I se dădu chilia dinspre drum, prima, la capătul scării ce cobora brusc. Ușa era subțire și ușoară, c-un geam verde, gros, cu sârmă prin el. Vântul le zdrăngănea pe amândouă, dând curaj fumului din teracotă să nu mai iasă în sus, pe coș, ci să se strecoare, gri și invizibil, pe lângă perete, prin neîncleiala ușii, afară. Pe geamul dinspre drum, din grinzile îmbătrânite ale unei acioale, agățau căldări negre, mai mari și mai mici, pline de o funingine veche. Un tuci era nefolosit; doar vremea îi îmbătrânise, un pic, strălucirea argintie. Pavel Dumbrăvescu stătu, așa, minute în șir, în picioare, privind spre stânga, ca peste umăr, toată această încremenire a colțului aceluia ce se lăsase, încet, biruit de ultima lumină a apusului. Oare, când se gătise în vatra asta ultima dată? A rămas, aici, ceva din oamenii care au înmuiat cărnuri, au prăjit pești ori au fiert țuică adunați pe ciuci pe lângă focul de sub pirostrii? Ceva din ei care să modeleze coaja lucrurilor, care să lase urmă în coca făpturii, ceva după care să știi că niște oameni concreți, cu chip și viață proprii, au fost atenți și s-au ostenit într-un loc precis, cu chip și tăcere precise, de neconfundat? Căci liniștea de lângă geamul mic, nu cu totul curat, nelimpezit de căderea unei perdele ieftine, îl speria. Părea o liniște fiică a uitării, a nepăsării, a unui nu-mi pasă etern, definitiv, impus de o inimă lucidă și rea. Intra, printre ochiurile țesăturii de plastic, umbra unui întuneric vechi, rânced. Singure, unele locuri capătă o tristețe de moarte, par nu golite de sens, ci fără să fi avut unul vreodată. Un vid lugubru, un rotund neexistent. Întâlnirea cu astfel de spații îl pustia și-l slăbea până pe buza leșinului. Ca abandonat într-o margine de unde-și știa imposibilă întoarcerea, revenirea. În anul în care a umblat ca vagabond prin Spania, pe drumuri, dealuri și plaje, și-a amintit în fiecare zi de prima lui noapte dormită departe de casă, retrăind-o intens: în Sibiu, în cămăruța închiriată, într-o curte a mitropoliei, venit la școală. Îl obosise trenul, îl obosiseră căutarea, frica, valiza, geanta și casele altfel. A adormit îmbrăcat; noaptea s-a trezit brusc, respirând precipitat, cu ochii beliți la puțina lumină pe care a văzut-o în grosimea întunericului, la colțul unei străzi de dincolo de curte. Cu mâinile împingând în sticla ferestrei, cu picioarele înțepenite ca ale unui cal ce doarme-ntre ulube, a stat câteva minute bune înconjurat de groaza de a realiza că nu știe cine este, unde se află și cu ce treabă; posedat de un uriaș sentiment al nerecunoașterii de sine și de nevoia dureroasă de aer. Surprins că fără să știe ceva despre el însuși, există, totuși. Cel mai pur sentiment al existenței gratuite. Cel mai pur sentiment al existenței gratuite!

doamneiisusehristoasefiulluidumnezeumiluieștemăpeminepăcătosuldoamneiisusehristoasefiulluidumnezeumiluieștemăpeminepăcătosuldoamneiisusehristoasefiulluidumnezeumiluieștemăpeminepăcătosuldoamne

Începu să cânte un fado, gutural. Își inventă unul, ciupind coarde și desenând linia unei melodii. Încercă să vadă cum poți ajunge la fado fără să știi că există o tristețe portugheză. Nu reuși. Ceea ce știa se impunea și da formă. Cândva, își spuse, va scrie mult despre cum de mai poți crea ceva când totul a fost, deja, creat. Aiurea! Plescăi plictisit, tot în picioare. Privi pereții. Un pat pe sub cuvertura căruia se deslușeau ghemotoacele de vatelină ale unei bătrâne dormeze rupte. Un dulap îngust, dat de cineva de pomană, pe o parte purtând umbra decolorată a unui corp de lângă care a fost dezlipit cu ciocanul; sus, în spațiul puțin rămas până la tavanul tencuit peste trestia bătută-n ulucile podului, păiajeni. Poze cu părinți, pe zidurile de var. Frig.

