Decorurile vor desena, spre spatele scenei, un deal mare, cu pădure, zăpadă, fără drumuri precise, spre răsărit. Pădurea trebuie să pară un ghem fantastic, din fire vegetale, crude și bătrâne, încârligate puțin credibil. Urcarea, și ea, trebuie să pară spectatorilor un fel de încercare, o pregătire sau o pedeapsă, măcar. Vântul se va auzi fără încetare, crescând în frecvență mereu: va fi vânt, șuierat, turbosuflantă, fluierat de locomotive, fluieratul deznădăjduit al celor scăpați în apa din jurul Titanicului, aburul ascuțit al unui ceainic uitat pe foc, scară inaudibilă de ultrasunete. Spre finalul primei scene, unii spectatori nu vor mai putea, și vor ieși (câțiva, gesticulând marțial).

Bate vântul. Pașii lui Măruț Carelucreazălagunoaie, băiat înalt, ce-și arată dinții ca niște lopeți când vorbește ori se hăhăie, scârțâie cu tălpile cizmelor verzi, de cauciuc. Duce o raniță și o bâtă. Bate vântul: sec, invizibil, anonim precum o veste rea, nedorită; nu poți opri un vânt străin, venit de aiurea.

Decorurile desenează, acum, o casă între două păduri, la răscruci. Când ninge, zăpada cade printre crengile unor nuci și nivelează niște râmături de mistreți.

Ajung la Gâldău, prima casă. Ăsta stă cu mă-sa, Ogenica. Ogenica are aproape suta și gura, lipsită de orice urmă de dinte, deschisă mereu. Cu marginile broboadei, se șterge de bale continuu. Părintele o grijește; când iese, repede, adus de spate, trage în piept aerul din curte, tot, ca pentru a uita aglomerarea fără sens a lucrurilor, mii, indefinite, aruncate prin casa afumată fantastic. Gâldău, ajuns aproape bătrân și fără muiere, le promite amândurora vin de sărbători, că-l aduce el săptămâna asta, că-l are în casa a bună, de peste drum, stă bine, la rece, în damigene, că ce fain i-a ieșit anul ăsta. Și dacă poate, părintele, să stropească și via, așa, peste gardul de lemn al bătăturii. Dar nu se poate: suntem cu Icoana, Gâldăule, nu cu Botezu, ce ai?

Replica apare de sus, scrisă pe un carton gigant, susținut de frânghii ca ale unor vele de la marginea mării. Cei doi ridică din umeri, Gâldău râde a proasta și se râzgâie singur, orfanul, sărăcia.

Întorc spatele și pleacă, salutând cu mâna. Unul salută cu stânga, altul salută cu dreapta. Vine o cățelușă, din urmă, o javră slăbănogită și neagră, cu șira spinării ieșită de sub ocrotirea tuturor punctelor cardinale, cu coaste firave curgându-i prin piele, și îl mușcă pe popa. Mușcă ascuțit, chirurgical, sub dosul genunchiului stâng, exact unde sfârșește cauciucul cizmei tot verde. Na, asta e!

Se aud tobe mari, profunde. Replica e proiectată bombastic, cu lumini și efecte, pe tot cerul scenei, ca și când cei doi ar pune la dispoziția posterității mostre irepetibile de înțelepciune și abnegație, bla-bla-bla. Se aprind luminile roșii din lateralul scenei și de pe margini cu „Nu râdeți!” Unii nu ascultă.

Și ajung la nea Secărică Tractoristu. Mare, cu mustăți albe și voce groasă. Privește clar, dintr-o parte, cu doi ochi sprâncenați, munciți de suduri și de niște vânturi, câteva. Îi cheamă în casă, că e singur, azi, și le dă țuică fiartă. Casa mare, bună, e rece; ei stau aci, jos, unde și-au făcut două odăițe: plita, într-una; soba, prin perete, în ailaltă. De lemn, că e mai bun. Pe plită fierb dovleac, pentru porci, și tărâțe. Le place păsărilor, așa cald. Cei doi oaspeți se desfac la haine, oftează mulțumiți, își zâmbesc și zic Păi, să trăiești, bă, nea Secărică, cu toț ai lu matale! și sorb din cănuțele de pământ. Camerele se umplu de aburii fierturilor, iar oamenii se mută în partea cealaltă, unde e mai curat, mai ferit și mai liniște, cumva. Părintele întreabă dacă ălea trei puști dintre dormeză și marginea sobii sunt descărcate, că el nu știe. Secărică răspunde că da, doar d-aia sunt așa, frânte, căscate în țevi și lăsate acolo.

