își tăia unghiile o dată pe săptămână. Se punea în liniștea unei camere, cu miros de pisică, lână din care se lucrează un flaner, șoșoni și coceni de porumb curățați aseară, înainte de culcare; sau în soarele prispei, sau p-o trupină, sub păr. Pe genunchiul piciorului, ridicat cumva, sprijinea mâinile, una câte una. Pământul de sub unghii făcea fierătania să sune ca și când ar fi întâlnit sticlă pisată; linia negrelii desena un drum arcuit, învecinat cu îngălbeneala unui fel de bătrânețe înainte de vreme. Întărite și arcuite, unghiile mai că-i păreau niște gheare. Lama scăpa, câteodată, în carne; făcea o tăietură subțire, subțire, ce ustura până în șale,  până în creștet. Buricele degetelor, înțepate de împunsăturile lunguiețe ale unui ciob de oțel; se învățase, îi trecea repede.

Văzu mașina trecând hurducăit, urcând dealul, prin fața porții lui, în fumul unui motor ambalat la blană. De pe geamul lăsat inegal scăpară, spre marginea umedă a drumului, pașii încălțați în adidași albi, înalți, ai unui rapper din America. Bă, ăsta a uitat dă mine…!, gândi pe loc, și o luă la fugă, cu pașii săi lungi, lăsându-și în urmă o cloță. Cloța ieși cu puii prin iarba de pe lângă garduri.

Deasupra, casa pustie a Tudorei; a murit astă-toamnă, când fierbea țuica. Și mai sus, a Rudiței; de asta a auzit, doar, n-o știe. Aci, în curbă, căzu. Pământul i se duse de sub tălpi, colțurilor depărtărilor și livezilor de aproape se amestecară într-o amețeală când neagră, când gălbuie, începu să tremure și să facă spume.

Se trezi singur, dup-o vreme. Sta, așa, în cur, cuminte și pierdut. Loza. Își reveni încet, acoperit de-o blândețe ca de câine bătut rău. Se ștearsă la colțurile gurii și la marginea ochilor. Dădu să scuipe; fără vlagă, se mânji pe piepții cojocului.

Miăiță lăsase mașina la poartă, iar nevastă-sa îl ajuta cu plasele: pâine, pulpe congelate, cutii cu vopsea verde, multe, un tort cu frișcă (se prăpădise, nițel, p-o parte) și doi saci cu uroaie. El îi ajută cu sacii; nu vru să bea nicio vișinată. Plecă repede, înveselit de casetele aduse din oraș. Se auzi strigat: Levente, să vii mâine, pă la opt, că am treabă cu tine…! Nu întoarse capul. Grăbi.

Primise și un set nou de lame. Astor, în hârtie roșie. Cu una dintre ele, ajuns acasă, tăie cozile a doi cățeluși, ca să să facă răi. Cățeaua fătase mai mulți, dar numai ăștia mai rămăseseră. Le prinse, pe rând, capetele între picioare și, cu mâna dreaptă, începu să îndese înverșunat. La al doilea, lama se rupse, iar el se ciunti la arătător. Câinii schelălăiau și se învârteau înnebuniți ca niște titirezi, fugind, într-un târziu, sub grămada de creci aduse din pădure.

Se spălă mulțumit și băgă o casetă nouă, cu Sandra, sugându-și sângele de pe deget. Văzu, acum, că avea hainele murdare de năclăiala de pe drum. Într-un cot, se rupsese.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s