cumpărați de la studenții arabi, cu o geantă mare, neagră, pe care scrie, aproape șters, Camel, un bărbat tânăr se întoarce acasă. În articulata galbenă, rece și plină, oamenii tac. Unii tac pentru că știu, alții tac pentru că bănuiesc ce se întâmplă. Toți se uită, pe rând sau deodată, la el: înalt, tras la față, cu părul mare și negru, tăcut, în picioare, aproape de șoferul cu care glumește din când în când, el vine de la București. Lor le e frică să întrebe ceva, lui îi este frică să aducă vorba cumva. Autobuzul trece prin sate, lumea coboară în stații, lumea se preface, bolborosind sau vorbind cu o solemnitate neutră, că totul este ca și anul trecut, că așa o să fie și mâine, normal. El lasă, încet, în urmă, căminul și facultatea, și se așază cu mintea în sat: în fond, acasă venise doar să taie un porc și să vadă cum i s-a fiert vinul în cele două butoaie din beci.

Porcul, o să-l taie azi, vineri, că au treabă. Mai chemă doi vecini, îl așteptă și pe tac-so, și toți patru vlăjganii mearsără în grădină, unde aveau cocina. Porcul era mare, mare, crescut mai mult de doi ani, și ei aveau, un pic, inima strânsă, ca înaintea unei bătălii uriașe, ca la un război. Își făcură lațuri din sârme de la baloții colectivului, legate la bucăți scurte de lemn tare. Unul prinse gura scroafei; ceilalți, pe rând, picioarele. Traseră animalul, care guița ca de moarte, afară, în mijlocul unui loc așternut cu paie, și-l culcară pe-o rână. El îi înfipse un ditamai cuțitul în gât, răsucindu-l într-un fel curios, ca să-i găsească, cică, inima. Sângele se scurse încet, iar ei băură țuică fiartă, de tescovină. Țuica avea gust de sâmburi de strugure sparți și era slabă, parcă cenușie nițel.

Îl pârliră pe îndelete, frecându-i părul mare cu o sapă, apoi cu o perie; îl spălară cu apă fiartă. La tăierea capului, căruia îi făcură o despicătură clară în formă de cruce, mă-sa aduse tămâie, pe un făraș mare, și dădu ocol sacrificiului zicând rugăciuni. Un vecin zise Hai, să-l mâncați sănătoși, bucuroși! Și mai băură un ibric din țuica cea fiartă.

Pe la zece-unșpe ascultară la aparat despre generalul Milea, trădător și sinucigaș. Lor li se păru, dintr-o dată, că se intră pe-o scurtătură fără întoarcere, și se grăbiră să despice porcul cât mai repede. Carne bună, de cârnați și sarmale; ălea dinăuntru, pentru mațe și tobă; carne pentru topit, șuncă, șorici, picioare pentru piftii, osânză de săpun. Pomana porcului o făcură cu o mămăligă care părea, cumva, roșie, și asta îi duse pe toți, fiecare în parte, să creadă că au băut mai mult decât se cuvenea. În picioare, pe fundul unei putini scoase din beci și pe ghizura fântânii, cum putură. O nerăbdare fără cuvinte, vizibilă mai mult pe încordarea fețelor, începu să ia culoarea unei amiezi înnegurate, cețoase, reci și fără vreo urmă de zăpadă.

Puțin după doișpe, Dinescu strigă ceva la televizor. Lui îi dădură lacrimile, inima i se puse în gât, fugi pe drum lăsând ușa de la sală și poarta cea verde, de fier, deschise, și începu să zbiere ca apucatul: Băăă, băăă, am scăpaaat, băăă! Am scăpat, am scăpat! Nu pot să cred, băăăă! Ieșiț, ieșiț, ieșiț, că am scăpat! Stătu, ca să răsufle un pic, că nu mai avea aer. Râdea în neștire, ca prostul.

Ieși tata Luci, după câteva minute, cu o vestă căcănie, de lână, peste un flaner negru, cu mânecile suflecate, cu părul de pe ele lipit, ud. Intră, mă, nepoate, în bătătură, nu mai vorbi aiureli…! Vin ăștea peste voi și vă belesc ca pă oi… Pă toț, auz?  Intră, înjurând de irozi și scuipând. Oada veni să ia apă, din drum, de la ai lu Stancu, dar nu zise nimic. Fugi repede, șchiopătând fals. Ai lu Stancu stăteau în casă, că se vedea fumul ieșind gros. Pe toată șoseaua era liniște și mirosea a paie arse, a șorici sau a fum gol, din sobe. De la Fănela se auzea ceva de popa, că vine cu Icoana: Mai are, că ie pân Chioroiești, abia…

Adormi, beat și necăjit. Când se trezi, era beznă. Văzu la televizor lucruri, nu mai vru să înțeleagă nimic, de parc-ar fi stat în pragul unui veac ce se arată, de-acum, golit ca o târnă aruncată de pe umăr cu o zvâcnire seacă. Pisoiul se strecură pe lângă ușa lăsată crăpată, veni sub masa scundă, rotundă, se frecă mult de picioarele calde ale oamenilor și fură, iute, un pui de la cloța ce-și avea lada cu paie în casă, la căldură. El se ridică brusc, își luă scaunul mic de dedesubt și-l aruncă tare. Prinse motanul în strânsoarea mâinii stângi și ieși cu el. Îl agăță cu gâtul în sârmele ce coborau dinspre crengile înalte ale mărului din grădină și îl lovi, de trei ori, cu latul unei furci.

Puiul furat de la cloță muri. Mărul din grădină era înalt, bătrân, cu crengile tăiate să crească mult în sus, ca un plop. De el agăța un scârcium și atârnau câteva sârme colorate frumos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s