De la Turnu, starețul adusese, mărită frumos și înrămată cu negru, poza cu ultimii părinți care au trăit în chiliile săpate în stânca din curtea mănăstirii. Bătrânii se trezesc cu un domn pe cap, cu nevasta și prietenii lui; plus fotograful. Acceptă poza; sunt îmbrăcați călugărește, adică sărac, neglijent, cârpit și murdar; cuviincios. Mai poartă pe ei doar atât cât să poată primi privirile oamenilor. Țesăturile par scorțoase și înăsprite de purtare, transformate într-un scut, într-o platoșă neagră. Miros neutru și blând, a sfânt, căci oaspeții de la oraș sunt adunați ciorchine în jurul camilafcelor lor turtite și vechi. Părinții pare să-i îngăduie ca și când ar face-o dintr-o ascultare primită cu o zi înainte, în vis. Cei de la oraș se simt vizitând o rezervație, iar sihaștrii mărturisesc, cu mâinile adunate a acceptare, despărțirea de o lume. Niște viețași ai căutării lumii celeilalte.

Rupte de la mijlocul unei reviste cu foaie de ziar, alb-negru, două pagini cu urmele îndoiturii ce le separă tăind pe la mijloc un trup înalt de bărbat îl prezintă, prinse în patru piuneze, una roșie, alta galbenă, una argintie și alta mov, pe părintele Arsenie Boca. Pozează. Într-un pridvor, lângă o coloană de piatră strivită de zidărie, stă pe un picior. Poartă o reverendă deschisă la culoare, iar mâna și obrazul stângi sunt ridicate a zâmbet, a relaxare. E frumos. Transmite că este acolo pentru că vrea el; ar fi putut fi orice: profesor, inginer, scriitor sau actor. A ales să fie călugăr, și face asta cu precizia unui tehnician dentist: curat, cu grijă, cu fermitate. Ochii îi sunt adânciți între pomeți și barba îi este inegal tunsă, neîngrijită. Părul strălucește de la palmele murdărite de uleiul candelelor pe care și le-a trecut, liniștit, prin cap. Pieptul este doar ghicit, slab, uscat de foame. Gura este invizibilă. Emană, totuși, eleganța unui artist, a unui balerin. A, da, a unui balerin rus…, se repetă don Pablo.

Cea mai impresionantă este o fotografie a părintelui Cleopa. Are format mic, de parcă ar fi fost adusă de cineva întors dintr-un pelerinaj în Moldova: hârtie tare, culori puternice, broderii la margine, strivită sub geamul ramei groase, galbene și nepotrivite. Ca tuturor bătrânilor, îi face plăcere să-și strângă spatele într-un pieptar călduros; al lui e simplu și consonează cu albul bărbii rare. Sprâncenele, și ele albe, sunt căzute și par ale unul maestru de kung-fu din filmele anilor de după Bruce Lee. Sfântă hotărâre într-o înfățișare de țăran…, gândi. Obrajii sunt roșii, de frig, sau maronii, ca de moaște. Îl duse cu gândul la bunică-sa, care scotea cărbuni încinși din foc cu mâna goală, îngroșată de muncă, de parc-ar fi fost cartofi puși la copt pe lângă vatră.

De sub rafia unei plase agățate în cuierul de lemn din dosul ușii, în spatele umărului drept, iese roșul podoabelor mitropolitului Plămădeală. Tabloul este unul oficial, cu hârtie de calitate și cu titlurile pompoase scrise dedesubt, de la fabrica de poze oficiale. Vârful toiagului este auriu; metaniile sunt cu alb și roșu; dublura din dos a rasei e de mătase roșie; engolpioanele strălucesc peste un brâu roșu, ridicat mult; încheietorile de pe piept, roșii, par ale unei uniforme ostășești de paradă; mânecile rasei sunt tăiate în v-uri ce te fac să crezi că nu mai e nevoie, vreodată, de mâini, iar gulerul cămășii albe tivește o barbă scurtată domnește. Privirea este a unui om singur, ostenit și trist. O tristă cădere-n prozaic, îmi pare, rumegă mamiferul.

