Foto: Nikola Sarić

și Isma, colegul din dreapta, își dădu capul pe spate privind supărat în tavanul cabinei, lovindu-și tare, apoi, pieptul, cu ascuțișul bărbiei. Își auzi un pârâit sănătos, iar șoferul prinse un reproș ireproductibil. Încărcătura păru și ea să tropăie nițel, dar totul se liniști, apoi, repede, când ieșiră la drumul lin, curat, drept, ce mergea către nord, către mare. Din Naufaliya până în golf erau mai puțin de cincisprezece kilometri; măcar de s-ar lăsa nisipul din aer…, gândiră deodată.

Isma ațipi. Se trezi strâmbând din gură și uitându-se în oglinda de pe partea lui. Ceilalți îi urmau în ordine, iar nisipul dădea să se aștearnă. Începu să vorbească brusc, ca și când nu ar fi trebuit decât să continue gândurile colegului. Mie nu-mi plac deloc mieii mici, cruzi. Nu înțeleg cum pot să-i mănânce unii! De mic, mereu m-am prefăcut că nu mi-e foame ca să nu mănânc carnea aia prea moale, băloasă, plină de grăsimi neclare, în forme imprecise. Mi s-a părut, tot timpul, o mâncare fără consistență. Îmi da greață nu prin mucozități, ci prin lipsa de fermitate. Frate, și aproape strigă, mielul nu este o moluscă, o nevertebrată gelatinoasă, pe Allah!

Yassine îl ignoră și continuă accelerând. De sus, coloana lor scria o literă mare, lungă, șerpuitoare la coadă, ca la arabi, prin pustiu. Eu i-am zis nevesti-mii să-l coacă bine mereu. E bună, mă ascultă. Să vezi, când ajung acasă: o să fie așa de crocant că o să râd, la masă, amintindu-mi de mieii tăi albi, cruzi, nefăcuți și fragezi ca o gelatină… Râse continuu patruzeci și șapte de secunde. Râdea sacadat, ca ținând ritmul unui dans, ca bătând la două tobe mici și ascuțite. Bărbatul scund, din dreapta, roșcat și cu dinții mici, pe jumătate stricați, se supără și întoarse capul spre răsărit, poate că spre Mecca. Glasul prietenos al celuilalt, mai tânăr și mai vesel, brunet, cu ochii mari, cu dinți albi și curați, îl îmblânzi. Dar și mieii cruzi sunt buni, frate. Îți dau senzația că mănânci ceva care nu-ți cere să te implici prea mult: nu tai, nu mesteci, ci doar înghiți savurând, cu voluptatea de a te ghiftui repede. E o mâncare ușoară: cu gust, dar fără textură. Unui om bătrân, ca tine, ar trebui ca tocmai asta să-i placă… Și aproape strigă: Ești ciudat, frate; pe Allah!

Ajunseră. Îi așteptau alții, făcuseră un foc. Cerul era clar, acum, bătea vântul. Dinspre Europa, peste valuri, veni un puternic miros de mâncare caldă, poate că supă de pui, after-shave, plastilină și fum care iese din casele unde se face căldură în sobă. Dinspre Balcani, un țambal, o bunică ce-și cheamă nepoții, o împușcătură care spulberă un aprilie, poate. Se strânseră treizeci și trei de oameni înalți, cu cagule. Își puseră centuri cu cuțite. Un copil cu fața neascunsă trecu pe la toți și mai dădu, o dată, cu o gresie, peste lame. Spre sfârșit, se tăie, din grabă, și-și termină treaba rușinat și cu buricul degetului mare drept șiroind sânge. Ultimul bărbat, cu o armă pe piept, nu-l mai lăsă; îl împinse în umăr, iar copilul căzu în cur, mușcându-și buza de jos. Urcară în camion și coborâră oamenii. Fiecare bărbat cu cagulă își luă de umăr un bărbat fără cagulă, îmbrăcat într-un roșu portocaliu urât, udat pe la umeri și pe la piept de sudoarea așteptării încordate. Cel care filma îi întoarse din drum, răstit, la mașini și le zise să meargă în șir, ordonat, fiecare cu creștinul său, pe aceeași parte, cea cu marea. Când le făcu semn, porniră. Mergeau frumos și totul părea coregrafia studiată îndelung, luni de zile, a unui balet de muncitori de la fabrica de sticlă și bibelouri dintr-un oraș oarecare. Un om negru, ascuns, c-un om roșu, la vedere; alt om negru, ascuns, c-un om roșu, cu fața goală. Și tot așa, până la ultimul, în simetrie și liniște.

Se citi ceva, se fluturară steaguri, se strigară lozinci. Briza își schimbă direcția, nemaiavând vreuna, ci bătând în cercuri, în spirale, ca și când ar fi vrut să răcorească, brusc, o casă în flăcări. Acum se făcu și mai liniște. Se dădu semnalul și celor treizeci și trei de bărbați îngenuncheați cu spatele spre valuri începu să li se taie gâtul: repede, tare, apăsat, cu hărnicia unor muncitori simpli și îndatorați. Unora le luă mai mult, că nu-și ascuțiseră cuțitele ori că puseseră să taie mai sus ori mai jos de locul prin care lama trece ușor, spărgând în două părți egale și frumos dezlipite mărul lui Adam din beregată.

Yassine îl prinse, mai târziu, de umăr, pe Isma, și-i zise: Când o să se termine totul, vino la noi, într-o zi, să mănânci… Eiko a mea gătește iezii cum nu știi tu că poate să fie! Isma scuipă, se uită supărat înspre stânga, spre Marocul de departe, tăcu. I se mișca, rău, un dinte. Mai scuipă, ascuțit, în partea cealaltă și răspunse parcă-ntr-o doară, înveselit brusc: Frate, ești un om bun, pe ce am mai eu mai scump! Ești un bărbat minunat!

Lasă, lasă… Hai, să mergem!

Și plecară. Bătea, așa, un vânt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s