de brâncovean.

Lui îi sună telefonul, dintr-o dată, zbârnâind ca un apucat mic, cu butoane murdare, șterse. Vino, mă, repede, acasă, că ne taie ăștea curentu!, zicea nevastă-sa, plângând. În curte îl găsi pe Florin a lu Dumitrescu sigilând o cutie și scriind pe-un formular colorat frumos. N-am, bă, Tică, ce să-ț fac. S-au strâns prea multe, prea multe… Asta e.  După ceva timp: Da, uite, ca să nu zâci că sunt io al dracu, du-te după poștăriță, la Blidari; dacă-ț dă c-ai plătit ieri și-mi aduci chitanța, scapi. Ca să te leg iar, tre să plătești mai mult, apoi! Știi. Plescăi roșu; butonă ceva, la o drăcie nu internet.

Tică Ștef Soare tăcu, îmbufnat, și intră în grajd, după iapă. Găsi iapa sângerată, pe spate, cu burta în sus și cu picioarele țepene. Avea clăbuci la gură și frâiele căpăstrului legat la iesle îi spintecaseră buzele moi. Dădu să taie, să strige, să tragă. Dar se opri brusc, lovindu-și gura cu arătătorul stâng îndoit și prins în strânsoarea pumnului; ieși, zâmbind șugubăț. Prin spatele casei, pe după grădinile oamenilor, o apucă, alergând, spre pădure.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Despre Scurte povestiri de pe lumea cealaltă