Ostenit, se așeză pe dunga tare a patului, într-o rână.

O bubuitură, un tropăit sec, de râșcâit grăbit în pietrișul curții, îl făcură să deschidă ușa mirat. Taurul doborâse poarta și alerga, concentrat, în jurul fântânii și al stâlpului c-un neon stins în vârf. Luna se ridicase nițel peste dealuri, la Tigveni, și în lumina-i, ajunsă la el prin pădure, din frunză în frunză, Pavel se văzu, cu mâinile goale, deodată în mijlocul crud al arenei. Dădu să leșine, dar învârtirea nemiloasă a animalului îl oprea ca-ntr-o hipnoză capcană. De sus, din vârful scării, din fața chiliei lui, și de jos, de pe zidurile groase ale pridvorului bisericii, starețul și Aftonie începură să cânte. Locul se umplu de instrumentiști și voci; toți, un cor de pelerini conduși de umbra unui Wagner cu părul vâlvoi, energic, cu perciunii pieptănați riguros. Muzica înmuie o clipită fiara, iar părintele Daniil avu timp să-i arunce excelenței sale o psaltire mare, roșie, cu colțuri metalice, ediția o mie nouă sute treizeci și nouă. Dar să rănească fiara, să-i coboare puterile împlântându-i un pumnal între umeri sau măcar vreo două săbii, nu veni nimeni. Pantalonii lui domn Pavel, un pic lăsat singur, se strâmtară pe coapse, se lipiră de trup și se scurtară, cu ciucuri, ca niște taleguilla de torero. Hainele începură a străluci în diamante iar părul creț, rar și albit, luă forma unei montera negre, noi și parfumate. Vrăjmașul îl atacă mult, îndelung, fără pauze, răcnind ca un leu și căutând să-l înghită. Paginile cărții se lărgiră într-un capote violaceu, iar Pavel începu să facă piruete, tumbe și salturi elegante, bravând nițel. Pelerinii coriști aplaudară frenetic. Taurul muri, înecat c-un cotor al psalmului o sută treizeci și șapte. Victoriosul nu-i tăie urechile, ci-i jupui căpățâna; sub piele, nu găsi nimic, de parcă arătarea năvălită-n bătătura bisericii ar fi fost plină cu nimic, doar. Îl duseră în casă pe brațe, în muzica unei trompete triumfale din Aida lui Verdi. Wagner ieși furibund în uliță, cu un diapazon ținut obstinat lângă urechea mijlocie.

Ostenit, se trezi buimac, cu bale într-un colț al gurii. Cu ochii roșii în cap, se prefăcu treaz și continuă să privească pereții, ridicat în fund.

Părintelui Sofronie de la Essex, cineva îi lăsase, în hârtia ieftină lipită c-o bandă izolatoare sub întrerupător, doar fruntea înaltă, ridurile, ochii suferinzi, privirea de bunic, cearcănele moi, mustața tunsă pe linia buzei de sus, privirea căzută și barba. Îl decapitaseră și-i lăsaseră esențialul, ca-n icoane. Esențialul era, la omul acesta, înțelegerea compătimitoare a lumii. Nasul lung, fin, era tranșeea pentru care luptau bucuria unei prevestiri luminoase, trăite intens dar intermitent, și acreala rece hrănită de cunoașterea lumii ca lume căzută. O să-i fac o icoană; în mână o să îi pun o pensulă de pictor!, jură.

Împodobit într-un trening primit de la lume, cu adidași mai mari cu două numere, cu mâinile odihnind ca-ntr-o poză cu Brâncuși, de lângă colțul unei biserici ce pare a Coziei, Gherontie cel nebun după Hristos privea incredul. Îl cunoștea dintr-o plimbare în care adusese, prin țară, străini trimiși cu treabă. Li s-a alăturat din mers și s-a împrietenit cu grupul râzând aiurea și dăruind caramele. Uneia, mai tinere, i-a dăruit un măr verde, din care mușcase el mai întâi.

Se făcuse târziu. Căscă, îndomesticind locul. Tuciurile sunară a loc cunoscut de multă vreme, a locuri știute dinainte. Vântul trecu repede, luna urcă și mai mult peste dealuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s