În scena asta se trimite abur albastru pe scenă, un pic mov-îndoielnic, și zboară prin aer, sus, coarnele a ceea ce trebuie să fie niște draci mici, insidioși, răi. Din fosă ies vibrații de groază, de iminență tragică. Un flauta de pico baroc râde perfid și jubilează. În sală se aprind niște reflectoare ce emit o lumină neagră, ca o pastă de ciocolată sută la sută cacao. Cei care au intrat gratis trebuie să strige, acum, de trei ori, Pe Baraba!, Pe Baraba!, Pe Baraba! Se face liniște iar spectatorii trebuie că își vor fi ținând, toți, răsuflarea, tremurând ca varga, ca o  nuielușă strălucitoare de aluniș.

Părintele ia o pușcă, și o închide: clanț. Pușca are oțelurile grele, strălucitoare, îți vine să le mângâi; patul de lemn îi sclipește ca o mobilă nouă, scumpă, veche. Ochește, scurt, căpățâna lui Măruț Carelucreazălagunoaie, așezat, pe colțul unei lavițe, mai încolo. Dă să tragă, dar din spatele minții, dinspre rădăcina gândurilor, o miliardime de voci îi strigă, ca un cor din tragedia greacă, să țintească, mai bine!, mai bine!, mai bine!, fereastra de lângă. Bubuitura seacă trimite mănunchiul de alice pe lângă urechea dreaptă a omului, sparge sticla și se oprește, răsfirat un pic, în peretele de la casa cea mare, nouă sloi, din față. Părintele râde, ca apucatul, câteva minute, Măruț râde și el, dar ca un prost ce este, iar Secărică se gândește, deja, la unde are geam, diamant și cuișoare ca să repare totul până vine, de la oraș, biata nevastă-sa.

Scena se încheie cu cei doi oaspeți ieșind pe poartă, gesticulând neutru și vorbind ca niște gospodari preocupați de binele ogrăzilor. Popii îi tremură genunchii și oprește, alb, mai încolo, să verse tot ce are în sine. Măruț se vede ca și când ar povesti, amuzat, niște chestii, și se așază, plângând, pe loitra unei uliți ce o ia la vale, spre Bădislava. Ies din scenă, spre dreapta, amândoi, sprijinindu-se unul de altul și dând, a înțelepciune, din cap. Pe deasupra aburului albastru se proiectează lasere, ca la un concert rock; orchestra interpretează compoziția lui domn Boris dintr-un text scris mai de mult. Pierdut, se aude un cântat de cocoș. Cocoșul e afon, crud și neînvățat în ale vieții. Li se interzice, din nou, spectatorilor, să aplaude, prin pâlpâiri din pereți. Se anunță o pauză de zece minute. Unii vor merge la o cafea; alții, nu.

Vetuța-i o femeie bătrână. Fata i-a plecat să se mărite, a doua oară, într-un sat mai încolo cu câteva dealuri; i l-a lăsat pe Mișu, fi-so, strâmb de gât, bâlbâit și fără multă minte. E urât, singur  și spurcat. În fața casei cu două camere și pământ pe jos și-a ridicat un grajd pentru vaci. Pentru vacă; nu are decât una. Bălegarul, îl aruncă peste gard, în grădina din care își scot capul niște rădăcini de varză; pișălăul curge, slobod și galben-verzui, prin curte, spre portă, în uliță. Și-a făcut, prin mijlocul locului, șanț, și pe acolo urcă și popa, acum. Vetuții, femeie bătrână, vaca i-a rupt un picior, înspre toamnă. Stă în pat, de atunci, convinsă că nu va mai putea să meargă niciodată, și așteaptă să moară consolându-se cu știri și  puțină țuică. Îi cam blesteamă  pe toți, cu ochi înrăiți, și plânge. Dacă se ridică nițel, amețește rău, zice.

Ultima scenă îl prezintă pe Măruț Carelucreazălagunoie acasă, lângă sobă, scoțându-și niște cizme verzi, de cauciuc, din picioare, și oblojindu-și o mușcătură de câine din spatele genunchiului drept. Își freacă dunga ciorapilor de lână și-și face un ceai de tei, că ăsta te ajută, cică, să te dormi mai cu iuțeală. Se lasă cortina. Clipind insistent, niște lumini le transmit spectatorilor să iasă și să nu spună, nimeni, nimic. Afară poate să fie noapte, deja, și bălți, multe bălți. Bate vântul. Unele umbrele se rup, unele fuste se udă, dunga unor pantaloni se strică iremediabil. Din ce în ce mai tare, bate vântul. Oamenii fug înspre casele lor, fiecare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s